Înapoi
Acasă
Biblia

Putere prin rugăciune

Edward McKendree Bounds

Capitolul 5

Rugăciunea, marea nevoie ...


Rugăciunea trebuie să fie în viața predicatorului, în studiul lui și la amvonul lui, forța evidentă și ingredientul care dă culoare și impregnează tot ce face. Ea nu poate juca un rol secundar și nu este doar o acoperire a lui. Lui îi este dat să fie cu Domnul lui "toată noaptea în rugăciune". Pentru a se pregăti singur în rugăciunea făcută cu lepădare de sine, predicatorului i se poruncește să privească la Stăpânul său care, "trezindu-se cu mult înainte de dimineață, ieșea afară și mergea într-un loc singur și acolo se ruga" (trad.din engl.). Studiul predicatorului ar trebui să fie o cămăruță de rugăciune, un Betel, un altar, o viziune și o scară, pentru ca fiecare gând să se înalțe spre cer și după aceea să se îndrepte înspre om, încât fiecare parte a predicii să fie aromată cu aerul cerului și să devină eficace, fiindcă Dumnezeu a fost cel studiat.

Așa cum motorul nu se mișcă până ce nu are loc aprinderea, la fel și propovăduirea în toată mașinăria ei, desăvârșirea și rafinamentul ei se află într-un punct mort, în ce privește rezultatele spirituale, până ce rugăciunea nu s-a aprins și nu a creat aburul care s-o pună în mișcare. Structura, rafinamentul și tăria predicii rămân doar niște gunoaie dacă puternicul impuls al rugăciunii nu se găsește în ele, nu trece prin ele și nu este în spatele lor. Predicatorul este cel care prin rugăciune trebuie să-l "aducă" (sau, să-l "pună") pe Dumnezeu în predică. El, predicatorul este cel care trebuie să-l "miște" pe Dumnezeu înspre oameni mai înainte ca să-i poată mișca pe oameni înspre Dumnezeu, prin cuvintele sale. Predicatorul trebuie să fi primit audiență și intrare liberă la Dumnezeu înainte de a putea fi primit de oameni. O cale deschisă la Dumnezeu este pentru predicator cea mai mare asigurare a unui drum liber către oameni.

Este necesar să repetăm și să reafirmăm că, rugăciunea ca simplu obicei sau ca faptă săvârșită din rutină sau făcută din profesionalism, este un lucru putred și fără viață. O asemenea rugăciune nu are nici o legătură cu rugăciunea pentru care noi pledăm. Noi subliniem rugăciunea adevărată care angajează și aprinde fiecare element de bază al ființei predicatorului - o rugăciune care se naște din uniunea vitală cu Hristos și din plinătatea Duhului Sfânt, care să țâșnească și să reverse cu râuri de compasiune blândă, neobosită trudă pentru binele etern al omului, un zel mistuitor pentru gloria lui Dumnezeu și o convingere deplină a sarcinii dificile și delicate a predicatorului, a nevoii lui imperative de ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu. Rugăciunea bazată pe aceste convingeri solemne și profunde este singura rugăciune adevărată. Predicarea susținută de un asemenea fel de rugăciune este predicarea care seamănă semințele vieții veșnice în inimile oamenilor și îi pregătește pe oameni pentru ceruri.

Este adevărat că există un fel de propovăduire populară, de predicare plăcută și atrăgătoare, predicare de mare forță intelectuală, literară și mintală, care-și are măsura ei de bine, dar însoțită de puțină rugăciune sau chiar lipsită în totalitate de ea. Însă propovăduirea care atinge scopul lui Dumnezeu în predicare trebuie să se nască din rugăciune începând de la text la introducere, să fie grăită cu energia și în spiritul rugăciunii, urmată și germinată prin rugăciune, și păstrată în inimile ascultătorilor prin rugăciunile predicatorului, la destul timp după ocazia cu care s-a ținut.

Putem scuza sărăcia propovăduirii noastre în multe feluri, dar adevăratul secret se găsește în lipsa de rugăciune imediată pentru prezența lui Dumnezeu prin puterea Duhului Său Sfânt. Există nenumărați predicatori care pot ține predici măiestre în felul lor, dar ale căror efecte sunt de scurtă durată și nu pătrund deloc ca influență în zonele spirituale unde se poartă înfricoșătorul război dintre Dumnezeu și Satana, ceruri și iad, deoarece ele nu au devenit foarte agresive și victorioase din punct de vedere spiritual, prin rugăciune.

Predicatorii care dobândesc rezultate remarcabile pentru Dumnezeu sunt acei oameni care au învins în cererile lor aduse lui Dumnezeu și de aceea îi imploră cu îndrăzneală pe oameni. Doar predicatorii care sunt cei mai tari cu Dumnezeu, în cămăruțele lor de rugăciune, sunt și cei mai tari la amvoanele lor dinaintea oamenilor.

Predicatorii sunt oameni, sunt expuși și adesea duși de puternicele curente omenești. Rugăciunea înseamnă muncă spirituală, iar firii omenești nu-i place munca spirituală solicitantă. Firea omenească ar vrea să navigheze spre ceruri împinsă de o briză favorabilă, pe o mare calmă și liniștită. Dar, rugăciunea este o muncă umilitoare. Umilește intelectul și mândria, crucifică lauda de sine și semnează falimentul nostru spiritual, iar toate acestea sunt greu de suportat cărnii și sângelui. Este mai ușor să nu te rogi decât să înduri toate acestea. Astfel ajungem la unul din relele strigătoare ale acestor vremuri, poate din toate vremurile - puțina rugăciune sau lipsa ei. Dintre aceste două rele, probabil rugăciunea puțină este mai rea decât a nu te ruga deloc. Rugăciunea puțină este un fel de prefăcătorie, o liniștire a conștiinței, o farsă și o deziluzie.

Valoarea mică pe care o acordăm rugăciunii este evidentă din timpul puțin pe care i-l devotăm. Timpul acordat rugăciunii de predicator contează foarte puțin în treburile zilnice. Nu de puține ori singura rugăciune a predicatorului se săvârșește la marginea patului, îmbrăcat în pijama, pregătit de culcare și în curând adormit, poate mai adăugând câteva rugăciuni pripite cât se îmbracă dimineața. Cât de slabă, inutilă și neînsemnată este o asemenea rugăciune comparată cu timpul și energia devotată ei de către sfinții din Biblie și nu numai! Ce săracă și urâtă este copilăreasca și mărunta noastră rugăciune, pe lângă obiceiurile adevăraților oameni ai lui Dumnezeu din toate veacurile! Doar oamenilor care consideră rugăciunea ca fiind principala lor ocupație și îi devotează timp pe măsura importanței ei mari, le oferă Dumnezeu cheile împărăției Lui și își împlinește El prin ei, marile Sale minuni spirituale din această lume. Rugăciunea serioasă este semnul și pecetea lui Dumnezeu pusă asupra marilor lideri ai Săi și ale strădaniei forțelor invincibile cu care Dumnezeu le va încununa eforturile lor.

Predicatorul este însărcinat atât să se roage, cât și să predice. Misiunea lui este incompletă dacă nu le face bine pe amândouă. Predicatorul poate vorbi cu toată elocvența oamenilor sau a îngerilor, dar până ce nu se poate ruga cu o credință care să-și aducă cerul de partea lui, propovăduirea lui va fi ca "o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor", folosită în scopurile slăvirii lui Dumnezeu și a mântuirii sufletelor.


capitolul 16 | Umblarea Creștinului