În acest an, mulţi creştini din Vest dar şi din Orientul îndepărtat au sărbătorit 500 de ani de la naşterea reformatorului francez John Calvin, reformatorul din Geneva. Au avut loc numeroase evenimente cu această ocazie. Cred că am participat la şapte astfel de evenimente. La a şaptea dintre ele, unul dintre prieteni mi-a spus că pentru el este a zecea sărbătoare la care participă; şi am ştiut că va mai merge la multe. Am împărtăşit amândoi perspectiva că anul umrmător Calvin nu va mai avea cinci sute de ani şi nu va trebui să sărbătorim naşterea lui atât de frecvent. John Calvin a scris poate cea mai remarcabilă carte creştină din ultimii cinci sute de ani. A început s-o scrie la douăzeci şi şase de ani. A fost publicată când avea douăzeci şi şapte de ani. Este vorba despre cartea Institutes of the Christian Religion (Institutele religiei creştine, n.tr.). El şi-a petrecut următorii douăzeci şi cinci de ani revizuind cărticica scrisă în tinereţe, adăugând şi adăugând la ea, traducând-o în franceză, pentru poporul lui, până când ediţia finală din 1559 (şi ediţia franceză, un an mai târziu) a ajuns să conţină două mari volume. În toţi acei ani de revizuire, propoziţia introductivă a cărţii a rămas aproape neschimbată. Cu alte cuvinte, Calvin "a înţeles-o", după cum am spune noi, când avea douăzeci şi şase de ani. Şi propoziţia introductivă este aceasta: "Aproape toată înţelepciunea pe care o avem, adică înţelepciunea adevărată şi sănătoasă, constă din două: cunoştinţa lui Dumnezeu şi cea a noastră." Cărturarii creştini au discutat multă vreme de unde a luat Calvin acea idee. Cel mai probabil răspuns este că a luat-o din rugăciunea Tatăl nostru, rugăciunea Domnului Isus. Pentru că despre aceasta este vorba în rugăciunea Sa, despre a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a ne cunoaşte pe noi înşine şi a trăi pentru slava Lui. Şi în introducere Domnul Isus Cristos ne direcţionează atenţia spre Dumnezeu, spre a-l cunoaşte pe El ca Tatăl nostru ceresc, care este de asemenea Cel sfânt, care ne este accesibil numai prin harul Său. Şi astfel ne rugăm ca împărăţia Lui, întemeiată de Domnul nostru Isus Cristos, să crească, să se mărească şi să se extindă până în ziua în care pământul va fi plin de slava lui Dumnezeu; după cum apele acoperă marea şi împărăţiile lumii acesteia vor fi împărăţia Dumnezeului nostru şi a Cristosului Său şi El va domni pentru totdeauna. Într-un sens, aceasta este tot ceea ce trebuie să ştii pentru a avea o viaţă corespunzător centrată. Să ştii că poţi să-L numeşti "Tată". Să ştii că El este infinit de sfânt şi a creat o cale pentru ca păcătoşii nesfinţi să vină la El. Şi să ştii că trăieşti în harul şi puterea unei împărăţii care nu va avea sfârşit.
Şi apoi, desigur, după cum ştiţi, Isus îşi mută atenţia de la aceste trei lucruri, pe care trebuie să le cunoaştem despre Dumnezeu, spre cele trei lucruri pe care trebuie să le ştim despre noi înşine. Mai întâi de toate, noi avem nevoie de aprovizionarea Lui. "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi." În al doilea rând, avem nevoie de iertarea Lui. "Şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator." Şi avem nevoie de protecţia Lui. "Şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău." Azi ne vom gândi la aprovizionare şi iertare. Acestea sunt marile noastre nevoi: aprovizionarea zilnică din mâna lui Dumnezeu, iertarea zilnică prin harul lui Dumnezeu. Dă-ne azi pâinea ce-a de toate zilele. Noi spunem adesea că nu poţi să te rogi Tată nostru decât dacă vrei să trăieşti această rugăciune. Şi poţi vedea aceasta aici. Există cu siguranţă o reflecţie aici, un ecou al căii în care Domnul şi-a dus poporul Lui prin pustie în zilele exodului; şi a aranjat vieţile lor astfel încât, în afară de aranjamentele speciale pentru ziua sabatului, ei trebuiau să culeagă mană zilnic. Ei trebuiau să trăiască în dependenţă constantă faţă de Domnul. Majoritatea dintre noi ne-am rugat deja azi: "...pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi..." Mă întreb dacă există vreun contestatar conştient în încăpere, cineva care vede clar, gândeşte ferm, a cărui conştiinţă puternică îl împiedică să spună lucruri despre care nu crede că sunt adevărate. Mă întreb dacă este cineva de acest fel în încăpere, care a decis să nu se roage această rugăciune: "De ce să Îi cer lui Dumnezeu pâinea cea de toate zilele, când pâinea mea zilnică este deja în frigider? De ce ar trebui eu, care trăiesc într-o zonă care furnizează cantităţi mari de mâncare altor zone ale lumii, să-I cer lui Dumnezeu ceva ce am deja, în mare măsură prin propriile mele eforturi?" Cred că acesta e cazul celor mai multe persoane provenite din alte ţări şi care locuiesc acum în Statele Unite. Deplinul belşug de care ne bucurăm noi este uluitor pentru ei. Obişnuiam să gândesc că mania britanicilor era să afle cât de mulţi oameni se pot înghesui într-un Mini Cooper, iar mania gospodinei americane - cât de multe poate înghesui într-un frigider. Şi asta deoarece, în calitate de oaspete, binevenit în bucătăria oamenilor, nu am putut să nu văd când deschideau frigiderul că era destulă mâncare acolo, nu doar pentru acea zi, ci pentru o întreagă armată. Deci nu ar fi mai cinstit să ignorăm această cerere, să uităm să-I mai cerem Lui pâinea noastră zilnică? Pâinea este în frigider. Din câte ştiu eu, cina ta este deja în cuptor, nu trebuie să te rogi pentru aceasta.
Deci, de ce te rogi, totuşi, în acest fel? Pentru că ai nevoie disperată să te rogi astfel. Ştii de ce ai nevoie disperată să te rogi astfel? Pentru că nu poţi nici măcar să mergi până la frigider despărţit de binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că într-o zi nu vei mai fi în stare să te duci la uşa frigiderului, nu-i aşa? Decât dacă Dumnezeu continuă să sufle viaţă în tine. Tu ai nevoie de binecuvântarea Lui pentru ca acea aprovizionare zilnică să fie cu adevărat a ta. Îmi amintesc cum m-au afectat cele scrise de Abraham Keiper, teologul şi primul-ministru olandez, într-una din cărţile lui, în timp ce medita la misterul profund al vieţii. Şi iată ce spune el: "Este un lucru uluitor că un om care cântăreşte 240 de livre (108,86 kg) poate urca scările în casa lui, câte două deodată, astfel încât întreaga lui casă se zguduie sub forţa cu care urcă scările, iar după o jumătate de oră va avea nevoie de trei oameni foarte puternici să îl coboare. Pentru că între timp suflarea de viaţă a fost luată de la el." Acesta este un motiv pentru care, cu toate că nu trăim (în special pentru că nu trăim) într-o cultură de subzistenţă, este atât de important să recunoaştem că în fiecare zi avem nevoie să ne mărturisim dependenţa noastră absolută de Domnul, pentru toate binecuvântările în ce priveşte toate cele necesare vieţii. Şi astfel, decât să fim înclinaţi a dispreţui această cerere, vom fi, mai degrabă, prin harul lui Dumnezeu, dintre toţi oamenii, cei mai conştienţi că trebuie să ne amintim, zilnic, că pentru tot ceea ce avem suntem absolut dependenţi de Dumnezeu. Şi că trebuie să recunoaştem că nimic din ce avem nu e al nostru de drept, pentru că în prezenţa lui Dumnezeu ne-am pierdut toate drepturile şi nu merităm din partea Lui decât judecată şi înstrăinare. Prin urmare, când spun această rugăciune, eu îmi mărturisesc dependenţa absolută de Domnul. Şi încă ceva, îmi mărturisesc în acelaşi timp mulţumirea pentru ceea ce îmi oferă Domnul.
De aceea am spus că nu te poţi ruga Tatăl nostru fără să trăieşti această rugăciune. Pentru că aceasta este o rugăciune pentru lucruri simple. Şi ea ne învaţă, într-adevăr, o lecţie foarte importantă. Cu cât mai repede învăţăm această lecţie, cu atât mai puternici vom fi: dacă nu pot să-I cer Lui aceasta cu toată inima, nu am nevoie cu adevărat de aceasta. Dacă vom înţelege acest principiu, vieţile noastre vor fi extrem de diferite de vieţile celor din jurul nostru, care ne spun că nu au nevoie de acele lucruri pe care le au, dar ei nu se pot elibera de ele. Le e teamă să se elibereze de ele, pentru că identitatea lor, valoarea lor şi statutul lor în comunitate depind de toate lucrurile pe care le posedă. Dar ce lucru minunat este pentru un student, pentru un adolescent, pentru un cuplu de tineri căsătoriţi, pentru noi toţi să învăţăm că, atunci când privirea noastră este concentrată asupra Domnului, care ne furnizează nevoile de bază, avem tot ceea ce am putea avea nevoie pentru a fi în stare să-L glorificăm la maximum. Aceasta ne face cu adevărat atât de puternici. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că, din întâmplare, adolescent fiind, am întâlnit un verset în cartea Eclesiastul, capitolul 4, versetul 6: "Mai bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de trudă şi goană după vânt." Desigur, oamenii nu cred asta. Dimpotrivă, ei consideră că în societatea noastră eşti cu adevărat puternic dacă ai toate lucrurile. Dar, de fapt, lucrurile acestea te slăbesc, pentru că ajungi să ai nevoie de ele. Însă creştinul care a învăţat să se uite la Dumnezeu pentru aprovizionarea zilnică, care îşi concentrează atenţia pe lucrurile de bază, care îl vor ajuta să trăiască la maximum pentru slava lui Dumnezeu, este cea mai puternică persoană din lume. Îţi garantez că acest lucru este adevărat. De ce? Pentru că, în acest fel, niciun lucru nu te poate afecta. Eşti liber de toate. De fapt, dacă eşti liber de toate, unul din lucrurile de care trebuie să te păzeşti este felul în care vor acţiona oamenii când tu le vei spune: "Nu, mulţumesc, nu am nevoie de asta." Ei se mânie foarte mult. De ce se mânie atât de mult? Pentru că le-ai descoperit una dintre cele mai profunde slăbiciuni din viaţa lor. Ei au devenit atât de dependenţi de lucruri. Dar tu ai devenit dependent de Domnul.
Şi mai este ceva în această cerere, nu-i aşa? Ne mărturisim dependenţa de Domnul pentru necesităţile noastre de bază. Ne mărturisim mulţumirea faţă de Domnul pentru lucrurile simple pe care El ni le oferă. Şi în acelaşi timp, ne mărturisim responsabilitatea noastră unul faţă de celălalt pentru împlinirea reciprocă a nevoilor noastre. Nu este aşa? Noi nu ne rugăm: "...pâinea noastră cea de toate zilele dă-mi-o mie azi." Ci noi spunem: "...dă-ne-o nouă azi." Cu alte cuvinte, noi suntem constant preocupaţi de familie. Şi desigur, aceasta este rugăciunea familiei-biserică. Aceasta este ceea ce a făcut biserica primară din Faptele Apostolilor, o comunitate remarcabilă, pentru că, după cum vă amintiţi, Luca ne spune timpuriu în Fapte că nu era niciun membru din biserică în nevoie, pentru că ei au învăţat să se roage: "...pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi." Este ceva ascuns aici, nu-i aşa? Nu te poţi ruga astfel fără a te dedica unei astfel de trăiri; şi nu te poţi ruga astfel şi nu te poţi dedica unei astfel de trăiri decât dacă ţi-ai ridicat ochii întâi spre comoara pe care o ai în cer. Tatăl nostru ceresc, vie împărăţia Ta. Când priveşti insistent acolo, când priorităţile tale sunt acolo, atunci orice alt lucru îşi găseşte perfect locul. Nu aceasta ne spune Isus în predica de pe munte? Căutaţi mai întâi împărăţia Lui şi toate celelalte vi se vor da. Deci avem nevoie de aprovizionare.
Dar avem nevoie, de asemenea, şi de iertare. Avem nevoie ca păcatele noastre să fie iertate. Isus ne învaţă să ne rugăm: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri." Ne-am rugat şi aceasta. Mă întreb dacă te-ai rugat vreodată cu voce tare. "Şi îmi iartă mie greşelile mele..." Aceasta este o formulă extrem de nepopulară în lumea noastră, în special printre păcătoşi, nu-i aşa? De ce îi irită pe oameni atât de mult cuvântul "păcat"? Creştinul ştie că este în siguranţă în prezenţa Tatălui ceresc când spune: "iartă-mi păcatele". Nimeni altcineva nu este. Ei nu pot fi. Pentru că tot ceea ce aşteaptă ei de la Dumnezeu este mânie şi judecată. Indiferent de ce spun ei, aceasta este ceea ce aşteaptă, de fapt, de la Dumnezeu. De aceea ei nu Îl iubesc. De aceea nu se încred în El. De aceea vieţile lor sunt pline de toate lucrurile. Dar creştinul este liber să se roage: "Tată, iartă-mi păcatele."
Şi mai interesant e faptul că formula a devenit nepopulară chiar şi în biserică, printre creştini. Ai observat acest lucru? Cam în jurul anului 1980, în Anglia, a existat o controversă teribilă, pentru că Biserica Anglicană a decis să schimbe unele rugăciuni din Cartea de liturgii. Pe când creştinii de modă veche veneau la Dumnezeu mărturisind că sunt nişte păcătoşi mizerabili, creştinii moderni sunt învăţaţi să se roage: "Ne pare foarte rău şi regretăm ce am făcut." Nu este acelaşi lucru. Oricine are puţină minte ştie că omul ar trebui să spună: "Îmi pare foarte rău şi voi face mai bine data viitoare." Oricum, este cu totul altceva să începi să te rogi: "Doamne, sunt un păcătos mizerabil." La sfârşitul anului 1990, într-o mare denominaţie prezbiteriană din Marea Britanie, cineva a scris un articol pentru revista denominaţiei numind un membru al familiei regale drept un păcătos mizerabil. Deodată s-a creat o adevărată nebunie. Dar, interesant, din câte ştiu eu, nebunia nu s-a stârnit în familia regală, ci în biserică. Şi cincizeci de mii de copii ale revistei au fost aruncate. Când reporterii ziarului (văzând stupiditatea şi inconsecvenţa bisericii) i-au întrebat de ce-au făcut acest lucru, ştiţi care a fost răspunsul? Este absolut uluitor. "Nu vrem să dăm impresia că credinţa creştină poate cauza oamenilor o traumă psihologică." Aceasta este cea mai binecuvântată traumă psihologică pe care o poate experimenta vreodată omul muritor: să descopere că, deşi suntem păcătoşi mizerabili, avem un Dumnezeu gata a ne ierta păcatele. Nu vedeţi ce-au făcut ei? Ei nu au diminuat doar realitatea păcatului, ci şi minunile harului.
Dar, după cum observaţi, că atunci când ne rugăm această rugăciune, "iartă păcatele noastre", există o altă clauză, "pentru că noi înşine iertăm oricăruia care păcătuieşte împotriva noastră, care este îndatorat nouă." Oare întoarce Isus Evanghelia cu susul în jos spunând că, dacă urmează să fiţi iertaţi, trebuie să construiţi un merit prin iertarea datoriilor altor oameni faţă de voi? Nu, El spune că atunci când rostim această rugăciune, realizăm că, dacă noi primim iertarea lui Dumnezeu, semnul sigur că am primit iertarea lui Dumnezeu este tocmai faptul că noi îi iertăm pe ceilalţi. Noi îi iertăm pe ceilalţi. Noi suntem reconciliaţi cu ei. Biserica creştină este comunitatea "iertătorilor iertaţi" şi a "iertaţilor iertători." De aceea experimentaţi deseori acest lucru la cina Domnului. Eu o experimentez adesea. Când particip la cina Domnului, în timp ce mă gândesc la semnificaţia sărbătorii, la tot ce a făcut Domnul Isus pentru mine, la sângele Său vărsat pentru a-mi oferi iertarea de păcate, sunt fericit să merg de la cină îmbrăţişându-i pe toţi din încăpere şi spunându-le: " Dacă am ceva împotriva ta, te iert şi dacă ai ceva împotriva mea, iartă-mă." Altfel, nu am gustat cu adevărat iertarea, nu-i aşa? Muntele păcatelor mele faţă de Dumnezeu, a datoriei mele, nu poate fi niciodată achitat. El a anulat datoria mea. Şi dacă aceasta mă mişcă, mintea mea, inima mea, emoţiile mele, afecţiunile mele vreau să le revărs din mine spre alţii. Ştiu că noi suntem oameni modeşti. Nu alergăm în jurul bisericii îmbrăţişând oameni. Suntem oameni rezervaţi. Dar găsim moduri de a face aceasta, nu-i aşa? A fi împăcat unul cu altul. Asigurându-ne că toate canalele părtăşiei sunt curate. Este absolut minunat. Atât de diferit faţă de lume, nu-i aşa? Aceasta nu este una dintre regulile vreunei alte societăţi căreia îi aparţineţi. Este dinamica acestei societăţi. Ştiu ce lucru binecuvântat este când aceasta este eliberată în comunitatea noastră; şi bărbaţi şi femei, care-au stat toată viaţa lor în închisoarea datornicilor faţă de Domnul sau faţă de alţii, descoperă că există un loc unde toate datoriile lor pot fi anulate şi unde toate păcatele lor pot fi iertate.
Realizezi ce spui când te rogi să fii iertat, nu-i aşa? "Iartă-mi păcatele." Asemeni lui David în Psalmul 51, tu spui în asenţă astfel: "Pentru că Dumnezeu este infinit sfânt şi drept, recunosc în faţa Lui că nu există nicio cale prin care să-I pot plăti datoria păcatelor mele faţă de El. Nu pot scăpa de păcatele mele. O, Dumnezeule, nu vei găsi Tu pe altcineva care să plătească datoria mea?" Şi minunea este că Acela care îi învaţă pe ucenicii Săi să se roage ca păcatele lor, datoriile lor, să fie iertate şi anulate, a fost Acela care va sta înaintea Tatălui Său ceresc şi va spune: "Socoteşte păcatele şi datoriile lor în contul Meu." Aş fi vrut ca tu să fi fost aici duminica trecută la sfârşitul predicii pentru copii. Am cântat un cântec învăţat de ei: "Tu eşti Regele meu." Puteai să ai 60 de ani şi încă nu ai fi înţeles aceasta. Copiii îl înţeleg. Cântecul începe astfel. "Sunt iertat, că ai fost părăsit. Sunt acceptat - ai fost condamnat. Ce dragoste de Dumnezeu, să moară un Rege în locul meu. Ce dragoste, uimit privesc, cu bucurie Te slăvesc." Rugăciunea Tatăl nostru nu este o lectură despre îmbunătăţirea vieţii tale. Este o invitaţie la a-l cunoaşte pe Domnul şi a găsi iertare. Apoi, datorită iertării primite, să o răspândeşti în toată comunitatea de bărbaţi, femei, adolescenţi, studenţi, băieţi şi fete care au experimentat cu toţi iertarea păcatelor în şi prin Isus Cristos.
S-ar putea să ştii, din întâmplare, că o mulţime de copii din Statele Unite ale Americii sunt trataţi acum de terapeuţi cu medicamente, pentru că noi, în Vest, suntem o comunitate care a respins Evanghelia şi care nu are unde să meargă să găsească iertare pentru greşelile şi păcatele sale. Şi astfel încercăm să ne tratăm cu diverse lucruri, de la sticle cu alcool la sticle de medicamente, pentru că nu avem unde merge pentru a primi iertare. Dacă odată Evanghelia a pătruns cu putere în Vest şi mulţimile au fost convertite, azi au apărut şi s-au dezvoltat o mulţime de probleme care ne-au îndepărtat de ea. Un lucru care s-ar întâmpla, în final, ar fi că un mare procent dintre psihologi şi-ar părăsi afacerea. Pentru că atât de mulţi dintre ei depind de vina ta şi de vina mea şi de faptul că bărbaţi, femei, tineri şi acum băieţi şi fetiţe nu au unde să meargă să experimenteze un bun-venit al Tatălui, iertarea păcatelor lor, perspectiva unei vieţi noi şi o concentrare şi o prioritate a vieţii lor, care să-i ajute să trăiască spre slava lui Dumnezeu şi în bucuria Domnului, aşa cum am fost creaţi să trăim. Daţi-mi voie să vă întreb: sunteţi iertaţi? Sunt toate datoriile voastre anulate înaintea lui Dumnezeu? Sunt toate păcatele voastre iertate înaintea lui Dumnezeu? Nu credeţi că acesta e cel mai minunat lucru de pe lume? Şi tot ceea ce trebuie să faceţi este doar să veniţi la El şi să-I spuneţi: "Sunt iertat, că ai fost părăsit. Sunt acceptat - ai fost condamnat." "Deci, Doamne Isuse, învaţă-mă să mă rog."
Tată ceresc, ce minunată este Evanghelia lui Isus. Ce mesaj glorios de iertare şi restaurare! O, botează-ne, scufundă-ne în bucuria iertării, Tatăl nostru ceresc, pentru ca să trăim în simplitatea şi claritatea rugăciunii Domnului Isus! Ne rugăm aceasta în Numele Lui. Amin.