Înapoi
Acasă
Biblia

Războiul împotriva rațiunii


În ultimii zeci de ani discernământului adevărat i s-a ridicat o opreliște deosebită, fiindcă rațiunea a început să fie supusă atacului în interiorul Bisericii. Așa cum Francis Schaeffer avertiza cu aproape treizeci de ani în urmă în cartea sa Dumnezeul ce există, biserica de astăzi urmează iraționalul filozofiei seculare. Ca prin urmare, credința nesăbuită s-a răspândit în comunitatea evanghelică. Mulți disprețuiesc doctrina în favoarea experienței personale. Alții, spun că sunt dispuși să desconsidere deosebirile biblice esențiale pentru a realiza o unitate externă între toți creștinii declarați. Creștinismul marcat de o credință inteligentă și biblică pare să fie în declin chiar printre cei mai conservatori evanghelici.

ABANDONUL ADEVĂRULUI OBIECTIV
Biserica evanghelică a generației noastre a devenit uluitor de tolerantă cu doctrinele aberante și ideile bizare, dar ce-i mai grav, a devenit înspăimântător de Intolerantă față de învățătura sănătoasă. Concepția evanghelică populară a "adevărului" a devenit aproape în întregime, subiectivă. Adevărul este privit ca fiind fluid, întotdeauna relativ, niciodată absolut. A sugera că vreun criteriu obiectiv poate fi folosit pentru a distinge adevărul de eroare, înseamnă a fi extrem de demodat față de spiritul epocii.
În unele cercuri, la Scriptură s-a renunțat ca fiind testul de încredere al adevărului. La urma urmei, Biblia poate fi interpretată în atât de multe feluri - cine poate spune care interpretare este corectă? În plus, mai sunt mulți alții care cred că adevăr există și-n afara Bibliei.
Toată această relativitate a avut efecte dezastruoase asupra abilității obișnuite a creștinului de a deosebi adevărul de minciună, binele de rău. Cele mai clare și limpezi învățături ale Bibliei sunt acum puse la îndoială printre cei ce se auto-declară credincioși în Biblie. Spre exemplu, unii creștini nu mai sunt deloc convinși că homosexualitatea ar trebui clasată printre păcate. Alții, susțin că agenda feministă este compatibilă cu Creștinsmul. Televiziunea "creștină", radio-ul, revistele oferă o nefiresc de largă gamă de idei, de la cele doar capricioase la cele foarte periculoase, și astfel creștinul de rând este jalnic de prost echipat pentru a sorta adevărul de minciuni.
Chiar faptul de a sugera că există o diferență între adevăr și minciuni este privită de unii ca fiind o periculoasă dovadă de intoleranță. Există o noțiune răspândită ce spune că orice dispută asupra doctrinei este inerent rea. Grija pentru ortodoxie este considerată ca fiind incompatibilă cu unitatea creștină. Doctrina în sine, este etichetată divizivă (adică, provocând dezbinarea), iar aceia care fac din doctrină o problemă sunt numiți urâcioși, altfel spus, lipsiți de iubire creștină. Nimănui nu-i mai este permis să critice crezurile altuia, indiferent cât de nebiblice par să fie acele crezuri.
Un articol recent din Christianity Today exemplifică această tendință. Articolul care este intitulat, La vânătoare de erezii i-a profilat pe doi bine-cunoscuți lideri creștini care au fost supuși "unui atac necruțător din pricina unor scrieri controversate". Unul dintre ei este un popular vorbitor, lector de universitate și celebru autor. Acesta a scris o carte în care i-a încurajat pe homosexuali să lege relații stabile de conviețuire. Să locuiască împreună. El afirmă despre comunitatea evanghelică că, suferă de "homofobie". Este convins că a locui împreună este pentru homosexuali singura alternativă la singurătate, ei fiind oameni care el crede că "sunt născuți având o orientare homosexuală" diferită. Soția acestui om a publicat un articol într-o revistă a homosexualilor în care "afirmă cu entuziasm" relațiile sexuale monogame dintre homosexuali. Autorul și vorbitorul cu pricina spune că se află într-un dezacord "foarte, foarte puternic" cu aprobarea de către soția lui a relațiilor sexuale între homosexuali, dar propria lui vedere pare să îngăduie homosexualilor să se angajeze în orice alte relații fizice cu excepția actului sexual.
Celălalt lider creștin profilat în articolul din Christianity Today este o femeie care împreună cu soțul ei au apărut pe posturi naționale de radio și televiziune. Lucrarea lor nu reprezintă o ramură ciudată a unei secte deviante ci este chiar fieful recunoscut și foarte respectat al curentului evanghelic. Ea, este de asemenea președinta uneia dintre cele mai mari organizații de studenți creștini, din lume. Această femeie a scris o carte în care relatează niște experiențe spirituale foarte neobișnuite. Această carte ea și-a dedicat-o alter ego-ului ei bărbătesc (?!), o persoană imaginară numită "Episcopul Eddie", ce o desfată în visele ei. Ea mai afirmă de asemenea că are viziuni ale "pruncului Hristos ce se află înăuntrul ei". El este înfățișat ca fiind un copil desculț căruia îi curg balele, deformat, un "copil cretin", îmbrăcat într-un tricou rupt având "capul complet chel și strâmbat într-o parte". Femeia aceasta a angajat-o pe o călugăriță catolică pe postul de "director spiritual", ajutând la interpretarea viselor și fanteziilor ei. Cartea este un amestec de misticism, psihologie Jung-iană, experiențe afară-din-trup, idei ale feminismului, experiențe religioase subiective, la care se adaugă fanteziile romantice ale acestei femei, totul devenind un neobișnuit amalgam literar și spiritual. Cartea este atât de bizară, încât vă spun sincer, este dăunător s-o citiți.
Lucrul demn de reținut din articolul din Christianity Today este faptul că acesta nu a fost scris pentru a demasca ideiile aberante susținute de acești doi evanghelici de seamă. Dimpotrivă, lucrul evidențiat de editorii acestuia este faptul că aceste persoane erau supuse atacului din cauza vederilor pe care le au.
În lumea curentului evanghelic modern, este acum îngăduit să se susțină cele mai nebiblice și mai neconvenționale doctrine, atâta vreme cât acorzi și altora același privilegiu. Singurul lucru considerat astăzi tabu este intoleranța acelora care îndrăznesc să arate erorile altora. În zilele noastre dacă cineva este suficient de îndrăzneț încât să sugereze că ideile cuiva sunt nesănătoase sau nebiblice, este de îndată socotit certăreț, diviziv, urâcios sau necreștin. Este voie să afirmi ce idei dorești, dar nu este voie să critici vederile altui om, indiferent cât de desăvârșit nebiblice pot fi vederile acestuia.
Când toleranța este mai prețuită mai presus decât adevărul, cauza adevărul va fi în suferință. Istoria Bisericii ne-o demonstrează. Doar atunci când poporul lui Dumnezeu s-a angajat într-o puternică defensivă a adevărului și a doctrinei sănătoase, biserica a înflorit și a prosperat. Reforma, Era puritană, Marile Treziri sunt toate exemple ale acestui fapt. Vremurile de declin din istoria Bisericii au fost întodeauna marcate de un accent necuvenit asupra toleranței, atitudine care a condus inevitabil la nepăsare, la lumesc, la compromis doctrinal și la o mare confuzie în biserică.

ÎN DERIVĂ PE MAREA SUBIECTIVISMULUI
Faptul că biserica își pierde punctul de reper în această eră, reprezintă un pericol mai mare ca oricând, deoarece în ultimii o sută de ani și ceva, lumea s-a schimbat într-un mod foarte dramatic și înspăimântător. Oamenii nu mai privesc adevărul cum au făcut-o mai demult. În realitate, trăim cu o filozofie dominantă care a devenit ostilă ideii de adevăr absolut.
De la începutul istoriei cunoscute și până la sfârșitul secolului trecut, practic toată filozofia umană presupunea necesitatea adevărului absolut. Adevărul era în mod universal recunoscut ca fiind ceea ce era adevărat și nu ceea ce este fals, ceea ce era drept și nu eronat, ceea ce era corect și nu incorect, ceea ce era moral și nu imoral, ceea ce era just și nu injust, ceea ce era bine și nu rău. Virtualmente, toți filozofii de la Plato încoace au presupus obiectivitatea adevărului. De fapt filozofia însăși era o căutare a înțelegerii supreme a adevărului. O asemenea preocupare era considerată posibilă, chiar necesară, fiindcă adevărul era înțeles ca fiind același pentru fiecare om. Dar asta, desigur, nu însemna că toată lumea era de acord cu privire la care era acest adevăr. Dar, practic, toți erau de acord că, oricare ar fi fost acest adevăr, el era adevărat pentru toată lumea.
Această atitudine s-a schimbat complet în secolul al XIX-lea odată cu nașterea existențialismului. Existențialismul sfidează o definire precisă, dar include conceptul care recunoaște că adevărul suprem este subiectiv (adică, avându-și sursa în mintea individului) și nu obiectiv (adică, ceva care în realitatea există independent de indivizi). Existențialismul elevează experiența individuală și alegerea personală a fiecăruia, minimalizând sau chiar eliminând standardurile absolute de adevăr, moralitate și altele asemenea. Putem caracteriza exact existențialismul ca fiind nimic altceva decât abandonul obiectivității. Existențialismul este inerent anti-intelectual, irațional.
Filozoful danez Soren Kierkegaard este cel ce a folosit prima oară termenul "existențial". Viața și filozofia lui Kierkegaard a orbitat în jurul experiențelor pe care le-a avut cu Creștinismul. Ideile creștine și terminologia biblică se întâlnesc des în multe din scrierile sale. El a scris mult despre credință și fără îndoială că s-a considerat un creștin. Multe din ideile sale au început sub forma unei reacții legitime împotriva formalismului învechit al Bisericii Luterane de stat din Danemarca. În mod îndreptățit el s-a simțit ofensat de ritualismul steril al bisericii, indignat de faptul că oameni care nu aveau o dragoste pentru Dumnezeu, se numeau creștini doar fiindcă s-a întâmplat să se nască într-o națiune "creștină".
Însă în reacția lui împotriva lipsei de viață a bisericii de stat, Kierkegaard a lansat o falsă antiteză. El a concluzionat că obiectivitatea și adevărul sunt incompatibile. Pentru a contracara ritualismul fără viață și formulele doctrinare moarte pe care le-a văzut în luteranismul danez, Kierkegaard a promovat o concepție religioasă a purei pasiuni, complet subiectivistă. Credința, a sugerat el, înseamnă respingerea rațiunii și elevarea sentimentului și a experienței personale. Kierkegaard este cel ce a lansat expresia de "salt în credință". Pentru el, credința era o experiență irațională, mai presus de orice, o alegere personală. El a scris aceste cuvinte în jurnalul lui, pe data de 1 august 1835: "Ce contează este să găsesc un adevăr care să fie adevărat (valabil) pentru mine, să descopăr ideea pentru care eu să trăiesc și să mor".
Este clar că Kierkegaard a respins din start și a desconsiderat crezul că adevărul este obiectiv. Jurnalul lui continuă cu aceste cuvinte:

"La ce ar folosi descoperirea așa-numitului adevăr obiectiv...Ce bine mi-ar face mie adevărul, dacă ar sta înaintea mea, gol și rece, indiferent dacă l-aș fi recunoscut sau nu, și producând în mine mai degrabă un cutremur de frică decât un sentiment de încredere?...Rămân ca și un om care a închiriat o casă și care și-a strâns toată mobila și lucrurile, dar care nu și-a găsit încă iubita cu care să împărtășească bucuriile și necazurile vieții...Această latură divină a omului, acestă acțiune lăuntrică, este cea care înseamnă totul și nu o masă de informație (obiectivă)".

După ce a repudiat obiectivitatea adevărului, Kierkegaard a început să tânjească după experiența existențială care credea că îi va aduce sentimentul de împlinire personală. Stătea pe marginea prăpastiei pregătindu-se să facă saltul său în credință. În cele din urmă, ideea pentru care a ales să trăiască și să moară a fost Creștinismul, dar un fel de Creștinism marcat de un subiectivism deosebit.
Deși Kierkegaard a fost un necunoscut în timpul vieții sale, scrierile sale s-au păstrat și au influențat profund filozofia care a apărut ulterior. Ideea sa de "adevăr valabil pentru mine" s-a infiltrat în gândirea populară a vremii noastre și a dat tonul respingerii radicale de către generația noastră a oricăror standarde obiective.
Kierkegaard a știut cum să-și facă iraționalismul său să pară profund. "Dumnezeu, nu există. El este etern" (sesizați subtilitatea? - n.tr.), scria el. De asemenea, el susținea că Creștinismul este plin de "paradoxuri existențiale", pe care le-a considerat contradicții reale, dovadă a iraționalității adevărului.
Folosind exemplul sacrificării de către Avraam a fiului său Isaac (Geneza 22:1-19), Kierkegaard a sugerat că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să încalce legea morală prin uciderea fiului său. De aceea, pentru el, dorința lui Avraam de a-și "suspenda" covingerile etice pe care le avea, întruchipează saltul în credință pe care fiecare trebuie să-l facă. Kierkegaard a crezut că exemplul acesta demonstrează că, "omul (Avraam) este mai presus de legea universală (legea morală)". Dezvoltând această concluzie filozoful danez oferă următoarea observație: "Avraam reprezintă credința... El acționează în virtutea absurdului, căci tocmai în această virtute a absurdului el ca și individ este mai presus de lege". "Nu pot să-l înțeleg pe Avraam", declară Kierkegaard, "deși într-un fel nebunesc îl admir mai mult decât pe alții".
Nu este greu de văzut cum o asemenea gândire plasează adevărul pe tărâmul subiectivității absolute, chiar ducându-l până la absurd sau demență. Totul devine relativ. Absoluturile se dematerializează, sunt neantizate. Sunt spulberate. Diferența dintre adevăr și nonsens devine inutilă. Tot ceea ce contează este experiența personală. Iar experiența unei persoane este la fel de valabilă ca și experiența alteia, chiar dacă experiența fiecăreia conduce la concepții contradictorii adevărului. "Adevărul care este valabil (adevărat) pentru mine", poate fi diferit de adevărul altuia. De fapt, deși crezurile noastre pot fi complet contradictorii, totuși "adevărul" altuia nu-l invalidează deloc pe "al meu". Fiindcă "adevărul" este autentificat de experiența personală, singura lui relevanță (valoare) este pentru cel ce face saltul său în credință. Acesta este existențialismul.
Existențialismul s-a remarcat îndeosebi în filozofia seculară. Friedrich Nietzsche, spre exemplu, a respins și el rațiunea și a subliniat voința individului. Deși probabil, Nietzsche nu a știut nimic de lucrările lui Kierkegaard, între ideiile acestora se găsesc paralele în punctele cheie. Cu toate acestea, spre deosebire de Kierkegaard, Nietzsche nu a făcut niciodată saltul în credința Creștină. În loc, el a concluzionat că Dumnezeu este mort. Se pare că adevărul care "era valabil" pentru el, s-a dovedit a fi opusul adevărului pe care l-a ales Kierkegaard. Dar epistemologia lor (deci, modul în care ei au ajuns la ideilor lor -n.tr.) a fost exact aceeași.
Existențialiștii de mai târziu, un Martin Heidegger sau Jean-Paul Sartre, au rafinat ideile lui Kierkegaard dar urmând în același timp ateismul lui Nietzsche. Heidegger și Sartre, amândoi au crezut că rațiunea este inutilă iar viața fără sens. Aceste idei au avut o influență puternică asupra gândirii secolului XX. Lumea devenind tot mai atee, mai secularizată și tot mai irațională, nouă ne este de folos să înțelegem că este propulsată în aceste direcții de puternicele influențe existențialiste descrise mai sus.

EXISTENȚIALISMUL INVADEAZĂ BISERICA
Să nu credeți însă că influența existențialismului se limitează doar la lumea seculară. Din clipa în care Kierkegaard a întrețesut ideile existențialiste cu Creștinismul, teologia neo-ortodoxă a fost rezultatul inevitabil.
Neo-ortodoxia este termenul folosit pentru a identifica o varietate existențialistă a Creștinismului. Fiindcă aceasta neagă baza obiectivă esențială a adevărului - adevărul absolut al Scripturii și autoritatea ei - neo-ortodoxia trebuie înțeleasă ca fiind pseudo-creștină (n.tr. - care nu înseamnă "jumătate" creștină, ci conform grecescului "pseudo", este falsă). Ea și-a atins punctul culminant la mijlocul secolului XX, prin scrierile lui Karl Barth, Emil Brunner, Paul Tillich și Reinhold Niebuhr. Acești oameni au reverberat limbajul și mentalitatea lui Kierkegaard, vorbind despre întâietatea "autenticității personale" în timp ce minimalizează și neagă semnificația adevărului obiectiv. Barth, părintele neo-ortodoxiei, și-a recunoscut fără echivoc moștenirea primită de la Kierkegaard.
Atitudinea față de Scriptură a neo-ortodoxiei este un întreg univers de sine stătător al filozofiei existențialiste: Biblia nu reprezintă în mod obiectiv, Cuvântul lui Dumnezeu, ci ea devine Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce-mi vorbește mie. În neo-ortodoxie, se impune aceleași subiectivism asupra doctrinelor Creștinismului istoric. Se folosesc termeni familiari, dar redefiniți sau afirmați într-un mod inteționat vag, pentru a nu transmite un sens obiectiv al lor ci unul simbolic subiectiv. La urma urmei, orice "adevăr" pe care l-ar comunica niște termeni teologici, acesta este unic pentru omul care are credință. Ceea ce Biblia spune, sau semnifică, devine neimportant. Ce înseamnă pentru mine și ce-mi spune mie, contează. Toate acestea reprezintă ecoul inconfundabil al conceptului lui Kierkegaard de, "adevăr care este (adevărat) valabil pentru mine".
Astfel deși, teologii neo-ortodocși par să afirme crezuri tradiționale, concepțiile lor religioase diferă radical de înțelegerea istorică a credinței creștine. Negând obiectivitatea adevărului, aceștia transferă teologia pe tărâmul relativismului subiectiv. Neo-ortodoxia este teologia perfect potrivită pentru epoca în care trăim. Tocmai de aceea, este atât de ucigătoare.
Lucrarea lui Francis Schaeffer din 1968, The God Who Is There, include o sensibilă analiză a influenței lui Kierkegaard asupra gândirii moderne și teologiei moderne. Schaeffer a numit frontiera dintre raționalism și iraționalism, "linia disperării". Prin secolul al XIX-lea el a observat cum existențialismul ducea gândirea seculară dincolo de linia disperării. Neo-ortodoxia religioasă n-a fost decât "întârziatul" răspuns al teologilor care se urcau în căruța existențialismului, urmând arta seculară, muzica și cultura lumii: "Neo-ortodoxia nu a adus nici un răspuns nou. Ceea ce filozofia existențialistă deja spusese în limbajul secular, era acum afirmat în termeni teologici... (odată cu apariția neo-ortodoxiei) și teologia cădea și ea sub linia disperării".
Schaeffer a continuat să analizeze cum în cele din urmă neo-ortodoxia face loc misticismului extrem:

"Karl Barth a deschis ușa pentru saltul existențialist în teologie...El a fost urmat de mulți alții, ca Reinhold, Niebuhr, Paul Tillich, Episcopul John Robinson, Alan Richardson și de toți ceilalți noi teologi. S-ar putea ca ei să difere în detalii, dar impasul lor a rămas același - impasul omului modern care a renunțat (la rațiune). În ce-i privește pe teologi...noul lor sistem nu este deschis verificării; el trebuie pur și simplu crezut".

Așa cum specifică Schaeffer, un asemenea sistem este lipsit de integritate. Cei ce-l adoptă nu pot trăi fără să sufere repercursiunile propriei lor lipse de logică. "În realitate, omul nu poate respinge complet rațiunea, oricât de mult l-ar îndemna sistemul său s-o facă, ci doar dacă suferă vreo formă de dezechilibru mintal". În acest fel oamenii sunt forțați să coboare la un nivel și mai inferior de disperare: "un nivel de misticism care nu conține nimic".

MISTICISMUL: IRAȚIONALISM DUS ÎN EXTREMĂ
Misticismul este ideea că realitatea spirituală se găsește privind înspre interior, lăuntric. Misticismul se potrivește perfect existențialismului religios. Într-adevăr, reprezintă consecința lui inevitabilă. Misticul disprețuiește înțelegerea rațională și caută în schimb adevărul prin intermediul sentimentelor, simțurilor, imaginației, viziunilor, vocilor lăuntrice, iluminării private, și alte mijloace pur subiective. Adevărul obiectiv devine practic zădarnic.
Ca prin urmare, experiențele mistice se auto-autentifică, se confirmă singure, adică nu sunt supuse niciunei forme obiective de verificare. Ele sunt unice pentru persoana care le trăiește. Devreme ce acestea nu se nasc în urma unui proces rațional și nici nu depind de el, ele sunt invulnerabile vreunei infirmări aduse rațional.
Arthur L.Johnson scrie că:

"Experiența îl convinge pe mistic într-un asemenea fel și într-o asemenea măsură, încât pur și simplu el nu-i poate pune la îndoială valoarea și corectitudinea lucrurilor pe care le "spune".
...Sub forma ei cea mai crudă această poziție spune că, a crede ceva face acel lucru să fie adevărat. Ideea este că realitatea fundamentală e pur mintală, ca prin urmare omul este în stare să creeze orice realitate dorește. Astfel misticul prin experiența lui își "crează" propriul lui adevăr. Într-o formă mai puțin extremă, concepția pare să afirme existența unor "realități alternative", una la fel de reală ca cealaltă, și că acestea se "descoperă" misticului în experiența lui. Orice formă ar lua, criteriul adevărului, devine din nou o experiență în special particulară și subiectivă ce nu oferă nici un fel de mijloc de verificare și nici protecție împotriva erorii. Cu toate acestea, ea este considerată de mistic, ca fiind mai presus de orice dubiu.
Rezultatul practic al tuturor acestor lucruri este imposibilitatea de a mai discuta rațional cu un mistic convins. În general astfel de oameni nu mai pot fi abordați rațional".

Misticismul este ca prin urmare, antitetic discernământului. Este o formă extremă a credinței nesăbuite.
Misticismul este oala mare în care neo-ortodoxia, mișcarea carismatică, evanghelicii anti-intelectuali și chiar unele segmente ale Romano-Catolicismului, s-au amestecat. Din ea s-au născut mișcări ca, Cel de-al Treilea Val (Third Wave - o mișcare neo-carismatică care subliniază în mod excesiv semnele, minunile și profețiile personale), Reînnoirea (Renovare - din latină; o organizație care îmbină învățături ale monasticismului, misticismului catolic străvechi, religiilor orientale și ale altor tradiții mistice), mișcarea războiului spiritual (care caută să angajeze puterile demonice în confruntare directă), și mișcarea modernă a profeției (care-i încurajează pe credincioși să caute revelație personală directă de la Dumnezeu, revelație care nu se găsește în Biblie). Infuzia de misticism i-a făcut interesați pe evanghelici în concepte New Age, cum ar fi, controlul subliminal (subconștient - n.tr.) de gândire, vindecarea lăuntrică, comunicarea cu îngerii, canalizarea, analiza viselor, mărturisirea pozitivă și o gamă variată de alte terapii și practici care provin direct din ocultism și din religiile orientale.
Imaginea evanghelicilor s-a modificat atât de mult în ultimii douăzeci de ani încât ceea ce astăzi se numește curent evanghelic al zilelor noastre a ajuns să semene mai mult cu neo-ortodoxia trecutului. De fapt, unele segmente ale curentului evanghelic contemporan sunt chiar mai subiective în interpretarea adevărului decât a fost vreodată neo-ortodoxia.
Se poate chiar afirma că evanghelicii nu au rezistat niciodată cu succes neo-ortodoxiei. Cu douăzeci de ani în urmă evanghelicii luau o poziție eroică împotriva influențelor neo-ortodoxiei asupra chestiunii ineranței biblice (inerant - fără greșeală; n.tr.). Dar oricare ar fi fost victoria câștigată în acea bătălie, acum ea este sacrificată pe altarul misticismului. Misticismul consideră ineranța bibică, lipsită de importanță. La urma urmei, dacă adevărul suprem este subiectiv și vine din lăuntrul nostru, atunci nu contează deloc dacă detaliile Scripturii sunt adevărate, sau nu. Dacă conținutul credinței nu reprezintă chestiunea esențială, ce mai contează dacă Biblia are erori sau nu?
Cu alte cuvinte, neo-ortodoxia atacă inspirația obiectivă a Scripturii. Însă, misticismul evanghelic atacă acum, interpretarea obiectivă a Scripturii. Efectul practic este același. Prin acceptarea relativismului existențial, evanghelicii pierd valorile pentru care au luptat atât de mult să le conserve. Dacă noi putem dobândi o călăuzire de valoare de la personajele ce apar în fanteziile noastre, de ce să ne mai deranjăm cu ceea ce Biblia spune? Dacă desconsiderăm sau chiar respingem verdictul biblic împotriva homosexualității, ce mai contează dacă problemele istorice și reale descoperite în Biblie, sunt precise sau nu? Dacă profețiile personale, viziunile, visele și ființele îngerești se află la dispoziția noastră pentru a ne oferi călăuzire spirituală "a-la-minut", "revelații proaspete", cum sunt adesea numite, cui îi mai pasă dacă Scriptura este fără erori ca și întreg sau în parte?
Misticismul nulifică Scriptura, îndepărtându-i pe oameni de la Cuvântul sigur al lui Dumnezeu ca și obiect unic al credinței. Avertizând despre pericolul misticismului, Schaeffer a scris:

"Probabil putem cel mai bine să descriem acest concept al teologiei moderne spunând că este o credință în credință, în loc de a fi o credință îndreptată înspre un obiect care de fapt există... Omul modern nu mai poate vorbi despre obiectul credinței sale, ci doar despre credința în sine. Astfel, el poate discuta existența credinței sale și "mărimea" ei împotriva raționalului, însă asta este tot. Credința omului modern se îndreaptă spre interior... Credința este introvertită, deoarece nu are nici un obiect real... nu este în mod rațional deschisă nici unei discuții. Aș îndrăzi că sugerez că această poziție, înseamnă de fapt o mai mare disperare și orbire decât chiar a oamenilor din zilele noastre care se sinucid.

Credința misticismului este o iluzie. "Adevărul care este valabil (deci, adevărat) pentru mine" este irelevant pentru altcineva fiindcă-i lipsește orice bază obiectivă. În consecință și în cele din urmă, credința existențialismului este neputincioasă în a ridica pe cineva mai presus de nivelul disperării. Tot ce poate să facă este să caute mai multe experiențe și să aibe mai multe sentimente. Mulțimile sunt prinse în capcana ciclului deznădăjduit al trăirii dintr-o experiență în timp ce o caută, cu râvnă, pe următoarea. Asemenea oameni nu posedă nici un concept real al adevărului; ei cred, doar. O credință ca acestora este nesăbuită.

ÎNTRE TIMP, LA CELĂLALT CAPĂT AL SPECTRULUI...
Cu toate acestea, misticismul nu este singura formă de credință nesăbuită care amenință biserica contemporană. O nouă mișcare a început să câștige proporții în ultima vreme. Evanghelicii își părăsesc ograda și migrează înspre Ortodoxia Răsăriteană, Romano-Catolicism și bisericile liturgice ale Protestantismului evoluat. Respingând neobositul subiectivism al Protestantismului existențialist, aceștia caută o religie cu rădăcini istorice. Dezgustați de superficialitatea credulă care stăpânește mișcarea evanghelică, ei doresc o abordare mult mai autoritară. Poate sezisând pericolul unei religii care-i călăuzește lăuntric pe oameni, aceștia aleg în schimb o religie care pune accentul pe ceremoniile exterioare și pe autoritatea ierarhică dogmatică.
Am ascultat odată mărturia înregistrată a unuia dintre convertiții la Romano-Catolicism, fost predicator protestant. El a spus că a absolvit cu cele mai bune calificative un cunoscut seminar protestant. A continuat să relateze ascultătorilor săi cât de profund anti-catolic era ca și student, și cât de dedicat doctrinei protestante Reformate (deși, el însuși a infirmat acest lucru recunoscând că deja a respins cruciala doctrina a îndreptățirii prin credință). După colegiu, a început să citească scrieri romano-catolice și astfel s-a trezit atras de teologia și liturghia catolică. A descris împotrivirea pe care a arătat-o la început față de doctrinele purgatoriului, a fecioriei veșnice a Mariei, a transubstanțierii (transformării literare, la Cină, a pânii în trupul fizic al Domnului Isus și a vinului, în sângele Său - n.tr.) și rugăciunilor aduse Mariei și sfinților. Toate aceste doctrine sunt cu ușurință infirmate de Biblie. Însă, acest om deși a recunoscut că nu poate găsi nici o confirmare în Scripturi a rugăciunilor aduse Mariei, în ciuda acestui fapt, și-a schimbat complet părerea asupra acestor chestiuni de îndată ce s-a rugat de încercare cu mătănii și după ce primit un răspuns la o anume rugăciune a sa. Astfel a concluzionat el, că probabil Maria este cea care i-a răspuns rugăciunii sale și atunci a început să se roage ei în mod regulat. În cele din urmă a decis că doar Biblia singură, nu constituie un etalon suficient pentru credincioși, și a decis să creadă în autoritatea papală și tradiția bisericii.
Saltul în credință al acestui om poate nu se poate categorisi existențial, dar cu toate acestea a fost un salt orb. El a ales extrema cealaltă a credinței nesăbuite, felul de credință care face din tradiția religioasă nebiblică, obiectul credinței cuiva.
Felul acesta de credință este nesăbuit pentru că subjugă Cuvântul scris, tradiției orale, autorității bisericești sau altui criteriu omenesc. Este o încredere naivă, lipsită de discernământ, într-o autoritate religioasă pământească - fie că-i vorba de papă, tradiție, sau un auto-intitulat profet ca David Koresh, etc. - dar forțând Cuvântul lui Dumnezeu pe calapodul tradiției religioase, invalidându-l astfel și făcându-l fără efect (vezi, Matei 15:6).
Omul a cărui mărturie înregistrată am ascultat-o, este acum un apologet al Bisericii Romano-Catolice. El se adresează congregațiilor catolice și le spune cum să replice argumentelor biblice potrivnice Catolicismului. La sfârșitul casetei sale, descrie pe scurt poziția catolică oficială față de Scriptură. El se grăbește să-i asigure pe ascultătorii săi că Biserica Romano-Catolică nu are nimic împotriva citirii Scripturii de către enoriașii catolici. Chiar studiul biblic personal, este permis, afirmă el, dar apoi se grăbește să precizeze că nu trebuie să se exagereze: "un verset sau două pe zi, este suficient".
Acest personaj, absolvent de seminar, ar trebui să fie în mod sigur conștient că un asemenea comentariu subminează grav importanța Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Nouă ni s-a poruncit să medităm asupra Scripturii, zi și noapte (Iosua 1:8; Psalmul 1:2). Să-i îngăduim să ne umple inima în toată vremea (Deut.6:6-9). Să o studiem cu seriozitate și s-o împărțim drept (2 Tim.2:15). Doar Biblia ne poate da înțelepciunea care duce la mântuire, și apoi să ne echipeze pentru orice faptă bună (2 Tim.3:15-17).
Discernământul depinde de o cunoaștere a Scripturii. Cei ce se mulțumesc să asculte cu credulitate vocea unei autorități umane în loc de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-le, nu pot fi considerați înțelepți. Credința acestora este o credință nesăbuită și irațională.
Am identificat extrema credinței nesăbuite orientate spre interior ca însemnând misticism. Celălalt fel, însă, îl putem numi, tradiție învățată, deprinsă. În Isaia 29:13, avem caracterizarea pe care i-o face Dumnezeu: "Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, și frica pe care o are de Mine, nu este decât o învățătură de datină omenească" (sublinierile aparțin autorului).
Scriptura condamnă fără echivoc tradiția învățată. Ritualul religios sterp, formalismul sacerdotal, sau liturghia din carte, nu sunt totuna cu închinarea. Închinarea adevărată, asemenea credinței, trebuie să angajeze mintea. Isus a spus că, "închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl" (Ioan 4:23).
Ai înțeles că tradiția învățată, sau poruncile omenești învățate pe de rost ca datini omenești (în întreaga terminologie a lui Cornilescu! n.tr.), sunt eroarea pentru care Isus i-a condamnat pe farisei? El le-a spus:

"Fățarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: "Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar cu inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât niște porunci omenești". Voi lăsați porunca lui Dumnezeu, și țineți datina așezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor și a paharelor, și faceți multe alte lucruri de acestea". El le-a mai zis: "Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră." (Marcu 7:6-9)

Tradiția învățată nu se aseamănă misticismului, deoarece ea nu ocolește mintea, pe când misticismul o face. Pavel a spus despre Iudeii care erau atât de absorbiți în tradițiile lor religioase deșarte că,

"...mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși, și nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea". (Romani 10:2-4)

Problema lor nu era lipsa zelului. Nu era lipsa de entuziasm, sau dezinteresul și neglijența respectării ritualurilor religioase. Problema era faptul că zelul arătat de ei era o tradiție învățată, "dar fără pricepere - cunoaștere". Ei nu aveau destul discernământ, de aceea credința lor era deficientă.
Pavel spune exact în ce constă ignoranța lor. Ignoranța lor se găsea în încercarea lor de a dobândi o neprihănire a lor proprie, în loc de a se supune neprihănirii lui Dumnezeu. Acest pasaj se găsește la culminarea discuției doctrinare a lui Pavel din Romani. Este foarte clar, din context, că el vorbește despre doctrina îndreptățirii prin credință. Acest subiect, el l-a expus pe larg începând de la capitolul 3. Acolo a spus că, "suntem socotiți neprihăniți (deci, îndreptățiți - n.tr.), fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus" (Rom.3:24), și că, îndreptățirea (justificarea noastră - n.tr.) este prin credință, fără faptele Legii" (3:28), iar "Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit" (4:6), pe cel ce crede.
Dar, în loc de a căuta neprihănirea perfectă a lui Hristos, pe care Dumnezeu le-o socotește (atribuie - n.tr.) celor ce cred, Iudeii necredincioși au decis să încerce să-și găsească o neprihănire a lor dobândită prin fapte. La asta va duce întotdeauna tradiția învățată. Este o religie a faptelor. În acest fel, necredincioșii și ritualiștii farisei, sunt o paralelă perfectă a Romano-Catolicismului, a Ortodoxiei Răsăritene precum și a tuturor formelor de Protestantism încărcat de ritual. Toate, neagă îndreptățirea prin credință.
Dacă fariseii sau urmașii acestora ar fi folosit Scripturile ca și etalon al adevărului, în locul tradiției rabinice, ar fi știut că Dumnezeu îi socotește neprihăniți pe păcătoși prin credință. De nenumărate ori Isus le-a spus, "N-ați citit niciodată în Scripturi...? " (Mat.21:42), "Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (22:29), sau, "Tu ești învățătorul lui Israel, și nu pricepi aceste lucruri?" (Ioan 3:10). Motivul pentru care în permanență El i-a ocărât, a fost ignoranța lor față de Scripturi. Au pus tradiția deprinsă prin repetare în locul Cuvântului scris al lui Dumnezeu (Matei 15:6) și pentru asta au fost condamnați.
Priviți la felul în care Luca îi laudă pe cei din Berea pentru mintea (sau inima -n.tr.) lor înobilată: "Au primit Cuvântul (evanghelia Noului Testament, de la apostoli) cu toată râvna, și cercetau Scripturile (cărțile Vechiului Testament) în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este așa" (Fapte 17:11). Ce i-a făcut pe cei din Berea să fie vrednici de laudă? Să se spună despre ei că, "aveau o inimă mai aleasă"? Dorința lor de a discerne. Ei au refuzat să accepte orbește învățătura cuiva (fie și pe cea a apostolilor), fără să aibe confirmarea clară a lui Dumnezeu.
Asta este ceea ce Dumnezeu ne cere... Discernământul spiritual este, cred, antidotul împotriva existențialismului epocii noastre. Până ce creștinii nu-și regăsesc voința de a testa totul cu etalonul Scripturii, de a respinge ce este fals și de a păzi cu tărie ce este adevărat, biserica se va chinui și va șchiopăta, iar mărturia pe care o aducem unei lumi în păcat, va fi ciuntită.
Dar dacă biserica se va ridica și va apăra adevărul Cuvântului lui Dumnezeu împotriva tuturor minciunilor acestei lumi rele, atunci vom putea vedea puterea adevărului de a-i face pe oameni liberi (Ioan 8:32).

(din, "RECKLESS FAITH - WHEN THE CHURCH LOSES ITS WILL TO DISCERN" - "CREDINȚA NESĂBUITĂ - CÂND BISERICA ÎȘI PIERDE VOINȚA DE A DISCERNE", de John F.MacArthur Jr., capitolul 1, The War Against Reason, editată de, Crossway Books, a division of Good News Publishers, copyright 1994 - traducere, Teodor Macavei. Vedeți de asemenea, materialul intitulat CREDINȚA NESĂBUITĂ!!)


Apologetică