Înapoi
Acasă
Biblia

Putere prin rugăciune

Edward McKendree Bounds

Capitolul 4

Tendințe care trebuie evitate


În lucrare există două tendințe extreme. Una este de a te izola de contactul cu oamenii. Călugărul și hermitul sunt ilustrații ale ei; aceștia s-au izolat de bunăvoie de oameni pentru a fi mai mult cu Dumnezeu. Desigur, au dat greș. Timpul nostru petrecut cu Dumnezeu este de folos doar atunci când îi irosim neprețuitele beneficii, pe alții. Vremea noastră nu este caracterizată de mult interes, nici în Dumnezeu și nici în oameni. Nu tânjim după așa ceva. Noi ne închidem în bibliotecile noastre, devenim studenți, șoareci de biblie (-tecă - n.tr.), făuritori de predici, remarcați pentru cunoștiințe, pentru concepții și predici, dar unde sunt oamenii, unde este Dumnezeu în asta? Ochii care nu se văd, se uită. Predicatorii care sunt mari gânditori, mari cărturari, trebuie să fie și cei mari în rugăciune, sau altfel devin cei mai mari ipocriți, devin niște profesioniști reci, niște raționaliști, ultimii predicatori dintre ultimii în ochii lui Dumnezeu.

Cealaltă tendință este de a populariza complet lucrarea. El nu mai este deloc, omul lui Dumnezeu, ci este un om de afaceri, un om popular. Acesta nu se roagă pentru că lucrarea sa este către oameni. Dacă i-ar putea mișca pe oameni, să le stârnească un interes, o senzație în favoarea religiei, sau un interes față de lucrarea Bisericii, el ar fi satisfăcut. Relația lui persoanală cu Dumnezeu nu reprezintă un factor în lucrarea lui. Rugăciunea ocupă un loc neînsemnat sau nici unul în planurile sale. Dezastrul și ruina unei astfel de lucrări nu se pot calcula într-o aritmetică pământească. Ceea ce predicatorul este în rugăciunea lui către Dumnezeu, pentru el însuși sau pentru oamenii săi, este și în puterea lui pentru binele real al oamenilor, este în adevărata lui credincioșie, adevărata lui fidelitate față de Dumnezeu sau om, atât aici cât și în veșnicie.

Fără multă rugăciune, este imposibil ca predicatorul să-și păstreze spiritul în armonie cu natura divină a înaltei sale chemări. Ideea că predicatorul se poate menține singur în formă prin îndeplinirea datoriei sale și prin laborioasa lui fidelitate față de truda și rutina lucrării, este o gravă greșeală. Chiar și producerea de predici, sarcină grea și istovitoare ca artă, ca îndatorire, ca muncă sau ca plăcere, va abate și împietri inima, și o va duce în rătăcire, dacă rugăciunea lui Dumnezeu este neglijată. Cum omul de știință îl "pierde" pe Dumnezeu în natură, tot așa predicatorul îl poate "pierde" pe Dumnezeu în predica lui.

Rugăciunea împrospătează inima predicatorului, o ține acordată la Dumnezeu și sensibilă la oameni, îi ridică lucrarea din aerul rece al profesionalismului, fructifică rutina și pune în mișcare fiecare rotiță cu ușurința și puterea ce aparține doar unei ungeri divine.

Spurgeon spune că, "bineînțeles că predicatorul trebuie să se distingă mai mult decât alții ca fiind un om al rugăciunii. El trebuie să se roage ca un creștin de rând, altfel ar fi un ipocrit. Dar el trebuie să se roage mai mult decât un creștin de rând, pentru că altfel s-ar descalifica din slujba pe care o are. Dacă voi ca și lucrători nu vă rugați, sunteți de compătimit. Dacă deveniți neglijenți în devoțiunea sacră, nu doar voi veți trebui să fiți compătimiți ci și oamenii voștri, iar ziua când veți fi făcuți de rușine și zădărniciți, nu va întârzia. Toate librăriile și bibliotecile pe care le avem sunt deșertăciune în comparație cu cămăruțele noastre de rugăciune. Perioadele noastre de rugăciune și post de la Tabernacol (Tabernacolul din Londra, localul bisericii unde Spurgeon a predicat - n.tr.), au fost într-adevăr niște zile unice; niciodată poarta cerului nu a fost atât de larg deschisă, niciodată, inimile noastre nu au fost mai aproape de Gloria centrală".

Rugăciunea care face o lucrare să se roage nu este rugăciune puțină presărată cum este un condiment presărat pe mâncare ca să-i dea gust, aromă, ci această rugăciune trebuie să fie în carne și oase, întruchipată, curgând ca sângele prin vine. Rugăciunea nu este o îndatorire meschină, pusă într-un colț, și nici o performanță de o masă, compusă din fragmentele de timp răpite de la treabă și de la alte ocupații ale vieții, ci ea trebuie să însemne partea cea mai bună a timpului nostru, ei trebuie să i se dedice miezul și puterea lui. Nu poate să însemne timpul din cămăruță absorbit de studiu sau cel înghițit de îndatoririle pastorale. Acest timp trebuie să fie întâi timpul din cămăruța de rugăciune, apoi cel din studiu și activități, care să fie împrospătat de rugăciunea în taină. Rugăciunea care schimbă lucrarea cuiva trebuie să dea nuanță vieții acestuia. Să o caracterizeze. Rugăciunea care dă culoare și contur caracterului nu este făcută de recreere, în grabă, de joacă. Ea trebuie să intre cu putere în viața și inima cuiva așa cum au intrat în viața lui Hristos, "strigătele puternice și lacrimile", trebuie să aducă sufletul într-o agonie a dorinței, ca cea a sufletului lui Pavel, trebuie să fie un foc și o forță lăuntrică ca "rugăciunea cu mare putere și fierbinte" despre care vorbește Iacov, sau să fie de asemenea natură ca atunci când este pusă în cădelniță și ridicată ca tămâia înaintea lui Dumnezeu, să producă mari răsturnări spirituale și revoluții.

Rugăciunea nu este ca un obicei pe care-l deprindem în timp ce suntem încă legați de șorțul mamei și nici nu este decentul sfert de minut în care ne rugăm la cină, ci este munca cea mai serioasă a anilor noștri cei mai serioși. Ea ne ia mai mult timp și apetit decât dineurile noastre cele mai lungi și mai bogate. La rugăciunea care însoțește propovăduirea noastră trebuie să se lucreze mult. Caracterul rugăciunii noastre va determina caracterul propovăduirii noastre. Rugăciunea "slabă" va face predicarea noastră să fie "slabă". Rugăciunea face ca predicarea să fie puternică, îi dă ungerea și o face să rămână. În fiecare lucrare care a făcut mult bine, rugăciunea a constituit întotdeauna o treabă serioasă.

Predicatorul trebuie să fie în primul rând și mai ales, un om al rugăciunii. Inima lui trebuie să treacă prin școala rugăciunii și să o absolve cu brio. Doar la școala rugăciunii poate învăța inima lui să predice. Nici o învățătură nu poate compensa lipsa rugăciunii. Nici sinceritatea, nici studiul și nici darurile nu-i pot suplini lipsa.

A le vorbi oamenilor din partea lui Dumnezeu este un lucru mare, însă a-i vorbi lui Dumnezeu pentru oameni, este și mai mare. Cel ce n-a învățat cum să-i vorbească bine lui Dumnezeu pentru oameni, nu le va vorbi niciodată bine și cu un real succes oamenilor, din partea lui Dumnezeu. Pe lângă toate acestea, cuvintele fără rugăciune din amvon și venite de la el, sunt cuvinte ce vor ucide.


capitolul 5 | Umblarea Creștinului