Epistola lui Pavel către Biserica din Roma, cartea Romani, este probabil cel mai puternic document din toată istoria omenirii. Influenţa acestei scrisori asupra civilizaţiei occidentale în general şi asupra creştinătăţii în particular este pur şi simplu uimitoare. Două exemple ne-ar putea ajuta să înţelegem mai clar acest lucru.
În a doua jumătate a secolului al patrulea, un tânăr foarte inteligent a fost copleşit de sentimentele sale de deşertăciune. Era un om de lume în toată puterea cuvântului. A fost o figură în ascensiune în lumea religioasă dar a ajuns la o răscruce de drumuri în viaţa sa. A ajuns la sfârşitul căutărilor sale în încercarea de a rezolva îndoielile care îl bântuiau în legătură cu orice lucru. Nimic din ce făcea nu-i aducea vreun răspuns în căutarea lui după siguranţă şi în cele din urmă îndoielile l-au copleşit. Astfel că, în disperarea sa, a alergat din casă într-o grădină din apropiere şi a început să plângă deznădăjduit sub un smochin. Dintr-o dată a auzit vocea unui copil din curtea unui vecin cântând "tolle lege, tolle lege", "ia şi citeşte, ia şi citeşte". Crezând că Dumnezeu îi vorbeşte prin cuvintele acestui cântec de copii, tânărul a alergat înapoi în casă, a apucat Biblia şi a deschis-o la întâmplare, credea el, iar ochii i s-au oprit asupra următoarelor cuvinte: "Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele." Instantaneu toate îndoielile i-au dispărut. Omul era Sfântul Augustin iar pasajul din Scriptură era Romani 13:13.
Cei mai mulţi dintre voi cunoaşteţi istoria lui Martin Luther. Un alt tânăr strălucit, bântuit nu de îndoială, ci de vinovăţie. Cum ar putea să-l mântuiască Dumnezeu, când el se ştia cât de păcătos era? Şi astfel, fiind un călugăr augustinian conştiincios, Luther s-a hotărât să găsească alinare pentru agonia sa îngrozitoare. A petrecut ore întregi spovedindu-se, crezând că mărturisindu-şi păcatele poate scăpa de vina lor. Dar duhovnicii lui Luther au obosit înaintea lui, iar Martin tot nu a găsit pacea. Bătrânul şi înţeleptul său mentor, Johann Von Staupitz, i-a dat tânărului său protejat un sfat bun. "Martin, mănâncă mai mult. Dormi mai mult şi învaţă despre Dumnezeu." Astfel, strălucitul dar tulburatul tânăr a devenit profesor de Biblie la Universitatea din Wittenberg. Învăţându-i pe studenţi mai întâi din Geneza, apoi din Psalmi, Romani, Galateni şi Evrei, într-un sfârşit Luther a găsit răspunsul. În Romani 1:17 Pavel scrie: "Deoarece în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă." Acest text l-a pus pe Luther înaintea unei dileme fără ieşire. Dumnezeu cere de la noi o neprihănire desăvârşită iar Luther ştia că tocmai aceasta îi lipsea lui. Dar apoi ochii lui Luther au fost atraşi către rândul următor din acest verset. "Cel neprihănit va trăi prin credinţă." Astfel, Luther a descoperit că lucrul pe care îl cere Dumnezeu de la noi în Lege este exact lucrul pe care ni-l dă în Evanghelie. Căutarea lui Luther după pace s-a sfârşit şi de-acum avea să urmeze Reforma. Aşa cum glumea odată bunul nostru prieten Rod Rosenbladt: "Cel mai neinspirat lucru pe care l-a făcut vreodată Biserica Catolică a fost să-l numească pe Luther profesor de Biblie."
De la Sfântul Augustin, cel mai influent gânditor în prima mie de ani din istoria Bisericii, până la Martin Luther şi Reforma Protestantă (am putea continua, incluzându-l aici pe Wesley, în A Doua Mare Trezire. Am putea vorbi despre Carl Bart şi despre felul în care comentariul său la cartea Romani a revoluţionat lumea teologică), cartea Romani este adesea fântâna din care s-a revărsat înţelegerea cu adevărat biblică a păcătoşeniei omeneşti şi a harului mântuitor al lui Dumnezeu în Isus Hristos, reformând Biserica, întărind poporul lui Dumnezeu pentru a fi martori credincioşi ai lui Isus Hristos, şi aducând toate lucrurile în supunere faţă de domnia lui Hristos. Deşi întreaga Scriptură e insuflată de Dumnezeu şi întreaga Scriptură Îl descoperă pe Isus Hristos prin cele două cuvinte, Lege şi Evanghelie, nu poate exista nici o îndoială că Epistola lui Pavel către Romani a fost esenţială pentru sănătatea spirituală şi bunăstarea Bisericii lui Hristos. Ori de câte ori cartea Romani este proclamată de la amvon, oriunde ea e studiată şi onorată de poporul lui Dumnezeu, acolo Dumnezeu aduce reforma.
Cum se face că această carte, Romani, este atât de centrală pentru reforma şi înnoirea Bisericii? Un număr de scriitori au încercat să răspundă la această întrebare, dar unul dintre ei cred că a rezumat cel mai bine răspunsul. Citez: "Istoria Bisericii creştine este martora faptului că Epistola către Romani a furnizat într-un mod deosebit impulsul pentru reînnoirea creştinismului. Când omul a alunecat de la Evanghelie, un studiu profund al cărţii Romani a fost adesea mijlocul prin care cel pierdut a fost recuperat." Cred că a prins foarte bine ideea. Din moment ce cartea Romani vorbeşte cu atâta claritate şi cu atâta putere despre Evanghelie, această scrisoare antică iese la viaţă în special în acele perioade în care Evanghelia este pierdută, când este întunecată, când oamenii nu mai ştiu ce să creadă în legătură cu ea sau când Biserica o neglijează. Dacă ne gândim că trăim într-o vreme când Evanghelia este foarte clară, ne înşelăm singuri. Nu numai că multor aşa-zişi evanghelici nu le este prea clară Evanghelia, dar Bisericile Reformate sunt acum din ce în ce mai năpădite de cei ce cred că de fapt Martin Luther a înţeles greşit şi că în realitate în cartea Romani nu se vorbeşte despre modul în care păcătoşii vinovaţi sunt îndreptăţiţi înaintea unui Dumnezeu sfânt. Dimpotrivă, argumentează mulţi, unii chiar din cadrul taberei noastre, cartea Romani este înţeleasă mai corect ca fiind încercarea lui Pavel de a înlătura acele bariere etnice care îi separau pe evrei de neamuri şi că doctrina îndreptăţirii nu are prea mult de-a face cu statutul păcătosului înaintea lui Dumnezeu. Există un cor de voci care ne spun acum că în Romani Pavel prezintă felul în care oamenii incluşi în legământ prin alegerea plină de har a lui Dumnezeu, rămân în acel legământ prin propria lor ascultare. Dar, încă o dată, întunericul a coborât peste noi şi trebuie să readucem ce s-a pierdut înapoi la lumina adevărului.
Nu aş putea fi mai mult de acord cu Stephen Westerholm, care a încercat să respingă categoric poziţia experţilor în Noul Testament care cred că Luther a perceput greşit poziţia lui Pavel prin lupa propriei sale conştiinţe apăsate de vinovăţie. Citez din Westerholm: "Dacă nu crezi că ai prea multe de învăţat despre Pavel de la Martin Luther, atunci ar trebui să te gândeşti la o carieră în metalurgie." Martin Luther este cel ce a declarat că Epistola către Romani este partea principală a Noului Testament, cea mai pură Evanghelie care nu numai că merită să fie cunoscută pe de rost de orice creştin, cuvânt cu cuvânt, dar merită studiată zilnic, fiind pâinea zilnică a sufletului. Niciodată nu va ajunge să fie citită şi studiată prea mult sau prea bine. Cu cât cineva se apropie de ea mai mult, cu atât devine mai preţioasă şi are un gust mai bun.
De ce a recomandat Luther creştinilor să citească, să studieze şi să cunoască această carte în profunzime, mai mult decât alte cărţi din Biblie? Pentru că, prea iubiţilor, Luther a înţeles exact acel lucru pe care atât de mulţi dintre contemporanii noştri nu au reuşit să-l priceapă, şi anume adevărul valoros că doctrina justificării prezentată de Pavel e strâns legată de modul în care un păcătos vinovat este îndreptăţit înaintea unui Dumnezeu sfânt. Şi Luther nu e singurul care susţine această poziţie. John Calvin comenta odată: "Dacă înţelegem această Epistolă, avem un pasaj care ne deschide drumul către înţelegerea întregii Scripturi." Calvin a spus asta pentru că Epistola către Romani conţine peste şaizeci de citate directe din Vechiul Testament, mai mult decât oricare carte din Noul Testament. Prin urmare, dacă înţelegem scrisoarea lui Pavel către Romani, avem o busolă cu ajutorul căreia ne putem găsi drumul prin tot restul Scripturii. De aceea Luther şi Calvin ne îndeamnă să citim şi să recitim, să studiem şi să medităm, chiar să memorăm această carte, Epistola către Romani. Daţi-mi voie să vă prezint lucrurile cât de simplu sunt în stare. Pentru a putea trăi o viaţă creştină sănătoasă, trebuie să cunoaştem ce este scris în această Epistolă. Dacă nu suntem siguri de propria noastră poziţie înaintea lui Dumnezeu (Oare mă iubeşte Dumnezeu? Cum rămâne cu păcatele mele? Dar cu acel păcat de la care nu mă pot nicidecum opri?), dacă nu suntem siguri cum stăm înaintea lui Dumnezeu, luptându-ne cu aceste întrebări, atunci vom fi atacaţi de îndoială. Dacă nu reuşim să înţelegem adâncimea păcatului nostru şi gravitatea vinovăţiei noastre înaintea lui Dumnezeu, atunci nu vom renunţa la propria noastră neprihănire, pe care Scriptura o aseamănă cu nişte haine mânjite. Am putea avea chiar îndrăzneala să stăm înaintea Dumnezeului Sfânt în ziua judecăţii şi cumva să ne aşteptăm ca El să ne permită accesul în cer pentru că ne-am înşelat pe noi înşine crezând că am împlinit cu adevărat cerinţele Legii lui Dumnezeu. De aceea, prea iubiţilor, avem nevoie de lumina pe care ne-o poate aduce această Epistolă, acum mai mult ca niciodată.
Când, de ce şi cui a fost scrisă această măreaţă scrisoare? Aproape toţi învăţaţii în Noul Testament sunt de acord (şi acesta este el însuşi un punct semnificativ), toţi învăţaţii în Noul Testament sunt de acord că Pavel a scris această Epistolă pe când se afla în Grecia, cel mai probabil în timpul iernii şi primăverii din anii 55-56 d.Hr. Romani capitolul 15 versetul 25 ne spune că Pavel se găsea în drum spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare pentru săraci, după ce şi-a terminat călătoria misionară în Macedonia, pe care o găsim descrisă în Fapte 20 şi 21. În Romani capitolul 1 versetele 10-13, Pavel ne spune că doreşte să viziteze Roma, dar până acum a fost împiedicat să o facă. El speră să ajungă în Spania după ce va încheia călătoria la Ierusalim şi pe drum vrea să se oprească şi să viziteze Roma. Epistola către Romani este cu adevărat cea mai timpurie dovadă concretă pe care o avem că în cetatea Romei a existat o Biserică creştină, în Roma, capitala Imperiului. Dar într-o scrisoare compusă prin 49 d.Hr. îl vedem pe secretarul Împăratului Adrian, Claudius, menţionându-l pe un anume Crestus care a provocat o mare tulburare printre evreii din sinagogile din Roma. După cum ştiţi, evreii au fost alungaţi prin edictul lui Claudius câţiva ani mai devreme. Ei se întorceau acum şi acest Crestus provoca tot felul de probleme prin sinagogi. Ei bine, cine e Crestus? E probabil o referire la Hristos. Predicarea lui Hristos în sinagogile din Roma a provocat tot felul de tulburări, pentru că ştim din cartea Faptelor Apostolilor că oriunde se predica Evanghelia, izbucneau răscoale. Acelaşi lucru se întâmpla probabil în cetatea Romei. Ştim că Roma era o cetate deschisă. Creştinii călătoreau acolo la fel ca peste tot. Din Fapte 2:10 aflăm că în ziua Cincizecimii erau prezenţi şi vizitatori din Roma, care au auzit predica lui Petru. Avem astfel argumente solide pentru a arăta că Evanghelia ajunge în Roma, capitala Imperiului, la o dată foarte timpurie. Amintiţi-vă că sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor ni-l prezintă pe Pavel arestat în Roma. Aceasta e o dovadă incontestabilă că în cetate exista o biserică prosperă şi că rugăciunile lui Pavel au fost ascultate. A ajuns într-adevăr până la urmă să se întâlnească cu cei cărora le scrie acum. Din acest pasaj şi din alte comentarii pe care le face Pavel în capitolul 16 aflăm că Biserica din Roma este compusă dintr-o serie de biserici ce se adunau în case şi care erau răspândite în întreaga cetate. Pavel nu vorbeşte niciodată despre biserica din Roma referindu-se la acest grup ca la un întreg. În instrucţiunile pe care le dă, el o trimite pe diaconiţa Fivi, o femeie, să contacteze toate aceste grupuri individuale, ca să se asigure că toţi cunosc această scrisoare.
Despre ce vorbeşte cartea Romani? E un lucru des întâlnit să-i auzi pe oameni vorbind despre cartea Romani ca şi cum Pavel ar fi scris o teologie sistematică a credinţei creştine. Cu siguranţă, Pavel are un ansamblu sistematic de credinţe, dar trebuie să ne amintim că Epistola către Romani este o scrisoare scrisă membrilor unei anumite biserici pentru a-i ajuta să înţeleagă problemele prin care treceau. Avem sentimentul real că atunci când citim Romani, citim de fapt corespondenţa altei persoane, aşa cum spunea cineva. Astfel, Romani e o scrisoare conjuncturală, nu o teologie sistematică a credinţei creştine. Mulţi dintre cei care au scris comentarii la cartea Romani au încercat să identifice o temă individuală care să domine întreaga scrisoare. Reformatorii au mers pe drumul deschis de Luther, care a avut tendinţa să considere discuţia lui Pavel despre îndreptăţire ca fiind tema centrală a cărţii Romani. Mai recent, mai mulţi învăţaţi au considerat că adevăratul punct central din Romani se găseşte de fapt în Romani 6-8, unde Pavel discută în detaliu unirea credinciosului cu Hristos. Alţii cred că inima cărţii Romani se găseşte în Romani 9-11, unde Pavel discută rolul evreilor şi neamurilor în istoria răscumpărării. Cred că lucrurile sunt foarte simple. Diversitatea de opinii ne aminteşte că toate aceste lucruri sunt importante pentru Pavel într-o măsură sau alta, deşi îndreptăţirea se găseşte într-adevăr în inima predicării lui Pavel. De fapt, cu toate aceste probleme s-au confruntat majoritatea bisericilor pe care le găsim pe paginile Noului Testament.
Toate aceste probleme pot fi reduse la o singură întrebare. Care trebuie să fie relaţia dintre evrei şi neamuri în cadrul Bisericii? Acei evrei care au ajuns să creadă că Isus era Mesia lui Israel se întrebau acum ce să facă în legătură cu Moise şi Legea. Ce facem cu vechea noastră credinţă, acum că am crezut în Isus ca Mesia? În acelaşi timp, neamurile, care ajuns să creadă că Isus era Fiul lui Dumnezeu, ei nu au auzit niciodată de Moise. Nu au citit niciodată Vechiul Testament. Se luptau din greu să se debaraseze de obiceiurile păgâne pe care le practicau înainte să vină la credinţa în Hristos. Mulţi evrei doreau ca neamurile convertite să trăiască la fel ca evreii. Acesta e unul din lucrurile pe care Pavel le condamnă în mod explicit. În acelaşi timp, mulţi dintre neamuri nu păreau să înţeleagă de ce evreii aveau o problemă cu faptul că ei mâncau carne de porc şi nu erau circumcişi. Pavel îi avertizează pe cei dintre neamuri: "Hei, ar trebui să fiţi mai sensibili şi să respectaţi conştiinţele evreilor."
Această luptă, exact această luptă dintre evrei şi neamuri în legătură cu Moise, cu Legea şi cu doctrina îndreptăţirii în viaţa creştină explică de fapt de ce cartea Romani vorbeşte cu atâta putere creştinilor dintr-o vreme ca a noastră, când Evanghelia e întunecată, dacă nu pierdută cu totul. Pentru că evreii din Roma se luptau cu legalismul. Ce cere Dumnezeu de la mine ca să fiu îndreptăţit? Ce trebuie să fac? E oare numai prin credinţă? Sau e prin credinţă plus încă ceva? Spune-mi, Pavel, cum e? Şi Pavel ne spune. Neamurile din Roma se confruntau cu antinomianismul. În regulă, am înţeles, sunt mântuit prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus. Acum că sunt creştin, ce aşteaptă Dumnezeu de fapt de la mine? De aceea lupta evreilor din Romani vorbeşte tuturor celor din zilele noastre care se luptă cu problema vinovăţiei, care se luptă cu problema conştiinţei, care se întreabă dacă sunt sau nu într-o poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu. Pentru cei dintre neamuri, cartea Romani răspunde întrebărilor de genul: "Acum că sunt creştin, ce se aşteaptă de la mine să fac în Biserică? Cât de mult ar trebui să ascult? Ce îmi spune Legea mie, dacă sunt un nou-născut în credinţa creştină?" Astfel, aceste subiecte ies la suprafaţă şi ne arată de ce cartea Romani continuă să vorbească atât de puternic de-a lungul veacurilor.
În timpul care ne-a mai rămas, haideţi să deschidem la primele patru versete din Romani, care reprezintă aproape jumătate din salutul cu care Pavel îşi întâmpină cititorul. Iar apoi, în următoarea Zi a Domnului, dacă va voi Domnul, vom încheia salutul şi ne vom ocupa de mesajele personale de salut ale lui Pavel pentru cei din biserică, în versetele 5-15. Pavel îşi începe scrisoarea prezentându-se şi definindu-şi relaţia sa, atât cu Hristos cât şi cu Evanghelia. El spune: "Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu..." Primul lucru pe care îl face Pavel este să se prezinte ca fiind un rob al lui Isus Hristos. Dacă Isus Hristos este Domnul, atunci e destul de evident că cei ce Îl urmează sunt robii Lui. Sunt sclavii Lui. Numai că acest fel de sclavie nu e aceeaşi sclavie pe care au cunoscut-o înainte.
Pavel este un apostol pentru că a fost chemat în această slujbă în timp ce călătorea pe drumul Damascului, ca să-i vâneze şi să-i aresteze pe creştini. Găsim această relatare în Fapte capitolul 9. Aşa cum ne aminteşte Calvin, însăşi ideea că Pavel a fost chemat să fie un apostol e absolut remarcabilă. Pentru că, aşa cum spune Calvin, Dumnezeu a luat un lup nemilos şi l-a făcut nu doar una din oile Sale, dar l-a numit pe acest fost lup în funcţia de păstor al turmei neamurilor. Pavel nu e un evreu nemulţumit care caută ceva mai bun. În Filipeni capitolul 3 Pavel ne spune: "Sunt pe deplin încredinţat de neprihănirea mea înaintea lui Dumnezeu." Dar Pavel, pentru că era convins de neprihănirea lui înaintea lui Dumnezeu, era un duşman al lui Isus Hristos atunci când Isus Hristos i-a apărut brusc în faţă pe drumul spre Damasc, l-a orbit, apoi l-a vindecat, iar apoi l-a transformat într-un apostol al neamurilor. Calvin are dreptate. E un lucru absolut remarcabil. O astfel de chemare porneşte din voinţa lui Dumnezeu, nu din vreun lucru bun în inima păcătoasă pe care Dumnezeu îl vede şi la care răspunde.
Verbul "a chema" se referă nu doar la chemarea generoasă a lui Dumnezeu, la chemarea Sa plină de har adresată păcătoşilor să vină la viaţă şi la credinţă în mântuire prin predicarea Evangheliei (e plină de har pentru că, amintiţi-vă, noi eram moţi în păcatele noastre atunci când am fost chemaţi); o astfel de chemare determină un anumit gen de ascultare, pe care Pavel îl va discuta în continuare, un anume fel de slujire în Biserică, amintită şi aceasta în continuare. Toţi creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu la credinţă prin Evanghelie. Dar ideea subliniată de Pavel aici este că romanii trebuie să-şi amintească: "Nu am obţinut această slujbă prin ambiţie. Am obţinut-o pentru că asta a fost voia Domnului." Din moment ce Hristos l-a chemat, Pavel scrie acestei adunări cu autoritatea lui Hristos. Asta înseamnă să fii un apostol. De-asta slujba unui apostol nu mai există în Biserica de azi. Apostolii au lăsat după ei pastori, bătrâni şi diaconi, nu noi apostoli, nici papi sau cardinali.
Chemarea lui Hristos pentru Pavel îl pune deoparte pe Pavel pentru Evanghelie, iar Pavel defineşte Evanghelia în 1Corinteni 15:1-8 ca fiind moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos, după Scripturi. Prin urmare, Evanghelia nu are absolut nimic de-a face cu vreo acţiune umană. Nu are nimic de-a face nici cu răspunsul nostru înaintea lui Dumnezeu, atunci când suntem chemaţi de către Evanghelie. Dimpotrivă, Evanghelia are totul de-a face cu actul mântuitor al lui Dumnezeu în Isus Hristos, în Persoana iubitului Său Fiu. Din nou, Martin Luther a avut perfectă dreptate când îi spunea nevroticului său protejat, Philip Melancthon, "Uite ce e, Philip, tu eşti din nou în păcat, dar important este că întreaga Evanghelie este în afara ta." Evanghelia nu include naşterea din nou. Nu include acceptarea lui Isus ca Mântuitorul tău personal. Evanghelia este relatarea acelor lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu ca să mântuiască păcătoşii, şi anume, moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos, după Scripturi. Răspunsul nostru la Evanghelie, credinţă şi pocăinţă, nu înseamnă Evanghelia. Trebuie să fim foarte clari în această privinţă.
Pavel este de asemenea clar şi atunci când arată că Evanghelia nu e un lucru inventat de el. Aşa cum declară în versetul 2, el vorbeşte despre această Evanghelie care a fost făgăduită mai înainte, pe care Dumnezeu a promis-o mai dinainte profeţilor Săi în Sfintele Scripturi. Pavel îi aminteşte cititorului că Evanghelia era cunoscută deja în Vechiul Testament, chiar din primul moment al păcatului uman. Pentru că imediat ce Adam şi Eva au încălcat legământul faptelor, citim despre promisiunea unui Răscumpărător care va veni prin sămânţa femeii, şi anume prin Eva, şi care va mântui rasa căzută a lui Adam, zdrobind capul şarpelui. În întreaga carte a Genezei citim despre promisiunea din legământul cu Avraam, în care Dumnezeu promite să fie Dumnezeul lui Avraam şi al urmaşilor lui. Promite să-l facă pe Avraam o mare naţiune, să-l facă tatăl a nenumăraţi urmaşi, dar şi cel prin care Dumnezeu va trimite într-o zi Răscumpărătorul promis. Acest fir glorios al răscumpărării, această promisiune glorioasă a răscumpărării finale se continuă în întreg Vechiul Testament, fiind probabil cel mai bine cristalizată în profeţia lui Ieremia despre un nou legământ (care este de fapt lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă). În Ieremia citim: "Domnul va face un nou legământ cu casa lui Israel." Şi, într-o zi îndepărtată din viitor, profetul spune rostind cuvintele lui Dumnezeu: "Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor." Amintiţi-vă că până atunci Legea era scrisă doar pe table de piatră. "Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu." Din nou se repetă marea promisiune din legământ. "Ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: 'Cunoaşte pe Domnul!' Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul." Şi cum se încheie această profeţie?" "Căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor." Pentru Pavel, ce a fost promis în întregul Vechi Testament a devenit acum o realitate în Isus Hristos. Pavel nu inventează aceste lucruri pe măsură ce continuă să scrie. Aceeaşi Evanghelie pe care o predică el a fost promisă mai dinainte.
În toate scrisorile sale, Pavel vorbeşte despre Evanghelie ca despre un mister care acum este revelat. Putem găsi mai multe exemple în Efeseni, în Coloseni şi în 1Corinteni. Este o temă majoră în scrisorile lui Pavel. În alte cuvinte, această promisiune a răscumpărării, ascunsă în Vechiul Testament în modele, în umbră, a fost dezvăluită acum pentru ca toţi să o poată vedea în viaţa, în moartea şi în învierea lui Isus.
Prin urmare, acea Evanghelie pentru care Pavel a fost pus deoparte de către Isus Hristos ca să o predice are un subiect foarte specific. Acesta este prezentat în versetele 3-4, unde ni se vorbeşte despre Evanghelia care priveşte pe Fiul lui Dumnezeu, "născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru." Importanţa cristologică a acestor versete e evidentă. Pavel declară că Isus, în ce priveşte natura Sa umană, este acelaşi Isus declarat ca Fiu al lui Dumnezeu pe baza învierii Sale. Din moment ce cartea Romani a fost scrisă foarte timpuriu în cariera lui Pavel, la mijlocul anilor '50 din primul secol, ea este o dovadă foarte puternică împotriva argumentului mult prea des întâlnit care spune că Isus a fost divinizat ulterior de către Biserica primară. Acest concept are două naturi distincte, o natură divină şi o natură umană existând într-o unire ipostatică într-o singură persoană, în Isus, este proclamaţia creştină încă de la început. Aşa cum ne aminteşte B.B. Warfield, "Nu e vorba aici de o speculaţie stranie. Nu e o invenţie a lui Pavel sau a altora din Biserica primară. Acesta e Isus pe care Îl predica Pavel. Acesta şi nimeni altul." Găsim afirmaţii asemănătoare din partea lui Pavel în Coloseni 1:15-20 unde Pavel vorbeşte despre Isus ca imagine, chipul Dumnezeului celui nevăzut, întâiul născut din toată creaţia, creatorul tuturor lucrurilor, cel în care (ascultaţi acest limbaj) Dumnezeu a vrut să locuiască toată plinătatea Sa. Filipeni 2 versetele 6-7, din nou cuvinte bine cunoscute. Pavel spune despre Isus Hristos: "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor." Astfel, Isus nu este doar un descendent din David în ce priveşte trupul, stabilindu-şi astfel acreditările Sale Mesianice şi împlinind profeţia din Vechiul Testament, ci învierea Sa din morţi dovedeşte că El este Fiul lui Dumnezeu. Asta înseamnă că Isus este Cel promis în întreg Vechiul Testament. Iar apoi, în învierea Sa, El posedă aceeaşi natură umană, de-acum proslăvită, pe care a avut-o înainte să învie dintre cei morţi.
Este clar din aceste versete, şi din multe altele pe care le aduce Pavel, că învierea ocupă un loc foarte important în felul în care Pavel înţelege persoana şi lucrarea lui Hristos. Pentru că, prin învierea lui Hristos, Duhul Sfânt confirmă cu mare putere calitatea de Fiu divin a lui Isus, iar odată cu învierea Domnului nostru a început o nouă eră a mântuirii. Isus este fiul uman al lui David, în ce priveşte trupul. Dar El este şi Fiul divin al lui Dumnezeu, aşa cum dovedeşte învierea prin puterea Duhului Sfânt. În toate scrisorile lui Pavel, trupul, sau firea pământească, şi duhul sunt întotdeauna în contrast unul cu celălalt. E o idee la care vom reveni cu mai multe detalii în Romani capitolul 8. În 1Corinteni 15:20 Pavel vorbeşte folosind, cu privire la învierea Domnului nostru, această analogie din agricultură, a primelor roade ale celor care au adormit. În acelaşi fel, în Coloseni 1:18 Pavel vorbeşte despre Hristos ca fiind cel întâi născut dintre cei morţi. Ramificaţiile acestui lucru sunt importante în special deoarece înseamnă că trebuie să ne gândim la învierea lui Hristos în relaţie cu propria noastră înviere. Aşa cum o vede Pavel, învierea lui Isus Hristos reprezintă primele roade ale unei recolte glorioase. Un seceriş pe care îl aşteptăm să vină, în care toţi cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu, uniţi cu Isus Hristos prin credinţă, vor fi la rândul lor înviaţi dintre cei morţi. Prea iubiţilor, asta înseamnă că victoria lui Hristos asupra morţii va deveni într-o zi victoria noastră asupra morţii şi a mormântului. Cât de multă mângâiere ne aduce acest gând în vreme de suferinţă! Să ştim că, la fel de sigur cum Isus a înviat, toţi cei ce sunt în El vor învia la rândul lor. Să nu uităm că, într-un fel, moartea lui Hristos de pe cruce e o înfrângere, dacă o separăm de înviere. Învierea este cea care pune sigiliul lui Dumnezeu pe cruce şi arată cu claritate victoria ei decisivă. Pentru Pavel şi pentru ceilalţi scriitori ai Noului Testament, învierea este adevăratul concept prin care creştinismul se ridică sau cade. Pentru că Hristos a înviat pentru îndreptăţirea noastră.
Importanţa acestei legături dintre cruce şi mormântul gol în gândirea lui Pavel poate fi văzută într-un pasaj pe care probabil îl ştim cu toţii pe de rost. Romani 10 versetul 9: "Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta (ce?) că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit." În mintea lui Pavel, crucea şi mormântul gol sunt intim legate. A mărturisi un lucru înseamnă a-l mărturisi şi pe celălalt. Pentru Pavel, victoria atârnă de învierea lui Hristos. În 1Corinteni 15:14 Pavel declară categoric: "Dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră." Un Mesia mort nu este un Mesia. Dar un Mesia înviat nu este doar fiul promis al lui David, este şi Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Astfel, triumful lui Hristos asupra morţii şi asupra mormântului marchează începutul unei noi ere, o eră ce va veni şi în care toate promisiunile mântuirii din vechiul legământ se vor împlini în sfârşit pe deplin şi într-un mod glorios. Jertfa lui Isus Hristos pentru păcat şi triumful Său asupra morţii şi a mormântului devine baza pentru mântuirea fiecărui creştin credincios. Triumful lui Hristos, în întregul lui, devine al nostru în virtutea unirii noastre cu El prin credinţă. Pentru că Isus trăieşte, şi noi trăim. Amintiţi-vă, Isus este Cel ce declara despre Sine în Ioan 11: "Eu sunt învierea şi viaţa." Prin urmare, Evanghelia lui Pavel se bazează pe faptul că Isus Hristos a înviat în trup din mormânt. Tot ce trebuie să facă cineva este să privească pur şi simplu la întâlnirile lui Pavel cu necredincioşii în tot Noul Testament pentru a vedea importanţa acordată învierii. În Fapte 13. În Fapte 17. În Fapte 26. Şi în 1 Corinteni 15, un pasaj la care am privit deja. Învierea este dovada că mesajul lui Pavel este adevărat. B.B. Warfield ne aminteşte din nou că "Învierea lui Isus Hristos este doctrina cardinală a sistemului nostru. De ea depind toate celelalte doctrine." Warfield spune: "Evanghelia conţine declaraţiile martorilor oculari ai învierii lui Hristos şi ea, dacă rezistă în faţa probelor, dovedeşte acest fapt. Dacă Hristos a înviat dintre cei morţi, toate motivele, toate posibilităţile de negare a vreunui fapt al creştinismului sunt înlăturate pentru totdeauna." Dacă Isus Hristos a înviat dintre cei morţi, atunci creştinismul este adevărat, indiferent dacă tu îl crezi sau nu. Deoarece Isus Hristos a biruit mormântul, El este Domnul şi are tot dreptul să-ţi ceară să renunţi la propria ta neprihănire şi să o cauţi pe a Lui.
Astfel, Evanghelia lui Pavel stă în picioare pentru că Isus Hristos a înviat dintre cei morţi. Iar îndemnul lui Pavel pentru Biserica din Roma este centrat în această Evanghelie glorioasă a Fiului lui Dumnezeu, care "priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru." Deşi Evanghelia n-a fost invenţia lui Pavel şi nici n-a fost adusă prin ambiţia umană (a fost promisă mai dinainte, este scrisă în sângele crucii şi este sigilată de mormântul gol), Hristosul înviat l-a chemat pe Pavel şi L-a pus deoparte să predice această Evanghelie. E o Evanghelie pe care o găsim prezentată cu o claritate neîntrecută, cu o mare simplitate şi cu o putere incredibilă în Evanghelia către Romani. Haideţi deci să luăm aminte la sfaturile înţelepte ale părinţilor noştri în credinţă şi să ne străduim să citim, să studiem şi să memorăm cuvintele lui Pavel. Pentru că în această scrisoare uimitoare descoperim cu adevărat cum un Dumnezeu plin de har îi îndreptăţeşte pe păcătoşi şi cum unirea noastră cu acelaşi Hristos înviat ne eliberează, ne oferă libertatea să trăim vieţi de recunoştinţă înaintea acestui Dumnezeu plin de har şi de îndurare.
Haideţi să ne rugăm. Tatăl nostru, Îţi mulţumim pentru măreţele adevăruri pe care ni le-ai descoperit în cartea Romani. Ne rugăm, o Doamne, să învăţăm din această carte. Să descoperim şi să înţelegem mesajul ei. Iar credinţa noastră să fie adusă la viaţă şi să fie întărită. Suntem recunoscători, Doamne, că prin viaţa şi moartea lui Isus Hristos Tu îl îndreptăţeşti cu adevărat pe păcătosul care vine la Tine cu o credinţă smerită. Şi mai suntem recunoscători pentru că am fost îngropaţi cu Fiul Tău drag în botez iar apoi am fost înviaţi să trăim vieţi de sfinţenie şi recunoştinţă înaintea Lui. Pentru că Tu nu ne mai ţii în socoteală păcatul. Dă-ne conştiinţe curate înaintea Ta. Fiindcă Isus a fost înviat cu puterea Duhului Sfânt, prin slujirea aceluiaşi Duh binecuvântat fă-ne în stare să umblăm în sfinţenie şi ascultare înaintea Ta, aşteptând slava vremii ce va veni, când vom primi în toată plinătatea moştenirea pe care ne-ai promis-o. Pentru că Te rugăm în Numele Domnului nostru Isus cel înviat. Amin.
Tradus de Florin Vidu