Înapoi
Acasă
Biblia

Ce este pocăința?

R.C. Sproul


Ați fost vreodată întrebați de cineva, "Dacă ați avea posibilitatea de a vă retrăi viața, ce ați face diferit?" Eu am fost întrebat această întrebare. Sunt, de asemenea sigur că noi toți am fost întrebați această întrebare într-un anumit moment și eu nu încetez niciodată să fiu uimit când aud oamenii răspunzând la această întrebare prin a spune, "eu nu aș face nimic diferit de la cum mi-am trăit viața." Pur și simplu nu pot să îmi imaginez aceasta. Eu nu pot să cred că cineva ar gândi că dacă ar avea prilejul să refacă tot ce au făcut vreodată nu ar exista nimic să schimbe. Mie mi se pare că afirmația "Voi face totul la fel" ar fi cel mai perfect exemplu de lipsă de căință, deoarece am afirma că nu regretăm nimic din ceea ce am spus sau am făcut vreodată. Iar aceasta este pur și simplu imposibil mai ales când recunoaștem că toți suntem păcătoși și că toți am făcut lucruri care sunt greșite; anume că l-am ofensat pe Dumnezeu și cu siguranță dacă suntem creștini, ne-am dori să putem să facem acele lucruri din nou mai degrabă decât să păcătuim împotriva lui Dumnezeu.

Ceea ce avem de gând să facem în zilele următoare este să privim la conceptul biblic de pocăință. Noi înțelegem că această idee de pocăință este centrală, nu numai în Noul Testament dar în toată Scriptura. Ne amintim că lucrarea Noului Testament începe cu apariția lui Ioan Botezătorul care vine din pustiu anunțând apariția împărăției lui Dumnezeu. Și mesajul său către poporul Israel este foarte simplu. El rostește aceste cuvinte, "Pocăiți-vă, pentru că Împărăția lui Dumnezeu este aproape." Iar după aceea, la puțin timp, Isus își începe lucrarea publică și când începe să predice, mesajul Lui este exact același - "Pocăiți-vă, căci Împărăția lui Dumnezeu este aproape." Peste tot în Noul Testament când oamenii ascultă pe Hristos sau ascultă predicile apostolilor și întreabă, "Ce ar trebui noi să facem? Care ar trebui să fie răspunsul nostru în acest moment în istorie?". Răspunsul este întotdeauna o formă a replicii, "Credeți în Hristos." Sau "Crede și fii botezat." Sau "Pocăiește-te și fii botezat." Întrucât conceptul de pocăință este atât de central în predicarea biblică, este foarte important ca noi să câștigăm puterea de a înțelege tot ce este implicat în el.

Haideți să începem prin a privi la însăși termenul "pocăință". Cuvântul "pocăință" vine la noi dintr-un cuvânt grecesc pe care îl găsim în Noul Testament cuvântul fiind "metanoia". Acesta este un cuvânt din acelea care au un prefix și o rădăcină. Prefixul "meta" este unul, cred eu, cu care suntem toți familiarizați deoarece îl auzim și în limba română. Ne gândim la "metafizică", de exemplu. Obiectul de studiu al fizicii este studiul acelor elemente din natură care sunt vizibile, care sunt perceptibile, care sunt fizice. Iar metafizica este o încercare de a ajunge dincolo de sfera lumii fizice până la sfera transcendentală. Și prefixul "meta" poate să însemne "cu" sau "alături de" sau de asemenea "după". Rădăcina "noeo" este forma verbală a substantivului pe care noi îl găsim adesea în Biblie - substantivul "nous". Și care pur și simplu este cuvântul grec pentru "minte". În forma lui cea mai simplă, termenul "metanoia" are de a face cu mintea în fond și la urma urmei. Am putea să ne gândim la "gândul ulterior". Și s-a ajuns ca în limba greacă să însemne o schimbare semnificativă a minții cuiva. În cel mai rudimentar sens conceptul de pocăință în Biblie înseamnă a schimba mintea cuiva. Dar dacă noi privim mai atent, vom vedea că aceasta nu este doar o chestiune de vreun fel de judecată intelectuală unde noi încercăm să rezolvăm o problemă și la prima abordare a problemei ajungem la o concluzie dar apoi, după ce îi acordăm beneficiul unei a doua priviri rapide și o examinăm suplimentar noi hotărâm să ne schimbăm concluzia și să adoptăm o ipoteză diferită. Nu aceasta este ideea lui "metanoia".

"Metanoia" are de a face, vorbind în general, cu transformarea minții cuiva cu privire la comportamentul lui. Și poartă cu el ideea de "a regreta". Când noi regretăm ceva, înseamnă că noi regretăm ceea ce noi am făcut o anumită acțiune și ideea de a regreta, purta cu ea nu numai o evaluare intelectuală ci și un fel de răspuns emoțional sau interior. Sentimentele sunt implicate. Sentimentul care este cel mai adesea asociat cu pocăința în Scriptură este sentimentul de remușcare, de regret. Un simțământ de supărare și mâhnire pentru că s-a acționat într-un anumit mod pe care noi să dorim să-l refacem - pe care noi să dorim să-l ștergem din dosar dacă am putea. El implică o oarecare supărare pentru o formă precedentă de comportament.

Ideea de pocăință este adânc înrădăcinată în Israelul Vechiului Testament. Când savanții examinează acest concept al pocăinței așa cum a fost el prezentat în Vechiul Testament ei fac uneori distincție între două tipuri de pocăință. Primul gen de pocăință pe care îl găsim în Vechiul Testament este numit pocăință "cultică" sau "ritualistică". Iar cel de-al doilea gen de pocăință este numit pocăință "profetică". Primul fel este pocăința "cultică" sau "ritualistică". Ce înseamnă aceasta? Cuvântul "cultic" poate fi foarte înșelător pentru noi în acest moment. Deoarece în momentul în care folosim termenul "cult" (sau sectă) ne gândim la ceva ce este puțin descentrat, un fel de grup asemănător grupului "Jonestown" (un oraș în Guyana fondat de organizația Templul Poporului condusă de liderul sectant Jim Jones, unde au avut loc sinucideri în masă) sau David Koresh și acel grup. Iar sectele sunt ceva ce noi considerăm a fi, așa cum am afirmat deja, orice altceva dar nu ortodoxe. Ele sunt eterodoxe - grupuri eretice care sunt implicate într-un fel de mișcare religioasă eronată.

Dar termenul "cultic", atunci când îl folosim într-un sens tehnic în teologie, nu se referă la secte, după cu am menționat deja, ci se referă la tiparele comportamentale sau la viața religioasă a unei anumite comunități. Când privim în Vechiul Testament și ne uităm la națiunea lui Israel vorbim despre "cultul" lui Israel sau practicile comunitare ale Israelului exprimate în sărbătorile lor religioase. Așadar nu există nici o asociere negativă sau peiorativă a cuvântului "cultic" aici. Cu alte cuvinte, ne referim la ceea ce se întâmplă în viața religioasă organizată a lui Israel în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care instituie cultul lui Israel și el definește prin legea Lui, nu numai cum trebuie oamenii să se comporte moral, dar El, de asemenea, oferă direcțiuni specifice pentru cum trebuie să se comporte religios. Cu alte cuvinte, cum trebuie ei să se roage, cum să-și aducă jertfele, cum trebuie îndeplinite slujbele închinării la templu. Toate acestea fac parte din ritualul sau practicile cultice ale națiunii lui Israel.

Când privim la aceasta în Vechiul Testament vedem că sunt anumite practici esențiale pentru sistemul ritualistic și pentru practicile cultice ale poporului evreu și care erau preocupate în mod specific cu pocăința. Iar scopul pocăinței în aceste observații și în aceste rituri și ritualuri a fost să atragă atenția asupra tiparelor care trebuiau urmate atunci când poporul păcătuia împotriva lui Dumnezeu și provoca mânia Lui. Odată ce Dumnezeu a devenit supărat pe națiune, atunci poporul era chemat să facă anumite lucruri pentru a împăca mânia lui Dumnezeu. Aceasta era ideea din spatele acestor practici rituale - să satisfacă supărarea lui Dumnezeu în așa fel încât mânia Lui să fie înlăturată, oamenii să poată fi iertați de păcatele lor și pacea cu Dumnezeu să poată fi restaurată în comunitate.

Unele dintre lucrurile care compuneau această procedură, ritualul penitenței sau al pocăinței în Vechiul Testament includea următoarele elemente. În primul rând ar fi o chemare pentru un post general, sau uneori chiar național. Dacă oamenii ar fi păcătuit, profeții ar fi venit, de exemplu, și I-ar fi chemat la o adunare solemnă. Iar apoi, când era anunțată adunarea (și fiecare era necesar să vină la adunare - bărbați, femei și copii) întreaga națiune era adusă afară înaintea cortului întâlnirii în pustie iar apoi, mai târziu, la templu. Și profetul vorbea și anunța judecata lui Dumnezeu împotriva oamenilor iar apoi chema adunarea la un post general în așa fel încât fiecare trebuia să nu mănânce pentru o perioadă bine definită de timp ca un semn național al pocăinței în așa fel încât Dumnezeu să-și îndepărteze mânia departe de popor.

Al doilea element al acestui ritual pe care îl găsim în Vechiul Testament implică anumite articole de îmbrăcăminte care erau anume pregătite pentru a fi veșmintele de jale. Aceste articole speciale de îmbrăcăminte au fost prima dată asociate în mod specific cu procesul de jelire. Ne amintim că atunci când copilul lui David s-a îmbolnăvit și a fost bolnav de moarte, David și-a rupt hainele; și-a sfâșiat veșmintele. Citim această expresie, "sfâșierea veșmintelor cuiva". A le sfâșia însemna a le rupe și a le rupe de tot. Și câteodată vom citi această descriere ciudată și bizară a unor oameni din Vechiul Testament loviți de jale că ei își exprimă întristarea prin smulgerea hainelor de pe ei. Apoi, pentru a adăuga la ruperea veșmintelor, cealaltă parte a ritualului care era atunci asociată cu pocăința nu era numai sfâșierea veșmintelor dar și îmbrăcarea unei pânze de sac și cenușă. Citești despre acești oameni care umblă îmbrăcați cu această țesătură aspră pe trupurile lor care era foarte lipsită de confort. Era un fel de măsură punitivă prin care oamenii își produceau acest disconfort ca un semn al pocăinței lor. Așadar, ei își sfâșiau hainele, îmbrăcau pânză de sac iar apoi luau cenușă (și ei chiar stăteau într-o grămadă de cenușă) și împrăștiau cenușa pe hainele lor și o împrăștiau în jurul frunții lor și pe capul lor. Tot acest proces, ca un ritual, era un semn de degradare de sine. Poate fi văzut de mai multe ori. Ce spune Iov după ce Dumnezeu îi vorbește din vârtejul de vânt? El spune, "Eu mă detest" ("mi-e scârbă de mine" - Iov 42:6). Aceasta a fost pocăința lui Iov. Și el a mai spus "Mă pocăiesc în țărână și cenușă." Și el îmbracă sacul. Așadar aceasta este în totalitate parte a tradiției lui Israel. Împreună cu schimbarea hainelor, ceea ce a fost desemnat să indice în mod simbolic o schimbare a inimii, o schimbare a minții.

Mai apoi, elementul verbal care ar fi asociat cu aceasta ar fi un fel de cântec care era un cântec de jale, în Vechiul Testament, era de fapt "plângerea". Plângerea era o expresie a durerii și câteodată plângerea era folosită când murea cineva sau avea loc vreo catastrofă atunci oamenii cântau acest cântec de jale. Avem în Biblie o întreagă carte de plângeri scrisă de un om care este cunoscut ca "profetul plângăcios". Numele lui a fost Ieremia. Iar după cartea lui Ieremia avem o carte mai scurtă numită Cartea Plângerilor. Iar acolo, Ieremia deplânge distrugerea Ierusalimului - rezultatul judecății lui Dumnezeu asupra națiunii deoarece ei au fost impenitenți. Adevărata penitență trebuia exprimată printr-o plângere - un cântec de jale și acompaniată de țipete puternice și vaiete.
Observați de asemenea în Noul Testament sunt ocazii în care Îl vedem pe Isus înviind oameni din morți. Într-una din aceste ocazii serviciul funerar este deja început și ei au bocitori profesioniști. Erau oameni care erau plătiți să poarte mai departe aceste rituri și ritualuri în eventualitatea morții cuiva. Deci chiar dacă nu simțeau în mod necesar durerea și jalea pierderii personale ei erau actori buni și se văicăreau și plângeau și se comportau emoțional, bătându-se în piept, îmbrăcându-se în sac și cenușă pentru a exprima această formă cultică de plângere. Dar același fel de activitate era asociat cu ritualul pocăinței. Când o persoană exprima durere înaintea lui Dumnezeu pentru că a păcătuit împotriva Lui, se angaja la un post general, își schimba hainele și îmbrăca sacul și cenușa, își exprima plângerea iar odată cu aceasta avea plânsete, gemete și văicăreli.

De asemenea putem observa rugăciuni specifice care au devenit parte a sistemului religios al lui Israel. Dacă mergem în cartea de imnuri a Vechiului Testament, care este cartea Psalmilor, aici unde avem rugăciuni și poezii aranjate pe muzică și care erau parte a liturghiei (închinării) comunității Israelite. Putem de asemenea să împărțim Psalmii în diferite grupuri. Avem Psalmi de imprecație (blestem). Avem Psalmi de înălțare. Avem Psalmi ai încoronării. Există toate aceste feluri diferite de Psalmi. Există psalmi laudativi care slăvesc bunătatea Legii lui Dumnezeu. Dar una din secțiunile Cărții Psalmilor sau unul din tipurile de Psalmi pe care i-am determinat sunt chemați Psalmi ai penitenței - dintre care cel mai faimos este Psalmul 51, Psalmul pe care David l-a scris după ce profetul Natan l-a confruntat cu păcatul lui cu Bat-Șeba. Iar David își mărturisește păcatul și cere iertare lui Dumnezeu. Acesta nu e singurul Psalm de pocăință. Există o serie întreagă de astfel de Psalmi ai penitenței și toți cuprind o recunoaștere a păcatului împotriva lui Dumnezeu, o hotărâre de a se întoarce de la comportamentul cel rău și o cerere adresată lui Dumnezeu în smerenie ca El să restaureze persoana la o (nouă) stare de har. Toate acestea fac parte din viața religioasă.
Una din ultimele sublinieri ale acestui aspect este că periodic, anul religios Iudaic, așa cum era, existau anumite zile care erau desemnate, nu numai pentru praznice, sărbători și comemorări ale trecutului, dar existau și anumite zile care erau puse deoparte pentru a fi zile de penitență. Zile în care exista o exprimare colectivă, o recunoaștere a păcatului și jale pentru acel păcat. Toate aceste lucruri sunt parte al vieții cultice a lui Israel.

Al doilea fel de pocăință, despre care vom vorbi pe larg în expunerea noastră următoare, este numită "pocăință profetică". Aici proorocii nu au disprețuit ritualurile pe care Dumnezeu le-a hotărât, și pe care poporul le folosea pentru a-și exprima părerea de rău pentru purtarea lor, ci pocăința profetică era o judecată împotriva Israelului pentru practicile cultice când acestea degenerau într-un simplu externalism unde oamenii doar treceau prin mecanismul pocăinței dar pocăinței lor îi lipsea sinceritatea reală. Nu venea din inimă. În perioada marilor profeți în secolele al șaptelea și al optulea Înainte de Hristos profeții au accentuat nevoia de autentică jale evlavioasă, care să vină din inimă. Dar vom analiza acest fel de pocăință în sesiunea următoare.

Gânduri de încheiere.
În Vechiul Testament am observat că au existat anumite practici și ritualuri pe care Dumnezeu le-a instituit pentru națiunea Lui, Israel prin care poporul putea să exprime, să verbalizeze și să demonstreze durerea lor pentru păcat. Permiteți-mi să vă întreb astăzi, cum faceți voi aceasta? Cum arătați o inimă zdrobită pentru că L-ați ofensat pe Dumnezeu? Cum demonstrăm aceasta în viața Bisericii? În sistemul Romano Catolic avem un întreg organism de penitențe care este legat între sacramentele bisericii. Iar pentru Protestanți există foarte puțin care să facă parte acum din ritualul bisericii. Câteodată Duminica dimineața avem o rugăciune pe care o citim care este o mărturisire comună a păcatelor urmată de asigurarea iertării de către preot. Dar se pare că noi am rătăcit calea referitor la a avea o metodă prescrisă de a arăta pocăința. Și cred că suferim consecințele acestui lucru, pentru că, într-un cuvânt, nu știm să demonstrăm pocăința evlavioasă. Dar bineînțeles lucrul principal este că o avem și că vine din inimă. Dar este de asemenea de ajutor dacă putem găsi căi prin care să demonstrăm schimbarea inimii noastre și a minții noastre înaintea lui Dumnezeu.

Tradus de Sergiu Bradean


Doctrine