Înapoi
Acasă
Biblia

Putere prin rugăciune

Edward McKendree Bounds

Capitolul 2

Destoinicia noastră este de la Dumnezeu


Cele mai minunate binecuvântări pot, doar printr-o ușoară pervertire, să aducă cea mai amară roadă. Soarele dă viață, însă insolațiile sunt ucigătoare. Predica care trebuie să dea viață, poate omorî. Predicatorul are cheile: el poate încuia sau descuia. Predicarea este instituția lui Dumnezeu menită să sădească și să maturizeze viața spirituală. Când este exercitată cum trebuie beneficiile ei sunt de nedescris. Dar, când este greșit folosită, nici un rău nu-i poate depăși rezultatele dăunătoare. Este ușor să distrugi turma sau pășunea dacă păstorul este neatent, este ușor să cucerești citadela dacă străjerii dorm, au mâncarea sau apa otrăvită. Investită cu prerogative atât de înalte, expusă la rele atât de mari și implicând atât de multe responsabilități serioase, ar fi o parodie la adresa vicleniei, o jignire caracterului și reputației diavolului, dacă acesta nu și-ar folosi puternicele influențe ca să strice predicatorul și predica lui. Având în vedere toate acestea, exclamația interogativă a lui Pavel, "Cine este de ajuns pentru toate aceste lucruri?", este cât se poate de potrivită.

De aceea, Pavel spune: "Destoinicia (suficiența, priceperea, competența) noastră vine de la Dumnezeu, care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viață". Slujba adevărată, este aceea atinsă de Dumnezeu, făcută în stare, împuternicită, de El, și dată de El. Duhul lui Dumnezeu este peste predicator prin puterea din ungere, roada Duhului se află în inima lui, și Duhul lui Dumnezeu vitalizează atât omul cât și cuvântul său. Atunci predicarea lui dă viață; dă viață așa cum dă viață izvorul; dă viață așa cum învierea, dă viață; dă o viață arzătoare așa cum vara dă, și dă o viață roditoare, așa cum numai toamna dă viață cu roadele ei.

Predicatorul care dă viață este un om al lui Dumnezeu a cărui inimă este tot timpul însetată după Dumnezeu, al cărui suflet întotdeauna stă aproape de Dumnezeu, al cărui ochi este ațintit la El, și un om în care, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, firea și lumea au fost răstignite, un om a cărui lucrare este asemenea largului torent al unui fluviu dătător de viață.

Predica care omoară este predica nespirituală. Puterea acestei predici nu vine de la Dumnezeu. Surse inferioare Lui, i-au dat energie și stimulent. Duhul nu este evident în predicator și nici în predica lui. Multe forțe felurite pot fi stimulate de predica care ucide, dar acestea nu sunt forțe spirituale. Pot să aducă a forțe spirituale, dar nu sunt decât o umbră, o imitație. Pot avea viață, dar acea viață să fie falsificată.

Predica care omoară este cea a slovei; ea poate fi ordonată și finisată, dar este încă doar slovă, seacă, greoaie, slovă masivă, doar o coajă goală și uscată. Litera poate avea sâmburele vieții în ea, dar fără adierea de primăvară care să o facă să răsară. În ea nu sunt decât sâmburii iernii, la fel de tari ca și solul iernii, înghețați ca aerul ei, nici vorbă de dezgheț sau germinare. Această predicare a literei conține adevărul. Dar, nici chiar adevărul divin nu posedă singur energia dătătoare de viață. El trebuie să fie energizat de Duhul și în spatele lui să stea toate forțele lui Dumnezeu. Adevărul care nu este adus la viață de Duhul lui Dumnezeu, omoară la fel, dacă nu chiar mai mult decât minciuna. Acesta poate fi chiar un adevăr fără amestec străin, dar fără Duhul, umbra și atingerea lui să fie mortală, adevărul lui, minciună, lumina lui, întuneric. Predicarea slovei este lipsită de ungere, nici înmuiată sau unsă de Duhul. S-ar putea să provoace lacrimi, dar lacrimile nu pun în mișcare mașinăria lui Dumnezeu. Lacrimile pot fi doar adierea de vară asupra aisbergului acoperit de zăpadă, care să aducă doar o zloată (înmuiere) de suprafață. Să stârnească sentimente și să inspire sinceritate, dar sentimentele să fie cele ale actorului, iar sinceritatea, a unui avocat aflat în proces. Predicatorul s-ar putea să simtă căldura propriilor lui scântei, să fie elocvent din pricina propriei lui exegeze, sincer în comunicarea produsului propriului său creier, dar...confesorul poate uzurpa locul apostolului și îi poate imita pasiunea. Intelectul și tupeul pot sluji în locul Duhului lui Dumnezeu și îl pot simula, iar la lumina lor, slova să licărească și să scânteieze ca un text iluminat, dar licărirea și scânteia să fie sterpe ca ogorul semănat cu perle. Elementul aducător de moarte se află în spatele cuvintelor, în spatele predicii, în spatele ocaziei, manierei și acțiunii. Marea piedică o reprezintă însuși predicatorul. Nu are în el puterea dătătoare de viață. În el poate că nu se găsește nici o abatere de la ortodoxie, de la sinceritate, sau de la curăție, însă omul, omul lăuntric încă nu s-a smerit și dăruit lui Dumnezeu vreodată în cotloanele lui tainice, viața lui interioară nu este o autostradă de transmitere a mesajului și puterii lui Dumnezeu. Într-un fel, eu-l, sinele, și nu Dumnezeu, domnește în locul prea sfânt. Într-un fel, complet inconștient de sine, el a fost atins lăuntric de un nonconductor spiritual, iar curentul divin din el, a fost oprit. Ființa lui interioară nu și-a simțit niciodată stricăciunea totală, neputința absolută și niciodată el nu a învățat să strige cu strigătul inefabil al deznădejdii și neajutorării de sine, până ce puterea și focul lui Dumnezeu, au venit să-l umple, să-l purifice și să-i dea putere. Niște forme ascunse ale respectului de sine, ale încrederii în sine, au pângărit și au violat templul ce trebuia păstrat sacru pentru Dumnezeu. Predica care să dea viață îl costă foarte mult pe predicator - în moartea față de sine, în crucificarea față de lume, în truda propriului său suflet. Doar predica crucificată poate da viață. Dar, predica crucificată poate veni doar de la un om crucificat.


capitolul 3 | Umblarea Creștinului