Înapoi
Acasă
Biblia

Un model de pocăință

de R.C. Sproul


În continuarea examinării pe care o facem a conceptului biblic al pocăinței vom descoperi că pocăința nu este o noțiune de mică importanță în Noul Testament, dimpotrivă ea se află chiar în centrul întregului plan de mântuire. Totuși uneori noi privim pocăința ca fiind un fel de adăugire sau supliment la credință. Spunem că îndreptățirea noastră este prin credință și din acest motiv avem tendința să credem că pocăința poate sau nu poate să fie implicată. Însă eu sper că atât acum cât și în următoarea lecție noi să înțelegem că îndreptățirea și convertirea implică și includ întotdeauna pocăința, conform Scripturilor. Deja noi am aflat în ce fel pocăința este reprezentată în Vechiul Testament. Prima dată în termenii expresiilor ei religioase prin intermediul ritualului și așa mai departe. Apoi, am aflat în ce fel este prezentată dintr-o perspectivă profetică. Astăzi, vreau să privim cu atenție la rugăciunea model de pocăință pe care o putem găsi în Psalmi, mai precis în Psalmul 51. Am pomenit în trecut faptul că mai mulți psalmi sunt categorisiți drept psalmi penitențiali, adică de pocăință. Dar exemplul suprem de pocăință îl găsim în Psalmul 51 scris de David după ce a fost confruntat de către profetul Natan, cel care-l înștiințase pe David "tu ești omul acesta!" (vezi, 2Sam.12:7). Ce este important pentru noi privind la acest exemplu nu este neapărat să percepem chinul personal exprimat de David, sentimentul profund de remușcare resimțit de acesta, căci ne dăm seama că în primul rând pocăința este cauzată în inima omului prin lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Așadar ne este înfățișat aici un om pocăit care se căiește datorită influenței Duhului Sfânt asupra sa și care în plus își consemnează rugăciunea tot sub inspirația Acestuia. Astfel, într-un fel Duhul Sfânt ne învață ce trebuie Duhul Sfânt să producă în noi atunci când își face lucrarea de pocăință în inimile noastre. Să țineți minte acest lucru în timp ce studiem acest psalm.

El începe cu aceste cuvinte: "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele!" Găsim aici un element fundamental pocăinței. Și anume, atunci când un om ajunge în situația să-și dea seama de păcatul său și se întoarce de la acesta, de regulă el se încredințează total în îndurarea aceasta a lui Dumnezeu. Acela este primul semn al unei pocăințe autentice. Să recunoști că singura speranță ca să stai înaintea lui Dumnezeu este că odată ce ți-ai recunoscut vina, El să-ți facă potrivit cu mila Lui. De aceea, David nu-i cerea dreptate lui Dumnezeu. Știa că dacă Dumnezeu l-ar fi judecat potrivit dreptății Sale, el ar fi fost nimicit. În consecință, el își confesează păcatul înaintea lui Dumnezeu și-și începe psalmul prin implorarea și cererea, "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele!"

Există un tablou sugestiv pentru asta, o metaforă. O găsim la Shakespeare. Vă amintiți că atunci când Lady Macbeth și-a văzut mâinile pătate cu sânge a încercat din răsputeri să elimine proba fizică a crimei ei. Dar nu exista un săpun destul de puternic care să-i înlăture sângele de pe mâini. A început atunci să strige cu disperare (vă amintiți replica?), "Ieși, ieși pată nenorocită!" Dar nu putea să scape de ea! Imaginea aceasta a curățirii se găsește și în miezul noțiunii biblice a iertării. Pe David îl vedem cerându-i lui Dumnezeu să-i șteargă pata sângelui din suflet, apoi ca Dumnezeu să-i acopere nelegiuirea și să-l curețe de păcatul care-i stăpânea viața în acel moment.

Așa că el îi spune: "Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea, și curățește-mă de păcatul meu!"
Ce contează să reținem este că dovada convertirii cuiva care vine în urma pocăinței este că cel ce se căiește cere nu doar iertare ci și curățire. Acestea nefiind unul și același lucru. Înțelegem acest lucru din Noul Testament acolo unde Ioan ne spune că dacă vreunul din noi păcătuiește să ne amintim că avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit, dar precizând, "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire". Așa că atunci când ne găsim într-o atitudine de pocăință, venim înaintea lui Dumnezeu și ne mărturisim păcatul, disprețuim păcatul acesta, cerem iertarea lui, dar nu doar atât, ci cerem și puterea de a ne abține să-l mai repetăm. Cerem ca acea parte a sufletului sau duhului nostru care ne-a împins la nelegiuire, să fie curățită. Acesta este strigătul înfățișat în acest psalm.

În versetul 3 David continuă: "Căci îmi cunosc bine fărădelegile, și păcatul meu stă necurmat înaintea mea." Of, avem treburi serioase aici! Aceasta nu a fost doar o recunoaștere banală a vinovăției. În acest moment, David este un om chinuit, bântuit. Unul care spune "știu că sunt vinovat". De aceea, nu vedem la el nici o tentativă de minimalizare a vinei. Nici o încercare de îndreptățire de sine. În schimb, cu toții noi suntem niște maeștri ai dezvinovățirilor. Ne grăbim să ne scuzăm și oferim tot felul de motive pentru purtarea noastră păcătoasă. Asta până ce Duhul Sfânt ne aduce sufletele în punctul în care să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu și să putem spune, "stai așa, sunt un om vinovat și-mi dau seama că sunt așa. Nu voi încerca să-mi micșorez această vină, iar păcatul îmi stă veșnic înainte. Nu mă pot scăpa de el, el mă urmărește". Acela este un om bântuit: de fiecare dată când își închide ochii, își vede propria vină înaintea lui.

După acea exclamă: "Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta...". Despre asta am comentat în alte prilejuri în clasă spunând că David se folosește într-un fel de hiperbolă când declară că "împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit", deoarece el păcătuise împotriva Batșebei, împotriva lui Urie, a păcătuit împotriva nevestei sale și a păcătuit împotriva întregii națiuni. Însă David realizează că în ultimă instanță păcatul înseamnă sfidarea lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu este singura Ființă perfectă din lume, El este judecătorul pământului și al cerului, iar păcatul se definește în lumina încălcării Legii lui Dumnezeu ca fiind o jignire adusă sfințeniei Sale. Astfel că David mărturisea exact acest lucru. Și nu minimaliza deloc realitatea păcatului său săvârșit împotriva oamenilor și împotriva lumii. Doar că numai acum se simțea parcă gol înaintea lui Dumnezeu și mărturisea că, "împotriva Ta în ultimă instanță eu am păcătuit și am comis această nelegiuire."

Apoi el face o afirmație care adesea este trecută cu vederea. Ea se găsește în a doua parte a versetului 4. Cu toate acestea eu cred că ea este una dintre cele mai puternice expresii ale adevăratei pocăințe pe care o avem în Scripturi: "Așa că vei fi drept în hotărârea Ta, și fără vină în judecata Ta." Pavel a citat-o în epistola sa către Romani. Ceea ce David spune înseamnă "O Doamne, Tu ai tot dreptul să mă judeci. E limpede că nu merit decât judecata și mânia Ta." Asta face parte din pocăință. Înseamnă a recunoaște. Una înseamnă să ceri iertare și alta să pretinzi iertarea, să te închipui deja iertat și să uiți că Dumnezeu ar avea de fapt tot dreptul să-ți arate dreptatea Sa în locul milei Sale. David știe asta și de aceea a spus, "Doamne, vei fi fără vină când vorbești și curat când judeci. Ai tot dreptul să mă găsești vinovat fără drept de apel." O știe și o recunoaște! Din această cauză nici nu-l vedem să se târguiască sau să negocieze cu Dumnezeu.

"Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înțelepciunea înăuntrul meu!" Acest verset l-am menționat în trecere atunci când am studiat doctrina adevărului. Ceea ce Dumnezeu dorește de la noi nu este adevăr doar la suprafață, ci vrea un adevăr care să vină chiar din adâncul ființei noastre. Așa că David îi spune "știu ce-ți dorești. Iar ce-ți dorești, eu nu ți-am oferit. Ce-ai poruncit, eu n-am făcut. Ce eram obligat să achit, n-am achitat. Ce vrei Tu O Doamne, este o adevărată integritate. Nu dorești numai niște ritualuri exterioare, ci vrei ca adevărul să se găsească în mine. Vrei ca el să fie în adâncul ființei mele. Vrei adevăr înăuntrul meu. Iar eu nu m-am conformat."

Din nou el imploră curățirea sa. "Curățește-mă cu isop, și voi fi curat; spală-mă, și voi fi mai alb decât zăpada." Aici dăm iarăși peste acea notă de dependență totală față de Dumnezeu, observăm o completă neajutorare la el. David nu a spus, "Doamne stai un pic! Înainte să continui acest dialog în rugăciune, trebuie să merg să-mi spăl mâinile. Trebuie să mă curăț". Nu a zis așa fiindcă David își dădea bine seama că era incapabil să înlăture de la el pata vinei sale. Nici nu mai putea să repare ce-a făcut. Dragilor, noi nu putem să ne ispășim păcatele! Astfel că David a spus, "singura șansă ca eu să fiu curățit este dacă Tu mă speli, dacă tu mă scapi. Vestea bună este că dacă Tu, O Dumnezeule, mă speli, eu voi fi curat, voi fi mai alb ca zăpada." Aceasta fiind de fapt o promisiune a lui Dumnezeu ce a fost exprimată mai târziu prin intermediul profetului Isaia: "Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna." În respectiva invitației Dumnezeu spunea cu alte cuvinte "doar Eu vă pot curăți. Numai eu pot." Într-adevăr, lui Dumnezeu îi face plăcere să ne curețe atunci când ne găsește plini de noroi.

"Fă-mă să aud veselie și bucurie,..." Iată ce se întâmplă aici. De multe ori eu am spus că pocăința este ceva dureros. Cui poate să-i facă plăcere să treacă prin mărturisirea păcatului și recunoașterea propriei vini? Vina este cel mai strașnic inamic al bucuriei din câți există! Așa că David nu este prea fericit în acest moment. Cu toate acestea, îi cere lui Dumnezeu să-i restabilească sufletul și în această vindecare să-l facă să cunoască iarăși veselia și bucuria. În acest pasaj, el a repetat această temă mai mult decât o dată. "...și oasele, pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura." Oare nu este aceasta o expresie interesantă? Ca și cum i-ar fi spus lui Dumnezeu: "Doamne, Tu m-ai zdrobit. Oasele mele sunt frânte. Nu, nu diavolul mi-a rupt oasele! Nici Natan nu este cel care mi le-a rupt. Tu ai făcut-o atunci când m-ai făcut să-mi dau seama de vinovăția mea. Astfel că acum mă aflu înaintea ta ca un om înfrânt. Singura șansă de a mai trăi ar fi ca Tu să mă tămăduiești și să-mi redai veselia și bucuria."

"Întoarce-Ți privirea de la păcatele mele, șterge toate nelegiuirile mele!" Apare din nou aici imaginea curățirii. David îi cerea, "Dumnezeule, nu mai privi la păcatul meu. Întoarce-ți fața, dar nu de la mine, ci ascundeți-o de păcatele mele."

În continuare a spus "zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!" Repet, singura șansă ca să pot avea o inimă curată se găsește în săvârșirea unei lucrări de creație de către Dumnezeu. Eu sunt incapabil să-mi fac singur așa ceva. Doar Dumnezeu poate zidi, adică crea, o inimă curată. Numai Dumnezeu poate crea o inimă curată, într-adevăr El face inimile curate și a făcut-o și pentru David.

"Nu mă lepăda de la Fața Ta,..." a mai spus apoi. A fi alungat din prezența Lui este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla lui David sau oricărui păcătos. Este lucrul pe care omul necăit nu-l poate înțelege. Și anume, că dacă continuăm să rămânem nepocăiți, fără doar și poate Dumnezeu ne va alunga din prezența Lui. Parcă David i-ar spune aici, "Tu, Doamne ai trimis judecată în familia mea, mi-ai pedepsit familia. Apoi ai trimis judecată asupra neamului meu, dar orice ai face Doamne, te rog nu mă părăsi. Nu mă izgoni din prezența Ta." Isus ne-a avertizat că în ziua de pe urmă El va spune celor ce în viața lor au insistat să nu se pocăiască, "depărtați-vă de la Mine. Niciodată nu v-am cunoscut". "Nu mă lepăda de la Fața Ta, și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt." Cel mai interesant lucru de menționat aici este faptul că asta era de fapt rugăciunea unui credincios. Noi nu asistăm la convertirea cuiva aici. Acesta este un om deja convertit, dar care a căzut în niște păcate grave.

Să continuăm: "Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale, și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință! Atunci voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă, și păcătoșii se vor întoarce la Tine." Adeseori auzim spus de unii că nu le place să se găsească în prezența unor creștini deoarece aceștia dau dovadă de o atitudine îngâmfată de neprihăniți de sine și par a fi "mai catolici ca papa." Dar David spunea că "s-ar bucura să meargă să-i învețe căile Lui pe cei ce le încalcă. Însă n-o pot face până ce eu însumi nu sunt refăcut, nu am din nou bucuria mântuirii și înțeleg că sunt un om iertat." Odată un predicator spunea că "de fapt tot ce se petrece într-o evanghelizare este că un cerșetor îi spune altuia unde să găsească pâine." Nu e deloc vorba despre corectarea celui strâmb de către "cel drept". Principala diferență dintre un credincios și un necredincios se găsește în iertare, iar singurul lucru care-l face vrednic pe un om să devină un slujitor în Numele lui Hristos este ca acesta să fi cunoscut iertarea și să-și dorească să o poată aduce și la cunoștința altora. "Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăvește-mă de vina sângelui vărsat, și limba mea va lăuda îndurarea Ta. Doamne, deschide-mi buzele, și gura mea va vesti lauda Ta." În această cerere găsim atitudinea și secretul a ceea ce denumeam în lecția trecută "pocăința dintr-o perspectivă profetică".

"Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus: dar Ție nu-Ți plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită." Adevărata natură a pocăinței plăcute lui Dumnezeu se regăsește în această expresie: "Tu nu disprețuiesti o inimă zdrobită și mâhnită." Dacă s-ar putea să-mi ispășesc păcatele aducând jertfe sau făcând o donație bisericii, ori încercând să-mi îndrept singur purtarea, dacă toate acestea ar merge, le-aș face pe toate. Însă știu că aceste lucruri nu pot să-mi dea ce caut. Singura mea nădejde este ca Tu Dumnezeule, să nu mă disprețuiești ci să te arăți bun cu mine, potrivit milei și îndurării Tale. Biblia se asigură să ne repete de mai multe ori, cum o face și Iacov, și anume că Dumnezeu se opune celor mândri însă dă har celor ce se smeresc. David se arată încrezător în acest moment și oricât de frânt ar fi, el îl cunoaște pe Dumnezeu. Știe cum se raportează Dumnezeu la omul pocăit. Mai înțelege și că Dumnezeu nu urăște niciodată sau nu disprețuiește o inimă zdrobită și cuprinsă de remușcări. De fapt este exact ce-și dorește Dumnezeu de la noi. Este ceea ce Isus a vrut să spună prin cuvântarea "fericirilor" atunci când a declarat, "ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați", lucru care nu se aplică așa pur și simplu doar la pierderea cuiva drag, ci se mai aplică întristării și mâhnirii pe care o resimțim când suntem cuprinși de vină și venim la Dumnezeu pentru a-i implora iertarea. Isus sublinia că pentru cei care se tânguiesc din pricina păcatului lor, același Duh Sfânt care i-a adus în respectiva stare de remușcare devine și Mângâietorul care le va reda bucuria mântuirii lor. Nu ar strica să învățați pe de rost Psalmul 51!

Gânduri de încheiere
Am afirmat la sfârșitul acestei lecții că n-ar strica să memorați Psalmul 51. V-aș recomanda să o faceți pentru binele vostru. Dar dacă găsiți că vă vine prea greu să memorați întreg psalmul, fiind destul de lung, atunci vă sugerez să selectați doar niște pasaje din el pe care să le păstrați în minte fiindcă în mod sigur vă veți întâlni în viață cu prilejul să aveți nevoie de ele. Eu unul am întâlnit o mulțime de ocazii în viața mea în care să mă găsesc pe genunchi înaintea lui Dumnezeu și să-i spun, "zidește în mine o inimă curată, o Dumnezeule", sau "șterge-mi fărădelegile și curățește-mă cu isop, spală-mă și fă-mă curat." În rugăciunile mele i-am spus de multe ori lui Dumnezeu "O Doamne, dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale" și i-am mărturisit, "împotriva Ta, numai împotriva Ta, eu am păcătuit." Fiind copleșiți de vina noastră ni se întâmplă să nu găsim cuvintele care să exprime pocăința noastră înaintea lui Dumnezeu. Atunci vom putea să apelăm la cuvintele Scripturii, cuvinte care în primul rând au fost revelate de către Duhul Sfânt și care ne indică ce se cuvine să exprimăm lui Dumnezeu în acele momente.

Tradus de Teo Macavei


Doctrine