Mulţi creştini consideră că doar câteva fragmente din Scripturi conţin referiri directe la "lucrurile viitoare". Prin efectele ei, această perspectivă limitează escatologia doar la acele chestiuni care au legătură cu timpul când va avea loc Răpirea, cu speculaţiile legate de evenimentele politice din Orientul Mijlociu şi Israel, precum şi la dezbaterile referitoare la natura domniei milenare a lui Cristos pe pământ după întoarcerea Sa. Acest mod de gândire creează în mod ironic situaţia în care cei care vorbesc cel mai mult despre escatologie au, în realitate, cel mai puţin de spus. Limitând escatologia şi profeţia biblică la evenimentele Răpirii şi ale Mileniului şi legând profeţiile Vechiului Testament de viitoarea lor împlinire literală se diminuează rolul pe care îl are Cristos în profeţia biblică.
Este important să ne distanţăm de amănuntele profeţiei biblice şi să privim cu băgare de seamă la tabloul general. Trebuie să privim cu multă atenţie la panorama răscumpărării, în ansamblul ei. Povestirea începe cu creaţia. După aceea avem în vedere căderea omenirii în păcat ca fiind un fundal pentru începerea istoriei răscumpărării. Această istorie a răscumpărării este exact ceea ce arată numele ei - o descriere biblică a modului în care Dumnezeu îşi izbăveşte poporul Său din vina şi povara păcatului care a rezultat din căderea lor. Mai apoi, privim înainte pentru a înţelege scopul final. Dar sfârşitul nu este doar paradisul recâştigat. Scopul final este paradisul glorificat! Aşa cum ne aminteşte William Dumbrell: "În termeni foarte generali, dinamica biblică este de la creaţie la noua creaţie, apropo de răscumpărare, iar efectul răscumpărarii este reînnoirea creaţiei". Această viziune este descrisă în capitolele introductive ale revelaţiei de sine a lui Dumnezeu. Capitolele 1 şi 2 din Geneza vorbesc despre creaţie şi paradis, în timp ce Geneza 3 vorbeşte despre căderea în păcat şi pierderea paradisului. Din momentul în care paradisul este pierdut iar blestemul este deja rostit asupra omenirii, Dumnezeu promite deja răscumpărarea finală (Geneza 3:15). Nu avem nevoie să aşteptăm până la sfârşitul povestirii ca să învăţăm că mila şi dreptatea lui Dumnezeu vor triumfa asupra păcatului omenesc şi a consecinţelor sale pentru poporul lui Dumnezeu. Chiar înainte ca detaliile specifice ale dramei istoriei răscumpărării să înceapă a fi dezvăluite, rezultatul este sigur. Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul său din păcatele lui şi că într-o zi anume El îşi va reînnoi creaţia. În cele din urmă, niciun indiciu sau urmă a păcatului omenesc nu va mai rămâne. Nu va mai fi niciun fel de blestem.
Pentru a înţelege rolul lui Cristos în profeţia biblică trebuie să înţelegem ceva din legămintele diferite ce se găsesc pe parcursul ambelor Testamente. Legămintele între regi şi slujitorii lor stăteau la baza multora dintre aspectele zilnice ale vieţii din lumea antică a orientului apropiat, mai ales în probleme juridice şi financiare. Acest lucru a fost cu siguranţă adevărat pentru Israelul antic. Din punct de vedere biblic legămintele au o importanţă şi mai mare, din moment ce regele Israelului este marele rege, iar naţiunea sa este supusul său, ales prin voinţa sa suverană.
Atunci când este privit în contextul din Vechiul Testament, un legământ poate fi definit ca o "relaţie supusă unor sancţiuni". În fiecare dintre legămintele Vechiului Testament există două părţi implicate, Dumnezeu şi poporul Său, respectiv reprezentantul lor ales în mod divin, cum ar fi Avraam sau Moise. În aceste relaţii contractuale, cele două părţi se raportează una la alta în termenii binecuvântării şi ai blestemului, rezultatele fiind în funcţie de fidelitatea faţă de condiţiile stabilite prin legămintele respective. Ca într-un contract, atunci când termenii legământului sunt îndepliniţi, slujitorul primeşte binecuvântarea promisă de măritul rege. Dar dacă obligaţiile legământului nu ar fi îndeplinite, blestemul legământului - sub forma unor sancţiuni convenite anterior între Dumnezeu şi poporul Său - s-ar impune.
Legămintele majore iau în Vechiul Testament două forme de bază, fiind legăminte ale promisiunii şi legăminte de drept. În legămintele promisiunii şi binecuvântării Dumnezeu Însuşi jura să împlinească toate condiţiile şi termenii legământului. În legămintele de drept poporul lui Dumnezeu depunea jurământul de ratificare.
Cazul cel mai proeminent al unui legământ de promisiune este legământul lui Dumnezeu cu Avraam, aşa cum este el înregistrat în Geneza 15. Dumnezeu este Acela care se apropie în mod suveran de Avraam şi-i jură solemn - "Avraame, nu te teme. Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare". Şi în timp ce Avraam cade într-un somn adânc, îi este dată o vedenie a unor flăcări fumegânde trecând printre bucăţile despicate ale animalelor pregătite de Avraam, o capră, un berbec, o turturea şi un pui de porumbel. Implicaţiile vedeniei sunt clare pentru cineva ca Avraam, profund implicat în legămintele şi ritualurile de ratificare practicate în antichitate. În cazul în care Iehova nu reuşeşte să fie scutul lui Avraam şi răsplata lui cea foarte mare, blestemul legământului - înfăţişat vizual prin animalele despicate - avea să cadă asupra lui Iehova Însuşi, Acela care a jurat solemn şi a iniţiat ritualurile legământului.
Când visul se sfârşeşte, ni se spune: "în ziua aceea Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam" (versetul 18). De observat că, în cazul acestui legământ special pe care Dumnezeu îl face cu Avraam, Dumnezeu este Acela care jură în mod solemn făcând din acest legământ un legământ al promisiunii. După cum este tipic în astfel de legăminte antice, Dumnezeu defineşte aria geografică în care se aplică termenii legământului. Asta explică de ce între beneficiarii ratificării legământului din Geneza 15 sunt incluse popoarele care locuiesc între cele două mari râuri, Tigru şi Eufrat. Această promisiune a unui pământ a fost în mod glorios împlinită atunci când Iosua a condus poporul lui Dumnezeu înapoi în Canaan (Iosua 1:2). Aşa cum chiar Iosua o spune: "Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpînire şi s-au aşezat în ea." (Iosua 21:43, compară cu IÎmpăraţi 4:20).
Probabil cea mai clară ilustrare a tipului de legământ de mai târziu - un legământ al Legii - se găseşte în Exod 24, în care poporul lui Dumnezeu, nu Iehova, rosteşte în mod solemn legământul de ratificare. Potrivit uimitoarei relatări pe care o găsim în Exod 24, Iehova i-a chemat pe Moise, Aaron, Nadab şi Abihu, împreună cu şaptezeci de bătrâni, sus pe Muntele Sinai, unde acest grup de oameni I s-a închinat Lui de la distanţă. Dar Moise - mijlocitorul legământului, cel care îl prefigura pe adevăratul mijlocitor al legământului, Isus Cristos - s-a putut apropia de Dumnezeu, numai el singur. "A luat cartea legământului, şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul (Exod 24:7). Spre deosebire de legământul promisiunii pe care l-a făcut Dumnezeu cu Avraam, în legământul dării legii, aşa cum a fost Legământul de la Sinai, nu Dumnezeu a jurat în mod solemn jurământul de ratificare. De fapt, poporul este cel care face asta. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu Israel este ratificat de poporul Său, cel care jură în mod solemn să asculte urmând să primească binecuvântările Legământului Mozaic, dacă se supun, ori blestemele legământului, dacă nu se supun. Binecuvântările speciale şi blestemele asociate acestui legământ sunt precizate în Deuteronom 27.
Având în minte distincţia dintre aceste două tipuri de legăminte - promis şi de drept - ne putem întoarce la cele două legăminte primordiale - legământul faptelor/ creaţiei şi legământul harului/ răscumpărării - în care aceste legăminte ale legii şi promisiunii sunt incluse. Acesta este, de asemenea, un aspect foarte important de ţinut minte, pentru că legământul faptelor şi legământul harului sunt dezvăluite progresiv prin tot Vechiul Testament. Felul în care se face lucrul acesta reprezintă un excelent mod de a arăta cum înţelegem escatologia în Biblie şi de ce trebuie să-L păstrăm pe Cristos într-o poziţie centrală.
Aceste două legăminte foarte importante ne permit să înţelegem continuitatea între legămintele individuale pe care le găsim în tot Vechiul Testament. Legământul pe care îl face Dumnezeu cu Avraam şi, ulterior, cu Isaac şi Iacov- urmaşii lui şi mai apoi cu Israel, nu sunt legăminte izolate care să nu aibă o legătură fundamentală cu ceea ce venea înainte sau după. Mai degrabă, legămintele speciale sunt validări individuale şi repetate ale legământului harului, care este promis prima dată în Eden şi este mai târziu ratificat lui Adam, tatăl tuturor celor care cred.
Înţelegerea continuităţii esenţiale între aceste legăminte este importantă pe mai multe nivele. Ea ne împiedică să înţelegem în mod greşit Vechiul Testament ca fiind în esenţă Legea şi Noul Testament ca fiind în esenţă Evanghelia. Mai degrabă, există Lege şi Evanghelie în ambele Testamente. Această structură bazată pe legăminte ne permite să protejăm învăţătura clară a Noului Testament, care arată că există o Evanghelie (Galateni 3:8), un plan de mântuire (Efeseni 1:4), un mijlocitor al legământului (1Timotei 2:5) precum şi o singură credinţă comună (Efeseni 4:4). Acest lucru ne permite, de asemenea, să înţelegem modul în care legămintele individuale din Vechiul Testament sunt adesea formulate în termenii promisiunii, în timp ce în Noul Testament ele sunt structurate în termenii împlinirii. Legămintele individuale cu Avraam, Moise şi David, ca parte a unei structuri mai mari, bazate pe legământ, vestesc mai dinainte ceea ce Noul Legământ a validat prin sângele lui Isus Cristos (Evrei 10:11). Evenimentele răscumpărătoare găsite în întreg Vechiul Testament nu pot fi înţelese separat de această structură de legământ şi de accentul pe care promisiunea lui Dumnezeu îl pune pe sosirea unui răscumpărător care este, de asemenea, mijlocitor al legământului.
Prin urmare, aşa cum istoria răscumpărătoare începe să fie dezvăluită, Adam este întâiul reprezentant, biologic şi federal, al întregii umanităţi care a dat greş în a împlini ceea ce a poruncit Dumnezeu în conformitate cu termenii legământului faptelor. Dumnezeu a fost acela care i-a spus lui Adam "...dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit." (Genesa 2:17) Acest legământ al faptelor - sau aşa cum unii scriitori ai Reformei l-au mai numit, "legământ al creaţiei" - se află în inima istoriei răscumpărătoare. În conformitate cu termenii acestui legământ, Dumnezeu cere ascultare perfectă de la Adam, care fie va asculta termenii legământului şi va primi binecuvântarea lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Edenul cel glorificat, fie nu va reuşi să ţină legământul şi va atrage sancţiunile legământului asupra lui însuşi şi a celor pe care îi reprezintă şi anume întreaga umanitate. Actul de răzvrătire a lui Adam aduce blestemul morţii asupra întregii umanităţi. Acest legământ al faptelor nu este niciodată revocat ulterior în Scripturi, un punct verificat în mod empiric ori de câte ori moartea loveşte. Acest legământ sprijină, de asemenea, învăţătura Scripturii care prevede că, pentru ca oricare dintre copiii lui Adam cel căzut să fie mântuiţi, cineva trebuie să împlinească toate condiţiile din legământul faptelor până acolo încât să nu existe nicio încălcare a acestuia în gândire, în vorbe sau în fapte (Matei 5:48; 1Petru 1:16).
Deşi unii susţin că nu există un astfel de legământ între Dumnezeu şi Adam, deoarece expresia "legământ al faptelor" sau "legământ al creaţiei" nu apare în mod expres în textul biblic, nu numai că există toate elementele unui legământ în înţelegerea dintre Dumnezeu şi Adam, dar scriitorii biblici de mai târziu vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în Eden în tocmai aceşti termeni. Profetul Osea ne spune că Israel va ajunge sub judecata lui Dumnezeu, deoarece "ca Adam, ei au rupt legământul Meu" (Osea 6:7). În Romani 5:18, ascultarea perfectă cerută de acest legământ este menţionată, parţial, când Pavel scrie că păcătoşii sunt declaraţi neprihăniţi datorită ascultării perfecte de care Cristos a dat dovadă în numele lor. Aici întrebarea decisivă este pur şi simplu aceasta: "Ascultător de ce?". Răspunsul lui Pavel este că Isus Cristos este perfect ascultător de acelaşi legământ de care nu a ascultat primul Adam. Învierea este dovada că Cristos a împlinit condiţiile acestui legământ, pentru că după ce şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre, Dumnezeu L-a înălţat, Domn al vieţii (Romani 4:25).
Deoarece Adam este capul reprezentativ al tuturor bărbaţilor şi femeilor care vor ieşi din coapsele sale, odată ce el a încălcat legământul faptelor, a aruncat întreaga umanitate în vinovăţie şi în consecinţele păcatului. Deşi toată omenirea, ca şi întreaga creaţie, a căzut în robia vinovăţiei şi sub puterea păcatului, Dumnezeu a decretat că va răscumpăra poporul Său şi lumea Sa. Încă de la începuturi şi mai apoi, dezvăluirea dramei răscumpărării va fi una în care Dumnezeu caută să salveze bărbaţii şi femeile din vina păcatului lui Adam, precum şi să anuleze consecinţele pe care răzvrătirea lui Adam le-a avut asupra întregii creaţii.
Însuşi faptul că Dumnezeu cere ascultare perfectă de la cei pe care i-a creat, chiar de la începutul dramei răscumpărării, făcea necesară sosirea unui al doilea Adam care va fi ascultător până la moarte (Filipeni 2:8) şi care va deveni "păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El" (2Corinteni 5:21). Căderea necesită sosirea unui Răscumpărător, Răscumpărător care trebuie să împlinească termenii legământului original al faptelor, pe care Adam nu a reuşit să-l ţină. De asemenea, Răscumpărătorul trebuie să instituie un legământ al harului în care Dumnezeu va izbăvi pe copiii căzuţi ai lui Adam. Şi încă el a trebuit s-o facă fără să-şi sacrifice dreptatea Sa ca să-şi manifeste dragostea pentru păcătoşii pierduţi şi căzuţi. Iată de ce Răscumpărătorul promis va muri pe o cruce, ceea ce este dincolo de puterea de imaginaţie a oricărui credincios vechi-testamental aflat în căutarea unui izbăvitor care să vină. Acest adevăr devine cu atât mai remarcabil când ţinem seama de faptul că, atunci când Isus Cristos moare pe cruce, El poartă în trupul Său exact acele blesteme ale legământului pe care Dumnezeu i le-a arătat lui Avraam în Geneza 15 (Galateni 3:13).
Când Dumnezeu l-a pus pe Adam sub legământul faptelor, Adam nu a reuşit să-l respecte. Adam şi familia sa au fost alungaţi din Eden şi nu li s-a mai permis niciodată să se întoarcă. Această temă care se repetă, a unui Dumnezeu care face un legământ, neascultarea ulterioară a poporului Său, consecinţele blestemului legământului ducând la alungarea poporului Său de pe pământul făgăduit, reapare de-a lungul dramei răscumpărării. La muntele Sinai Dumnezeu l-a pus pe Israel sub Lege, rezumată prin cele zece porunci, în care au fost cuprinse toate cerinţele legământului faptelor. Poruncile au fost scrise în inimă, deoarece toţi copiii lui Adam poartă chipul divin al lui Dumnezeu. Dar Israel a dat, de asemenea, greş în a respecta legământul lui Dumnezeu, ceea ce a adus un blestem asupra oamenilor sub forma sancţiunii alungării din ţară.
În răbdarea Sa, Dumnezeu şi-a trimis profeţii să-şi cheme poporul neascultător la pocăinţă. Dar Israel, în mod repetat, I-a arătat dispreţ lui Dumnezeu mărind numărul păcatelor lor şi ucigând pe mesagerii Domnului. Ca şi Adam, naţiunea a intrat sub judecata legământului şi a fost alungată din ţară. De data aceasta poporul lui Dumnezeu n-a fost alungat din Eden. Ei au fost alungaţi din Canaan, chiar de pe pământul pe care Dumnezeu i-l promisese lui Avraam. Adam a dat greş. Acum Israel a dat greş. Un Răscumpărător era încă necesar, să împlinească legământul faptelor. "Căci lucru cu neputinţă Legii... Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului..." (Romani 8:3).
Toate acestea sunt importante de ţinut minte, deoarece ele spun că istoria răscumpărării este dezvăluirea progresivă a legământului faptelor şi a legământului harului prin toată Scriptura. Aceste două legăminte - esenţa a ceea ce este cunoscut ca teologia legământului - vor continua să reapară de-a lungul escatologiei din ambele Testamente. În dezvoltarea progresivă a acestor două legăminte se vede faptul că persoana lui Isus Cristos - singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi Răscumpărătorul promis de-a lungul întregului Vechi Testament - este dezvăluită.
Această înţelegere explică de ce răscumpărătorul care trebuia să vină este dezvăluit ca un al doilea Adam. El nu este numai mijlocitorul legământului, dar şi acela care - ca nou reprezentant al poporului lui Dumnezeu - este, de asemenea, Domn peste toată creaţia. Este al doilea Adam, Cel care aduce o nouă creaţie atunci când înviază din morţi în dimineaţa primei zile de Paşte. Prin urmare, în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, se adună - în mod evident - diversele teme ale legământului şi noua creaţie, fiind unite împreună în mod desăvârşit. Când cel de-al doilea Adam îi aduce pe mulţi la neprihănire datorită ascultării Sale desăvârşite, El o face în termenii unui legământ nou, mai bun, un legământ în care Dumnezeu va declara pe păcătoşi ca neprihăniţi datorită meritelor lui Isus Cristos, în care Dumnezeu a împlinit toate promisiunile pe care i le-a făcut lui Avraam. Aşa cum spune apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni, a participa la lucrarea de reconciliere a lui Cristos este un mod de a participa la noua creaţie (2Corinteni 5:17). Această nouă creaţie, care nu-i cu nimic mai puţin decât un paradis glorificat, este de asemenea acel Nou Ierusalim pe care Ioan îl descrie cu următoarele cuvinte: "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui..." (Apocalipsa 22:3-4a). Din nou Dumnezeu şi oamenii vor locui împreună, exact cum au făcut-o în Eden, numai că de data aceasta pentru veşnicie.
Legătura între noua creaţie şi legământul harului este important de ţinut minte. Acela care face toate lucrurile noi, Isus Cristos, este de asemenea mijlocitorul legământului harului. Prin urmare, noua creaţie şi legământul harului sunt pentru totdeauna unite în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos, care a murit pentru păcatele noastre şi a fost înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi. Asta ne aminteşte faptul că, în tabloul de bază al răscumpărării, sunt creaţia, căderea şi răscumpărarea. Iar creaţia, căderea şi răscumpărarea sunt revelate în istoria răscumpărării ca termeni ai felului în care Dumnezeu se raportează la oamenii creaţi de El prin legămintele din cele două Testamente. Asta înseamnă că Isus Cristos este suma şi esenţa întregii profeţii biblice.
Tradus de Iulian Porumb