Înapoi
Acasă
Biblia

Isus Cristos: Suma și esența profeției biblice

de Kim Riddlebarger


Mulți creștini consideră că doar câteva fragmente din Scripturi conțin referiri directe la "lucrurile viitoare". Prin efectele ei, această perspectivă limitează escatologia doar la acele chestiuni care au legătură cu timpul când va avea loc Răpirea, cu speculațiile legate de evenimentele politice din Orientul Mijlociu și Israel, precum și la dezbaterile referitoare la natura domniei milenare a lui Cristos pe pământ după întoarcerea Sa. Acest mod de gândire creează în mod ironic situația în care cei care vorbesc cel mai mult despre escatologie au, în realitate, cel mai puțin de spus. Limitând escatologia și profeția biblică la evenimentele Răpirii și ale Mileniului și legând profețiile Vechiului Testament de viitoarea lor împlinire literală se diminuează rolul pe care îl are Cristos în profeția biblică.

Este important să ne distanțăm de amănuntele profeției biblice și să privim cu băgare de seamă la tabloul general. Trebuie să privim cu multă atenție la panorama răscumpărării, în ansamblul ei. Povestirea începe cu creația. După aceea avem în vedere căderea omenirii în păcat ca fiind un fundal pentru începerea istoriei răscumpărării. Această istorie a răscumpărării este exact ceea ce arată numele ei - o descriere biblică a modului în care Dumnezeu își izbăvește poporul Său din vina și povara păcatului care a rezultat din căderea lor. Mai apoi, privim înainte pentru a înțelege scopul final. Dar sfârșitul nu este doar paradisul recâștigat. Scopul final este paradisul glorificat! Așa cum ne amintește William Dumbrell: "În termeni foarte generali, dinamica biblică este de la creație la noua creație, apropo de răscumpărare, iar efectul răscumpărarii este reînnoirea creației". Această viziune este descrisă în capitolele introductive ale revelației de sine a lui Dumnezeu. Capitolele 1 și 2 din Geneza vorbesc despre creație și paradis, în timp ce Geneza 3 vorbește despre căderea în păcat și pierderea paradisului. Din momentul în care paradisul este pierdut iar blestemul este deja rostit asupra omenirii, Dumnezeu promite deja răscumpărarea finală (Geneza 3:15). Nu avem nevoie să așteptăm până la sfârșitul povestirii ca să învățăm că mila și dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa asupra păcatului omenesc și a consecințelor sale pentru poporul lui Dumnezeu. Chiar înainte ca detaliile specifice ale dramei istoriei răscumpărării să înceapă a fi dezvăluite, rezultatul este sigur. Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul său din păcatele lui și că într-o zi anume El își va reînnoi creația. În cele din urmă, niciun indiciu sau urmă a păcatului omenesc nu va mai rămâne. Nu va mai fi niciun fel de blestem.

Pentru a înțelege rolul lui Cristos în profeția biblică trebuie să înțelegem ceva din legămintele diferite ce se găsesc pe parcursul ambelor Testamente. Legămintele între regi și slujitorii lor stăteau la baza multora dintre aspectele zilnice ale vieții din lumea antică a orientului apropiat, mai ales în probleme juridice și financiare. Acest lucru a fost cu siguranță adevărat pentru Israelul antic. Din punct de vedere biblic legămintele au o importanță și mai mare, din moment ce regele Israelului este marele rege, iar națiunea sa este supusul său, ales prin voința sa suverană.

Atunci când este privit în contextul din Vechiul Testament, un legământ poate fi definit ca o "relație supusă unor sancțiuni". În fiecare dintre legămintele Vechiului Testament există două părți implicate, Dumnezeu și poporul Său, respectiv reprezentantul lor ales în mod divin, cum ar fi Avraam sau Moise. În aceste relații contractuale, cele două părți se raportează una la alta în termenii binecuvântării și ai blestemului, rezultatele fiind în funcție de fidelitatea față de condițiile stabilite prin legămintele respective. Ca într-un contract, atunci când termenii legământului sunt îndepliniți, slujitorul primește binecuvântarea promisă de măritul rege. Dar dacă obligațiile legământului nu ar fi îndeplinite, blestemul legământului - sub forma unor sancțiuni convenite anterior între Dumnezeu și poporul Său - s-ar impune.

Legămintele majore iau în Vechiul Testament două forme de bază, fiind legăminte ale promisiunii și legăminte de drept. În legămintele promisiunii și binecuvântării Dumnezeu Însuși jura să împlinească toate condițiile și termenii legământului. În legămintele de drept poporul lui Dumnezeu depunea jurământul de ratificare.

Cazul cel mai proeminent al unui legământ de promisiune este legământul lui Dumnezeu cu Avraam, așa cum este el înregistrat în Geneza 15. Dumnezeu este Acela care se apropie în mod suveran de Avraam și-i jură solemn - "Avraame, nu te teme. Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare". Și în timp ce Avraam cade într-un somn adânc, îi este dată o vedenie a unor flăcări fumegânde trecând printre bucățile despicate ale animalelor pregătite de Avraam, o capră, un berbec, o turturea și un pui de porumbel. Implicațiile vedeniei sunt clare pentru cineva ca Avraam, profund implicat în legămintele și ritualurile de ratificare practicate în antichitate. În cazul în care Iehova nu reușește să fie scutul lui Avraam și răsplata lui cea foarte mare, blestemul legământului - înfățișat vizual prin animalele despicate - avea să cadă asupra lui Iehova Însuși, Acela care a jurat solemn și a inițiat ritualurile legământului.

Când visul se sfârșește, ni se spune: "în ziua aceea Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam" (versetul 18). De observat că, în cazul acestui legământ special pe care Dumnezeu îl face cu Avraam, Dumnezeu este Acela care jură în mod solemn făcând din acest legământ un legământ al promisiunii. După cum este tipic în astfel de legăminte antice, Dumnezeu definește aria geografică în care se aplică termenii legământului. Asta explică de ce între beneficiarii ratificării legământului din Geneza 15 sunt incluse popoarele care locuiesc între cele două mari râuri, Tigru și Eufrat. Această promisiune a unui pământ a fost în mod glorios împlinită atunci când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan (Iosua 1:2). Așa cum chiar Iosua o spune: "Astfel, Domnul a dat lui Israel toată țara pe care jurase că o va da părinților lor; ei au luat-o în stăpînire și s-au așezat în ea." (Iosua 21:43, compară cu IÎmpărați 4:20).

Probabil cea mai clară ilustrare a tipului de legământ de mai târziu - un legământ al Legii - se găsește în Exod 24, în care poporul lui Dumnezeu, nu Iehova, rostește în mod solemn legământul de ratificare. Potrivit uimitoarei relatări pe care o găsim în Exod 24, Iehova i-a chemat pe Moise, Aaron, Nadab și Abihu, împreună cu șaptezeci de bătrâni, sus pe Muntele Sinai, unde acest grup de oameni I s-a închinat Lui de la distanță. Dar Moise - mijlocitorul legământului, cel care îl prefigura pe adevăratul mijlocitor al legământului, Isus Cristos - s-a putut apropia de Dumnezeu, numai el singur. "A luat cartea legământului, și a citit-o în fața poporului. Ei au zis: Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul (Exod 24:7). Spre deosebire de legământul promisiunii pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, în legământul dării legii, așa cum a fost Legământul de la Sinai, nu Dumnezeu a jurat în mod solemn jurământul de ratificare. De fapt, poporul este cel care face asta. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel este ratificat de poporul Său, cel care jură în mod solemn să asculte urmând să primească binecuvântările Legământului Mozaic, dacă se supun, ori blestemele legământului, dacă nu se supun. Binecuvântările speciale și blestemele asociate acestui legământ sunt precizate în Deuteronom 27.

Având în minte distincția dintre aceste două tipuri de legăminte - promis și de drept - ne putem întoarce la cele două legăminte primordiale - legământul faptelor/ creației și legământul harului/ răscumpărării - în care aceste legăminte ale legii și promisiunii sunt incluse. Acesta este, de asemenea, un aspect foarte important de ținut minte, pentru că legământul faptelor și legământul harului sunt dezvăluite progresiv prin tot Vechiul Testament. Felul în care se face lucrul acesta reprezintă un excelent mod de a arăta cum înțelegem escatologia în Biblie și de ce trebuie să-L păstrăm pe Cristos într-o poziție centrală.

Aceste două legăminte foarte importante ne permit să înțelegem continuitatea între legămintele individuale pe care le găsim în tot Vechiul Testament. Legământul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam și, ulterior, cu Isaac și Iacov- urmașii lui și mai apoi cu Israel, nu sunt legăminte izolate care să nu aibă o legătură fundamentală cu ceea ce venea înainte sau după. Mai degrabă, legămintele speciale sunt validări individuale și repetate ale legământului harului, care este promis prima dată în Eden și este mai târziu ratificat lui Adam, tatăl tuturor celor care cred.

Înțelegerea continuității esențiale între aceste legăminte este importantă pe mai multe nivele. Ea ne împiedică să înțelegem în mod greșit Vechiul Testament ca fiind în esență Legea și Noul Testament ca fiind în esență Evanghelia. Mai degrabă, există Lege și Evanghelie în ambele Testamente. Această structură bazată pe legăminte ne permite să protejăm învățătura clară a Noului Testament, care arată că există o Evanghelie (Galateni 3:8), un plan de mântuire (Efeseni 1:4), un mijlocitor al legământului (1Timotei 2:5) precum și o singură credință comună (Efeseni 4:4). Acest lucru ne permite, de asemenea, să înțelegem modul în care legămintele individuale din Vechiul Testament sunt adesea formulate în termenii promisiunii, în timp ce în Noul Testament ele sunt structurate în termenii împlinirii. Legămintele individuale cu Avraam, Moise și David, ca parte a unei structuri mai mari, bazate pe legământ, vestesc mai dinainte ceea ce Noul Legământ a validat prin sângele lui Isus Cristos (Evrei 10:11). Evenimentele răscumpărătoare găsite în întreg Vechiul Testament nu pot fi înțelese separat de această structură de legământ și de accentul pe care promisiunea lui Dumnezeu îl pune pe sosirea unui răscumpărător care este, de asemenea, mijlocitor al legământului.

Prin urmare, așa cum istoria răscumpărătoare începe să fie dezvăluită, Adam este întâiul reprezentant, biologic și federal, al întregii umanități care a dat greș în a împlini ceea ce a poruncit Dumnezeu în conformitate cu termenii legământului faptelor. Dumnezeu a fost acela care i-a spus lui Adam "...dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit." (Genesa 2:17) Acest legământ al faptelor - sau așa cum unii scriitori ai Reformei l-au mai numit, "legământ al creației" - se află în inima istoriei răscumpărătoare. În conformitate cu termenii acestui legământ, Dumnezeu cere ascultare perfectă de la Adam, care fie va asculta termenii legământului și va primi binecuvântarea lui Dumnezeu, viața veșnică în Edenul cel glorificat, fie nu va reuși să țină legământul și va atrage sancțiunile legământului asupra lui însuși și a celor pe care îi reprezintă și anume întreaga umanitate. Actul de răzvrătire a lui Adam aduce blestemul morții asupra întregii umanități. Acest legământ al faptelor nu este niciodată revocat ulterior în Scripturi, un punct verificat în mod empiric ori de câte ori moartea lovește. Acest legământ sprijină, de asemenea, învățătura Scripturii care prevede că, pentru ca oricare dintre copiii lui Adam cel căzut să fie mântuiți, cineva trebuie să împlinească toate condițiile din legământul faptelor până acolo încât să nu existe nicio încălcare a acestuia în gândire, în vorbe sau în fapte (Matei 5:48; 1Petru 1:16).

Deși unii susțin că nu există un astfel de legământ între Dumnezeu și Adam, deoarece expresia "legământ al faptelor" sau "legământ al creației" nu apare în mod expres în textul biblic, nu numai că există toate elementele unui legământ în înțelegerea dintre Dumnezeu și Adam, dar scriitorii biblici de mai târziu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în Eden în tocmai acești termeni. Profetul Osea ne spune că Israel va ajunge sub judecata lui Dumnezeu, deoarece "ca Adam, ei au rupt legământul Meu" (Osea 6:7). În Romani 5:18, ascultarea perfectă cerută de acest legământ este menționată, parțial, când Pavel scrie că păcătoșii sunt declarați neprihăniți datorită ascultării perfecte de care Cristos a dat dovadă în numele lor. Aici întrebarea decisivă este pur și simplu aceasta: "Ascultător de ce?". Răspunsul lui Pavel este că Isus Cristos este perfect ascultător de același legământ de care nu a ascultat primul Adam. Învierea este dovada că Cristos a împlinit condițiile acestui legământ, pentru că după ce și-a dat viața pentru păcatele noastre, Dumnezeu L-a înălțat, Domn al vieții (Romani 4:25).

Deoarece Adam este capul reprezentativ al tuturor bărbaților și femeilor care vor ieși din coapsele sale, odată ce el a încălcat legământul faptelor, a aruncat întreaga umanitate în vinovăție și în consecințele păcatului. Deși toată omenirea, ca și întreaga creație, a căzut în robia vinovăției și sub puterea păcatului, Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul Său și lumea Sa. Încă de la începuturi și mai apoi, dezvăluirea dramei răscumpărării va fi una în care Dumnezeu caută să salveze bărbații și femeile din vina păcatului lui Adam, precum și să anuleze consecințele pe care răzvrătirea lui Adam le-a avut asupra întregii creații.

Însuși faptul că Dumnezeu cere ascultare perfectă de la cei pe care i-a creat, chiar de la începutul dramei răscumpărării, făcea necesară sosirea unui al doilea Adam care va fi ascultător până la moarte (Filipeni 2:8) și care va deveni "păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2Corinteni 5:21). Căderea necesită sosirea unui Răscumpărător, Răscumpărător care trebuie să împlinească termenii legământului original al faptelor, pe care Adam nu a reușit să-l țină. De asemenea, Răscumpărătorul trebuie să instituie un legământ al harului în care Dumnezeu va izbăvi pe copiii căzuți ai lui Adam. Și încă el a trebuit s-o facă fără să-și sacrifice dreptatea Sa ca să-și manifeste dragostea pentru păcătoșii pierduți și căzuți. Iată de ce Răscumpărătorul promis va muri pe o cruce, ceea ce este dincolo de puterea de imaginație a oricărui credincios vechi-testamental aflat în căutarea unui izbăvitor care să vină. Acest adevăr devine cu atât mai remarcabil când ținem seama de faptul că, atunci când Isus Cristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său exact acele blesteme ale legământului pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam în Geneza 15 (Galateni 3:13).

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam sub legământul faptelor, Adam nu a reușit să-l respecte. Adam și familia sa au fost alungați din Eden și nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Această temă care se repetă, a unui Dumnezeu care face un legământ, neascultarea ulterioară a poporului Său, consecințele blestemului legământului ducând la alungarea poporului Său de pe pământul făgăduit, reapare de-a lungul dramei răscumpărării. La muntele Sinai Dumnezeu l-a pus pe Israel sub Lege, rezumată prin cele zece porunci, în care au fost cuprinse toate cerințele legământului faptelor. Poruncile au fost scrise în inimă, deoarece toți copiii lui Adam poartă chipul divin al lui Dumnezeu. Dar Israel a dat, de asemenea, greș în a respecta legământul lui Dumnezeu, ceea ce a adus un blestem asupra oamenilor sub forma sancțiunii alungării din țară.

În răbdarea Sa, Dumnezeu și-a trimis profeții să-și cheme poporul neascultător la pocăință. Dar Israel, în mod repetat, I-a arătat dispreț lui Dumnezeu mărind numărul păcatelor lor și ucigând pe mesagerii Domnului. Ca și Adam, națiunea a intrat sub judecata legământului și a fost alungată din țară. De data aceasta poporul lui Dumnezeu n-a fost alungat din Eden. Ei au fost alungați din Canaan, chiar de pe pământul pe care Dumnezeu i-l promisese lui Avraam. Adam a dat greș. Acum Israel a dat greș. Un Răscumpărător era încă necesar, să împlinească legământul faptelor. "Căci lucru cu neputință Legii... Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului..." (Romani 8:3).

Toate acestea sunt importante de ținut minte, deoarece ele spun că istoria răscumpărării este dezvăluirea progresivă a legământului faptelor și a legământului harului prin toată Scriptura. Aceste două legăminte - esența a ceea ce este cunoscut ca teologia legământului - vor continua să reapară de-a lungul escatologiei din ambele Testamente. În dezvoltarea progresivă a acestor două legăminte se vede faptul că persoana lui Isus Cristos - singurul mijlocitor între Dumnezeu și om și Răscumpărătorul promis de-a lungul întregului Vechi Testament - este dezvăluită.

Această înțelegere explică de ce răscumpărătorul care trebuia să vină este dezvăluit ca un al doilea Adam. El nu este numai mijlocitorul legământului, dar și acela care - ca nou reprezentant al poporului lui Dumnezeu - este, de asemenea, Domn peste toată creația. Este al doilea Adam, Cel care aduce o nouă creație atunci când înviază din morți în dimineața primei zile de Paște. Prin urmare, în persoana și lucrarea lui Isus Cristos, se adună - în mod evident - diversele teme ale legământului și noua creație, fiind unite împreună în mod desăvârșit. Când cel de-al doilea Adam îi aduce pe mulți la neprihănire datorită ascultării Sale desăvârșite, El o face în termenii unui legământ nou, mai bun, un legământ în care Dumnezeu va declara pe păcătoși ca neprihăniți datorită meritelor lui Isus Cristos, în care Dumnezeu a împlinit toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Avraam. Așa cum spune apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, a participa la lucrarea de reconciliere a lui Cristos este un mod de a participa la noua creație (2Corinteni 5:17). Această nouă creație, care nu-i cu nimic mai puțin decât un paradis glorificat, este de asemenea acel Nou Ierusalim pe care Ioan îl descrie cu următoarele cuvinte: "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui..." (Apocalipsa 22:3-4a). Din nou Dumnezeu și oamenii vor locui împreună, exact cum au făcut-o în Eden, numai că de data aceasta pentru veșnicie.

Legătura între noua creație și legământul harului este important de ținut minte. Acela care face toate lucrurile noi, Isus Cristos, este de asemenea mijlocitorul legământului harului. Prin urmare, noua creație și legământul harului sunt pentru totdeauna unite în persoana și lucrarea lui Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre și a fost înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți. Asta ne amintește faptul că, în tabloul de bază al răscumpărării, sunt creația, căderea și răscumpărarea. Iar creația, căderea și răscumpărarea sunt revelate în istoria răscumpărării ca termeni ai felului în care Dumnezeu se raportează la oamenii creați de El prin legămintele din cele două Testamente. Asta înseamnă că Isus Cristos este suma și esența întregii profeții biblice.

Tradus de Iulian Porumb


Mântuire