Înapoi
Acasă
Biblia

Introducere

Edward McKendree Bounds s-a născut în Shelby County, Montana, pe 15 august 1835 și a murit pe 24 august 1913, în Washington, Georgia. A avut parte de o educație obișnuită la Shelbyville și a practicat pentru o vreme avocatura, până la vârsta de 24 de ani când a început să predice Evanghelia. Primul său pastorat l-a avut în Monticello, Montana. În timp ce era pastor în Brunswick (Mo.) a izbucnit războiul de secesiune. A fost luat prizonier pentru că nu a vrut să depună jurământul de ascultare față de guvernul federal. A fost deținut în St.Louis și apoi transferat la Memphis, Tennesse. După eliberarea sa s-a întors pe jos aproape 100 de mile alăturându-se armatei Generalului Pierce de pe Mississippi. Acolo a fost făcut capelanul celui de-al 5-lea Regiment Missouri, poziție avută până aproape de sfârșitul războiului.
După război, Rev.E.M.Bounds a păstorit biserici din Tennesse și Alabama.

Despre Bounds se spune că a fost o stea pe cerul devoțional al Bisericii. Comparându-l cu Wesley s-a spus că în timp ce Wesley era, în general, un om iertător și binevoitor, atunci când era stârnit era foarte aspru la vorbă, dar Bounds era blând și umil, fără să răspundă vreodată dușmanilor săi. În schimb, el plângea pentru ei și se ruga pentru ei.
Wesley era păcălit ușor de viclenia oamenilor. Dar nici un om nu putea să profite de credulitatea lui Bounds. Era un diagnostician foarte abil al caracterelor oamenilor. Nu-și pierdea timpul cu mărturiile false de credință ale unora.
În timp ce Wesley, predica și călărea toată ziua, Bounds se ruga și scria zi și noapte. Wesley a devenit faimos în timp ce trăia. Era tot timpul văzut de oameni. Dar deși Bounds a tipărit Sfătuitorul Creștin timp de 12 ani, a fost puțin cunoscut în biserica lui. La 86 de ani Wesley mai putea încă să predice pe stradă 30 de minute. Dar Bounds a putut la 76 să se roage de la 3 dimineața, câte trei ore în genunchi. Wesley a avut parte de 46 de ani de popularitate. Numele său se afla pe buzele tuturor. Creștinismul a renăscut în Anglia în timpul predicării lui. În schimb, timp de 50 de ani, Bounds a fost puțin cunoscut, dar prin mărturia vieții lui de rugăciune și scrierile sale, va reînvia secretul uitat și pierdut al Bisericii, în următorii 50 de ani.
Wesley a spus, Lumea este parohia mea, dar Bounds s-a rugat ca și cum tot Universul s-a aflat în curtea lui. Aflat în vizită acasă la autorul acestei introduceri, Bounds în vârstă de 76 de ani și-a trezit gazdele la 3 dimineața rugându-se și plângând soarta pierduților pământului. Ziua intra în biserica de alături unde era găsit în genunchi când era chemat la mese. Asta era ceea ce el numea, truda/ocupația rugăciunii.
Ambii mari oameni reprezintă idealuri greu de atins pentru majoritatea. S-a pierdut acea rasă de oameni cu totul, odată cu moartea acestora? Să ne rugăm.

Adaptare după Homer W.Hodge

Putere prin rugăciune

Edward McKendree Bounds

Capitolul 1


Recreația pentru un predicator trebuie să fie ca și pauza care se dă unei coase pentru a fi ascuțită. Mai poate un medic în vreme de molimă să-și facă timp să se relaxeze sau să se recreeze, când atât de mulți așteaptă ajutorul lui într-o situație între viață și moarte? Vei sta tu nepăsător să-i vezi pe păcătoși suspinând în durerile morții, spunând: "Dumnezeu nu-mi cere să mă sacrific pe sine pentru ca să-i salvez"? Este aceasta vocea compasiunii slujitorului creștin sau a leneviei carnale și diabolice cruzimi? (Richard Baxter)

Pierderea timpului este dăunătoare minții. În boală fiind, am privit înapoi cu rușine la zilele petrecute în studiu. Am răsfoit pagini de istorie și de poezie, sau ale jurnalelor lunare. Dar eu eram în studiu. Irosirea timpului de către un altul este vizibilă pentru toți observatorii lui, dar eu ce fac? Nimic, care poate să aibă legătură cu binele spiritual al bisericii mele. Petrece mult timp în meditație și rugăciune. Studiază cinstea și gloria Stăpânului tău. (Richard Cecil)

Se caută: Oameni ai Rugăciunii

În permanență ne aflăm sub imperiul nevoii de a născoci noi metode, de a avea noi planuri, de a întemeia noi organizații, care să avanseze Biserica și să asigure progresul și eficiența Evangheliei. Această tendință a zilei are darul de a-l pierde pe om din vedere, sau de a-l cufunda pe om în plan sau în organizație. Planul lui Dumnezeu este de a face mult mai mult cu omul, și de a realiza mai multe cu el decât cu orice altceva. Oamenii sunt metodele lui Dumnezeu. Biserica se află în căutarea unor metode mai bune; Dumnezeu, însă, se află în căutarea unor oameni mai buni. "A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan". Dispensația care vestea și pregătea calea Hristosului stătea în omul numit Ioan. "Căci un copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat". Pe de altă parte, mântuirea lumii vine de la acest Fiu de om. Descriind caracterul personal al oamenilor care au dus lumii Evanghelia, Pavel a rezolvat misterul succesului lor. Gloria și eficiența Evangheliei, stă în oamenii care o proclamă. Când Dumnezeu declară că, "Ochii Domnului străbat pământul încoace și-n colo, căutând să sprijine omul a cărui inimă este toată a Lui" (redarea din engleză - n.tr), El nu face decât să ne facă cunoscută nevoia Lui de oameni și faptul că depinde de ei, ca și canale ale Lui, prin care să-și exercite puterea în lume. Acest adevăr vital și imperativ, epoca noastră tehnologică tinde să-l uite. Iar uitarea lui este tot atât de dăunătoare lucrării lui Dumnezeu cum ar fi dispariția soarelui de pe bolta cerească. Aduce întuneric, confuzie și moarte.

Ceea ce-i trebuie Bisericii din zilele noastre, nu sunt mașinării (mijloace) mai noi și mai bune, nu organizații noi și metode mai inedite, ci îi trebuie oameni pe care Duhul Sfânt să-i poată folosi - oameni ai rugăciunii, oameni tari în rugăciune. Duhul Sfânt nu operează cu mașini, ci cu oameni. Nu se coboară asupra unor utilaje, ci asupra oamenilor. El nu unge planuri, ci oameni, și mai exact, oameni ai rugăciunii.

Biserica nu se află în criză de utilaje, de mijloace, ci de oameni ai rugăciunii. Dacă i-ar avea, atunci Biserica din România ar fi mai puternică decât Biserica din America, în ciuda echipamentului ei ultramodern. (nota traducătorului)

Un istoric eminent a spus odată că schimbările de caracter ale oamenilor sunt mai responsabile de revoluțiile naționale, decât o recunosc filozofii sau politicienii lumii. Acest adevăr își găsește aplicația desăvârșită în Evanghelia lui Hristos, în caracterul și conduita urmașilor lui Hristos - ei sunt cei ce au creștinizat lumea, cei ce au schimbat națiuni și indivizi. Și adevărul acesta este cu deosebire adevărat în privința vestitorilor Evangheliei.

Caracterul cât și bogățiile Evangheliei sunt încredințate predicatorului ei. El este cel ce aduce sau distruge mesajul de la Dumnezeu, omului. Predicatorul este vasul de aur prin care curge uleiul divin. Vasul nu doar că trebuie să fie din aur, ci și deschis și fără cusur, pentru ca uleiul să curgă ușor, să nu se piardă și să nu se strice.

Omul este cel ce făurește predicatorul. Cum este omul așa va fi și predicatorul. Dar, Dumnezeu trebuie să făurească omul. Mesagerul, dacă este permis, înseamnă mai mult decât mesajul. Un predicator este mai mult decât o predică. Predicatorul face predica. După cum laptele ce dă viață de la sânul mamei, este însăși viața mamei, la fel tot ceea ce predicatorul spune este impregnat sau colorat de ceea ce predicatorul este. Comoara aceasta se află în vase de lut, iar gustul lor poate decolora sau strica. Omul, tot omul, se află în spatele predicii. Predica nu este recordul lui de o oră. Ea este rezultatul unei vieți. Este uneori nevoie de 20 de ani pentru a pregăti, a formula o predică, pentru că au fost necesari 20 de ani la formarea omului. O predică adevărată este un lucru ce are viață. Este un lucru viu. Ea crește fiindcă omul crește. Predica are putere fiindcă omul are putere. Sau, predica este sfântă fiindcă omul este sfânt. Predica este plină de ungere divină pentru că omul este plin de ungere divină.

Pavel a numit-o "Evanghelia mea", nu fiindcă a degradat-o din pricina defectelor personale sau a deformat-o însușiindu-și-o cu egoism, ci pentru că ea a fost pusă în inima și în sângele omului Pavel, ca o poruncă personală ce trebuia împlinită cu toate trăsăturile sale paveliene și care să fie înflăcărată și împuternicită de energia arzătoare a sufletului său fierbinte. Predicile lui Pavel - ce au fost ele? Schelete, fragmente împrăștiate pe o mare de inspirație. Dar, omul (personajul) Pavel, mai mare decât predicile sale, trăiește pentru totdeauna, în deplinătatea staturii și caracterului, avându-și amprenta lăsată asupra Bisericii. Predicarea, vestirea, nu este decât o voce. În liniște, vocea moare, textul se uită, predica se pierde din memorie, însă predicatorul trăiește.

Predica nu se poate ridica la capitolul viață, mai presus de omul ce o ține. (nu va putea da mai multă viață decât are predicatorul, în momentul predicii.) Niște oameni morți vor ține predici moarte, iar predicile moarte, ucid. Totul depinde de caracterul spiritual al predicatorului. În dispensația evreiască Marele preot avea bătut în pietre scumpe pe o plăcuță de aur, "sfințenie Domnului". La fel fiecare predicator aflat în lucrarea lui Hristos trebuie să fie modelat și stăpânit de același motto sfânt. Este o rușine strigătoare la cer pentru ca lucrarea creștină să fie mai prejos în sfințenia caracterului și sfințenia purtării, decât preoția evreiască.

Jonathan Edwards a spus: "Mi-am continuat căutarea mea sinceră după mai multă sfințenie și asemănare cu Hristos. Cerul pe care l-am dorit era un cer al sfințeniei". Evanghelia lui Hristos nu călărește valul popular. Nu are nici o putere de auto-propagare. Ea se mișcă atunci când oamenii care au primit-o, se mișcă. Predicatorul trebuie să personalizeze Evanghelia. Trăsăturile ei divine, cele mai notabile, trebuie să se găsească întruchipate în el. Puterea convingătoare a dragostei trebuie să fie în predicator, propulsoare, eliberatoare și atotstăpânitoare. Energia lepădării de sine trebuie să fie ființa, sufletul și viața ei. El va trebui să apară ca un om printre oameni, înveștmântat în smerenie, plin de bunătate, înțelept ca un șarpe, blând ca un porumbel, purtând însemnele unui slujitor cu spiritul unui rege, al unui rege într-o înaltă împărăție, având simplitatea și frumusețea unui copil. Predicatorul trebuie să se angajeze pe sine cu tot abandonul unei credințe desăvârșite, cu lepădare de sine și mistuit de zel, în lucrarea ce i-a fost încredințată pentru mântuirea sufletelor oamenilor. Martirii inimoși, plini de compasiune, eroici și neînfricați sunt oamenii care pot să conducă și să modeleze o generație pentru Dumnezeu. Dacă aceștia ar fi niște timizi lachei, niște oportuniști, și niște lingușitori ce se tem de oameni, dacă credința lor în Dumnezeu este slabă sau cunoașterea de către ei a Cuvântului Său este săracă, dacă lepădarea lor de sine este înlocuită de o manifestare a eu-lui sau a lumii, atunci ei nu vor putea conduce Biserica și nici lumea, pentru Dumnezeu.

Predica cea mai incisivă și mai puternică a predicatorului ar trebui să-i fie adresată lui însuși. Munca cea mai grea, mai delicată, mai elaborată și mai completă, ar trebui să fie cu el însuși. Ucenicia celor doisprezece este lucrarea cea mai importantă, mai dificilă, dar și mai durabilă, a lui Hristos. Predicatorii nu sunt niște făuritori (producători/meșteri) de predici, ci făuritori de oameni și de sfinți, și doar acela este bine pregătit pentru această muncă, care a devenit el însuși un om și un sfânt. Nu de marile talente, nici de învățătură multă, nici de predicatorii mari, are Dumnezeu nevoie, ci de oameni mari în sfințenie, mari în credință, mari în dragoste, mari în fidelitate, mari pentru Dumnezeu - de oameni care predică predici sfinte la amvon și trăiesc vieți sfinte, în afara lui. Ei sunt cei ce pot modela o generație pentru Dumnezeu.

În felul acesta au fost formați creștinii de la început. Oamenii aceia erau dintr-o bucată, predicatori inspirați, curajoși, neclintiți, disciplinați și sfințiți. Pentru ei predicarea însemna lepădare de sine, crucificare de sine, era munca grea și istovitoare a martirului. Se angajau la ea într-un fel care se vedea la generația lor și care zămislea pe următoarea nenăscută încă, pentru Dumnezeu. Omul ce propovăduiește este omul care se roagă. Iar rugăciunea este arma cea mai puternică a predicatorului. Ea, forța omnipotentă în sine, este cea care dă viață și forță la tot.

Predica adevărată se ține în cămăruța de rugăciune. Omul, omul lui Dumnezeu, acolo este format. Viața lui, cele mai profunde convingeri ale lui s-au născut în comuniunea lui tainică cu Dumnezeu. Agonia în lacrimi și povara spiritului său, cele mai grele și mai bune mesaje, i-au venit pe când era singur în prezența lui Dumnezeu. Omul este format de rugăciune. Rugăciunea, formează predicatorul. Pastorul, este format de rugăciune.

Amvonul zilelor noastre este slab la rugăciune. Mândria învățăturii se opune umilinței rugăciunii. Prea de multe ori, rugăciunea amvonului, este doar oficială - o performanță săvârșită pentru rutina serviciului. Pentru amvonul modern, rugăciunea nu mai este forța din viața lui Pavel sau din lucrarea lui. Orice predicator care nu face din rugăciune un factor primordial al lucrării sale și al vieții sale, este un slab slujitor al lucrării lui Dumnezeu și prea neputincios să ducă mai departe cauza lui Dumnezeu, în această lume.


capitolul 2 | Umblarea Creștinului