Pavel nu i-a întâlnit niciodată pe creştinii din Roma cărora le scrie, dar a auzit multe despre ei. Credinţa lor mare era vestită în toate bisericile şi Pavel ştie că vizita sa în biserica din Roma va fi o mare încurajare pentru ei. Dar întâlnirea cu creştinii romani va fi cu siguranţă o mare încurajare şi pentru Pavel. De aceea, Pavel doreşte să viziteze Roma şi să le dea un dar duhovnicesc pentru a-i întări. Dar, mai important, Pavel e nerăbdător să ajungă în Roma pentru a predica Evanghelia.
Capitolul introductiv al cărţii Romani începe în versetele 1-7 cu salutul lui Pavel, cu cuvinte de salut pentru cititorii săi, urmate apoi de o serie de remarci personale, în versetele 5-8. Data trecută am parcurs primele patru versete din Romani 1, iar în această dimineaţă vom încheia salutul lui Pavel din versetele 5-7 înainte de a trece la celelalte comentarii personale ale lui Pavel despre nădejdea pe care o are pentru lucrarea din cetatea Romei.
Amintiţi-vă că în Romani 1:1-4 Pavel subliniază chemarea sa pentru neamuri. El a fost chemat şi pus deoparte de Isus Hristos pentru Evanghelie, o Evanghelie pe care Dumnezeu a promis-o mai dinainte prin Moise şi prin Profeţi. Într-adevăr, aceeaşi Evanghelie pentru care Pavel a fost pus deoparte ca s-o predice a fost promisă pentru prima oară cu mult timp înainte, în Geneza 3:15, imediat după căderea rasei umane în păcat. Iar aceeaşi Evanghelie a fost descoperită cu şi mai mare claritate în tot Vechiul Testament, până când, la împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege. Acelaşi Răscumpărător, care a fost promis de-a lungul întregii istorii a răscumpărării, i-a apărut lui Pavel pe Drumul Damascului şi l-a chemat să fie Apostolul neamurilor.
De aceea, Evanghelia lui Pavel este centrată în persoana şi lucrarea lui Isus, despre care Pavel spune: "Născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru." Acest Mântuitor care i-a apărut lui Pavel şi l-a pus deoparte pentru Evanghelie nu e doar pe deplin om, urmărindu-şi ascendenţa până la David, cel mai mare împărat al lui Israel, dar în virtutea învierii Sale din morţi, calitatea de Fiu divin a lui Hristos este revendicată de puterea Duhului Sfânt. Asta înseamnă că Isus Hristos nu numai că împlineşte toate profeţiile Vechiului Testament cu privire la Mesia lui Israel, dar El este şi Dumnezeu în trup uman. Astfel, întruparea lui Hristos nu e nici pe departe o curiozitate teologică. Ea este esenţială pentru Evanghelia lui Pavel. Mântuitorul trebuie să fie în totalitate om pentru a putea fi identificat cu rasa căzută a lui Adam, dar El trebuie să fie în totalitate Dumnezeu ca să poată achita o plată suficientă pentru vina păcatului omenesc.
Pavel este de asemenea categoric atunci când spune că adevărul Evangheliei atârnă de învierea în trup a lui Isus Hristos dintre cei morţi. Învierea lui Isus este justificarea întregii Sale slujiri mesianice. Ea constituie primele roade ale marelui seceriş care va veni. Atunci când Isus biruie moartea şi mormântul, acest fapt asigură învierea ulterioară a tuturor celor care se vor încrede în El, cu o credinţă simplă. Prin urmare, învierea Sa marchează răsăritul unei noi ere a mântuirii, care va aduce într-o zi sfârşitul tuturor lucrurilor atunci când acelaşi Isus va reveni ca să judece lumea, să învie morţii şi să facă toate lucrurile noi. Astfel, învierea lui Hristos nu constituie doar fundamentul Evangheliei pe care o predică Pavel, ea marchează naşterea unei noi creaţii în care noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, suntem chemaţi să participăm prin Cuvânt şi sacramente.
Revenim la textul nostru din această dimineaţă şi observăm cum începând cu versetul 5 atenţia lui Pavel trece dintr-o dată de la natura obiectivă a Evangheliei (şi anume, ce a făcut Dumnezeu în istorie pentru noi ca păcătoşi prin Persoana lui Hristos) la aplicarea acestei Evanghelii în viaţa fiecărui credincios creştin. Prin predicarea lui Hristos şi a Lui răstignit, Dumnezeu cere un răspuns la această Evanghelie, şi anume credinţa în Isus. Pavel explică astfel lucrurile în versetul 5: "[...] am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate Neamurile." Deci, în aceste cuvinte Pavel repetă o idee anterioară, aceea că datorită chemării lui Hristos şi pentru slava supremă a lui Hristos Pavel a primit harul (care este favoarea nemeritată a lui Dumnezeu) şi apostolatul, adică această sarcină specifică la care a fost chemat. Pavel nu se străduia să devină un apostol. Nimic din ceea ce face nu izvorăşte din ambiţia sa personală. Dimpotrivă, chemarea plină de har a lui Dumnezeu este cea care l-a pus deoparte pe Pavel şi l-a echipat pentru însărcinarea sa apostolică. Iar scopul este ca Hristos, nu Pavel, să primească toată slava. Pentru că Pavel a fost chemat în această slujbă, el, la rândul lui, are datoria să cheme oameni din toate neamurile la ascultarea care vine prin credinţă. Pavel este chemat de Hristos să fie un predicator al Evangheliei înaintea neamurilor.
Expresia tradusă în versiunea New International Version a Bibliei prin "ascultarea care vine prin credinţă", la fel ca multe altele pe care le vom găsi în toată cartea Romani, pe lângă că are o mare însemnătate, înţelesul ei este subiectul unor dispute aprinse. Deşi există un număr de feluri în care poate fi interpretată această expresie, doar două dintre acestea sunt relevante pentru discuţia noastră din această dimineaţă. Un mod de interpretare a acestei expresii este să înţelegem că Pavel vorbeşte despre o ascultare însoţită de credinţă. Înţeleasă în felul acesta, Evanghelia ne cheamă la o credinţă care este ascultătoare, o credinţă care ascultă poruncile lui Dumnezeu. Dacă îl înţelegem pe Pavel în felul acesta, atunci îl vom citi pe Pavel ca pe un ecou al pasajului din Iacov, capitolul 2 versetele 14-24, unde Iacov declară că suntem îndreptăţiţi printr-o credinţă vie (adică o credinţă însoţită de fapte bune). Celălalt mod de interpretare a acestei expresii este să înţelegem că, pentru Pavel, însăşi Evanghelia este cea care ne cheamă la credinţă. De aceea versiunile New American Standard şi English Standard Version ale Bibliei [de asemenea, versiunea Cornilescu din limba română -n.trad.] traduc această expresie, corect aş putea adăuga eu, prin "ascultarea credinţei". Înţeleasă în felul acesta, Pavel spune că noi ascultăm de chemarea Evangheliei (adică porunca să credem această Evanghelie atunci când e predicată) atunci când o credem. Astfel, actul credinţei şi nu faptele credinţei formează ascultarea despre care vorbeşte Pavel aici. Prima interpretare este în general cea a Bisericii romano-catolice, în timp ce teologii reformaţi insistă de obicei asupra celei de-a doua. Pavel va continua în Romani 1:5, făcând legătura dintre sfinţire şi acelaşi act al credinţei la care cheamă Evanghelia. Totuşi, Apostolul subliniază ideea că răspunsul potrivit, cu adevărat potrivit, la chemarea lui Dumnezeu, care vine în şi prin Evanghelie, este să credem că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu pe baza învierii Sale.
Mai mult, această înţelegere a expresiei "ascultarea credinţei" se potriveşte perfect cu cuvintele Domnului nostru care, atunci când a fost întrebat în Ioan 6:28 "Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?", a răspuns în versetul 29: "Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El." Potrivit scriitorilor reformaţi, faptele care rezultă din credinţă nu reprezintă ascultarea despre care vorbeşte Pavel aici. A crede Evanghelia atunci când e predicată, a asculta de chemarea care o însoţeşte, acel aşa-numit imperativ evanghelic de a te pocăi şi a crede, înseamnă să asculţi de Evanghelie. La asta se referă Pavel aici.
În versetele 6-7 Pavel face acum legătura dintre propria sa chemare şi cea a creştinilor din Roma. Pavel le aminteşte cititorilor săi că, deoarece au fost chemaţi de Dumnezeu şi au ascultat de acea chemare prin credinţă, ei sunt în acelaşi fel puşi deoparte pentru scopurile specifice ale lui Dumnezeu. De aceea, Pavel spune astfel: "[Neamurile], între care sunteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos. Deci, vouă tuturor, care sunteţi prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi..." Pavel nu concepe chemarea sa apostolică drept una izolată de chemarea celorlalţi membri ai Bisericii lui Hristos. Pavel a fost chemat de Hristos să fie un apostol şi a fost pus deoparte pentru scopul specific al lui Dumnezeu, şi anume acela de a predica Evanghelia. Dar toţi creştinii sunt chemaţi într-un mod asemănător în diverse poziţii şi la diverse slujbe în Biserica lui Hristos. În virtutea acestei credinţe, ei Îi aparţin lui Hristos, ca sclavi, pentru că El este Creatorul şi Domnul lor. La fel ca în cazul lui Pavel, această chemare nu se bazează în nici un fel pe vreun lucru bun sau virtuos din ei, care să servească drept bază pentru această chemare. Dimpotrivă, Pavel accentuează faptul că nu credincioşii sunt cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, ci Dumnezeu este Acela care-i iubeşte. Dumnezeu este Cel care-i iubeşte. Iar această chemare este legată de dragostea lui Dumnezeu. Asta înseamnă că toţi creştinii au fost chemaţi la credinţă de către Dumnezeu prin Evanghelie. În această chemare se manifestă harul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu cheamă oameni morţi în păcat, oameni plini de tot felul de stricăciuni şi răutăţi, care nu pot face nimic pentru a se salva singuri şi care nu merită de fapt nimic altceva decât judecata. Astfel, singurul motiv, unicul motiv pentru care cineva de aici în această dimineaţă este creştin este din cauză că Dumnezeu te-a chemat la credinţa în Isus Hristos prin Evanghelie. Iar acest lucru se bazează în totalitate pe faptul că Dumnezeu este plin de dragoste şi de har, nu pentru că tu l-ai meritat sau l-ai câştigat.
De asemenea, e clar că doctrina lui Pavel despre chemare s-a ridicat direct din aşteptările mesianice ale Vechiului Testament. În Isaia 49, lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă, profetul vorbeşte despre o vreme în viitor când Evanghelia va ajunge la marginile pământului şi va aduce mari binecuvântări tuturor naţiunilor. "Ascultaţi-Mă, ostroave! Luaţi aminte, popoare depărtate! Domnul M-a chemat din sânul mamei şi M-a numit de la ieşirea din pântecele mamei." Mergem direct la ultima parte a versetului 6: "De aceea, te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului. Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel dispreţuit şi urât de popor, către Robul celor puternici: 'Împăraţii vor vedea lucrul acesta, şi se vor scula, şi voivozii se vor arunca la pământ şi se vor închina, din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel, care Te-a ales.'" Venirea lui Mesia este legată de faptul că acele popoare dintre neamuri care în trecut au asuprit poporul lui Dumnezeu sunt acum chemate să li se alăture ca închinători ai lui Dumnezeu. Isus Hristos, care este adevăratul Rob al lui Iehova, despre care vorbeşte Isaia, El este lumina neamurilor. El este Cel ce-i va chema pe aleşii Săi la credinţă. Iar împărăţia Sa mesianică va veni şi va zdrobi împărăţii şi va zdrobi imperii. Dar va converti prinţi. De aceea, atunci când Pavel aminteşte Bisericii din Roma că Dumnezeul Suveran i-a chemat la credinţa în Mesia lui Israel prin Evanghelie, Pavel este martor al împlinirii profeţiei lui Isaia. Capitala celui mai mare imperiu păgân este acum casa Bisericii creştine, plină de neamuri din locuri îndepărtate, toţi închinându-se de-acum Dumnezeului lui Israel. Şi e uimitor acest lucru, chiar dacă pentru noi, trăind 2000 de ani mai târziu, este mai uşor să pierdem din vedere semnificaţia acestei idei foarte importante.
Mai mult, chemarea lui Hristos, prin care păcătoşii sunt chemaţi la Evanghelie, are un obiectiv sau un scop particular. Aceia care ascultă chemarea Evangheliei prin credinţă sunt numiţi sfinţi. Iar termenul care apare în NIV (Noua Versiune Internaţională) a Bibliei pentru "sfinţi" vine din cuvântul grecesc "hagios" sau "sfânt". Semnificaţia primară a lui "hagios" în întregul Nou Testament este aceea că pe baza chemării lui Dumnezeu credincioşii sunt acum chemaţi şi puşi deoparte pentru scopurile specifice ale lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne-a chemat prin Evanghelie, noi suntem acum consideraţi sfinţi. Nu sfinţenia personală este cea despre care vorbeşte Pavel aici. Deşi vieţile transformate ale celor pe care Dumnezeu i-a chemat să fie sfinţi sunt cu siguranţă o consecinţă a chemării lui Dumnezeu. Dar în nici un fel nu este sfinţenia noastră baza pentru chemarea noastră. De fapt, orice sfinţenie autentică pe care o manifestăm reprezintă efectul chemării lui Dumnezeu şi roada îndreptăţirii noastre sau roada faptului că acum stăm în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Asta înseamnă că oricine este chemat la credinţa în Isus Hristos prin Evanghelie este pus deoparte pentru scopurile lui Dumnezeu şi este atât declarat sfânt (îndreptăţire) cât şi, progresiv, de-a lungul timpului, este făcut sfânt (adică sfinţirea). Fiecare creştin, prin urmare, fiecare persoană de aici care se încrede în Isus Hristos este un sfânt. Da, ştiu că unii dintre voi vă gândiţi, este oare adevărat? Da, fiecare persoană de aici în această dimineaţă care se încrede în Hristos este un sfânt pe baza chemării pline de har a lui Dumnezeu. Astfel, titlul de "sfânt" nu este rezervat doar pentru acei câţiva care ating niveluri înalte de sfinţenie personală, aşa cum greşit învaţă Biserica romano-catolică.
În toate scrierile lui Pavel, sfinţirea este discutată din două perspective diferite - sfinţire definitivă şi progresivă. Vorbim despre sfinţirea definitivă în texte precum Romani 1:7, unde Pavel îi numeşte sfinţi pe toţi creştinii. Sfinţirea definitivă înseamnă simplu că, din cauza chemării pline de har a lui Dumnezeu pentru o persoană să vină la credinţă, acea persoană este acum unită cu Isus Hristos, care este sfinţirea noastră. În 1Corinteni Pavel spune astfel: "Şi voi, prin El (Dumnezeu), sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare." În alte cuvinte, fiecare credincios în Isus Hristos primeşte toate beneficiile mântuirii aduse de El şi are vinovăţia păcatului plătită în întregime prin moartea lui Hristos. Credincioşii sunt declaraţi sfinţi din cauza neprihănirii desăvârşite a lui Hristos, care este acum trecută în contul lor prin credinţă. Din cauza împăcării lor cu Dumnezeu, toţi credincioşii sunt sfinţi pe baza unirii noastre cu Hristos. Am primit neprihănirea desăvârşită a Însuşi Domnului Isus Hristos. Astfel, întrebarea "Poate o persoană, care a fost considerată neprihănită, să devină mai neprihănită decât este deja, prin faptele ei bune, după ce a primit neprihănirea desăvârşită a lui Hristos?" are ca răspuns evident "nu". Creştinii sunt priviţi chiar acum ca fiind "hagios", sfinţi. Suntem sfinţi. Suntem neprihăniţi. La asta ne referim atunci când vorbim despre sfinţirea definitivă.
Al doilea aspect al sfinţirii este sfinţirea progresivă. Aici în centrul atenţiei trece sfinţirea ca proces pe toată durata vieţii, în care credinciosul creştin devine asemenea chipului lui Hristos în virtutea aceleaşi uniri cu Hristos. Pentru că am murit împreună cu Hristos, pentru că am fost înviaţi împreună cu El în învierea Lui, de aceea ne porunceşte Apostolul fiecăruia dintre noi să murim zilnic faţă de păcat şi zilnic să înviem pentru viaţa nouă împreună cu Hristos. Astfel, în sfinţirea progresivă, omul cel nou este întărit încontinuu în timp ce vechea natură păcătoasă, firea veche, este încontinuu subjugată. Pavel va relua acest subiect cu ceva mai multe detalii în Romani capitolele 6-8.
Ultimul punct al părţii introductive îl constituie salutul lui Pavel din versetul 7, "Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!" Această formulă, precum şi altele asemănătoare, se regăsesc în toate scrisorile lui Pavel. Într-un fel, e uşor să treci pe lângă ele fără să le acorzi prea multă atenţie. Dar aceste cuvinte însumează cu adevărat tot ce ne descoperă Dumnezeu în Evanghelie. Pentru că "harul" este favoarea nemeritată acordată de Dumnezeu păcătoşilor şi demonstrată în crucea lui Isus Hristos. Iar "pacea" este un salut semitic legat de faptul că în cruce Dumnezeu aduce împăcarea dintre El şi păcătoşi şi dintre păcătoşi şi El. Astfel, toate aceste lucruri, harul şi pacea, ne sunt aduse prin Evanghelie.
Mai există aici şi un puternic element cristologic, pentru că Pavel vorbeşte despre Dumnezeu şi despre Hristos nu doar ca fiind egali, dar într-un anume sens ca fiind una. În Romani 9:5 Pavel va explica mai pe larg această legătură atunci când vorbeşte despre Isus ca fiind "mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat".
În Romani 1:8-15 ajungem la o serie de remarci personale pe care le adresează Pavel cititorilor săi şi care ne spun câte ceva despre biserica din Roma. Ele ne dezvăluie motivul pentru care Pavel scrie această scrisoare. Ne spun câte ceva despre planurile sale viitoare. Şi, cel mai important, ne vorbesc despre pasiunea sa pentru predicarea Evangheliei. Printre vorbitorii de limbă greacă din primul secol era o practică obişnuită să se invoce binecuvântarea zeilor peste destinatarii unei scrisori. Deşi Pavel se conformează convenţiilor literare prin felul în care îşi organizează scrisoarea, caracterul şi conţinutul remarcilor sale personale nu sunt câtuşi de puţin convenţionale. Pavel nu vorbeşte despre sănătatea şi prosperitatea destinatarilor scrisorii sale. El nu invocă binecuvântarea zeilor asupra lor. În schimb, el vorbeşte despre faptul că credinţa cititorilor săi este vestită în toată lumea, în toate bisericile, iar astfel de veşti glorioase mişcă inima sa de păstor. Astfel, el scrie în versetele 8-10: "Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea. Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele, şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârşit fericirea să vin la voi."
Pavel îşi începe remarcile personale mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru credinţa bisericii din Roma. Deşi e uşor să le trecem cu vederea, observaţiile lui Pavel indică o relaţie cu Dumnezeu foarte adâncă şi trainică. Pentru că Pavel vorbeşte aici despre "Dumnezeul meu" ca şi cum Apostolul ar spune: "Eu sunt al Lui şi El e al meu." Un rabin nu ar vorbi niciodată despre Yahweh în astfel de termeni intimi. Dar, fiind creştin, Pavel poate vorbi despre Dumnezeu în astfel de termeni intimi din cauza unirii sale cu Hristos, care este Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Deşi credinţa creştinilor din Roma este cea care îi mişcă inima, Pavel nu îşi îndreaptă mulţumirile către cititorii săi, ci către Dumnezeu, care, în harul Lui, le-a dat credinţă acestor creştini.
Imaginează-ţi pentru câteva clipe că eşti un creştin din primul secol şi locuieşti undeva în Imperiul Roman, sub o asuprire severă. Ar fi o mare încurajare să auzi de credinţa acestor creştini care locuiesc în inima acestui mare imperiu păgân, care te asupreşte. Astfel, în mijlocul întunericului din Roma păgână, credincioşii strălucesc ca un far. Calvin ne aminteşte că Pavel le laudă credinţa într-un fel care sugerează că ea a fost primită de la Dumnezeu. De aici învăţăm că credinţa este un dar de la Dumnezeu. Pentru că, dacă recunoştinţa este recunoaşterea unei binefaceri, oricine Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru credinţă recunoaşte că ea este darul lui Dumnezeu. Ideea că credinţa este un dar se găseşte în toate scrierile lui Pavel şi ar trebui să interpretăm că despre asta vorbeşte Pavel aici.
Atunci când Pavel Îl invocă pe Dumnezeu ca martor, el de fapt depune un jurământ pentru a demonstra sinceritatea lucrurilor pe care le va spune în continuare. El merge apoi mai departe şi vorbeşte despre slujirea înaintea lui Dumnezeu folosind un verb interesant care este folosit în întreg Noul Testament cu un sens specific religios, pentru serviciul religios. Un astfel de serviciu constă din lucruri precum închinarea sau sarcini de natură specific religioasă, cum ar fi rugăciunea, slujba şi aşa mai departe. Dar versiunea NIV din nou ascunde ceva ce Pavel încearcă să spună aici, pentru că expresia din limba originală "în duhul meu" este tradusă în NIV prin "din toată inima mea". Există aici o diferenţă care nu e redată în versiunea NIV. Pentru că expresia din limba greacă, "în duhul meu", se referă la îndatoririle interioare ale lui Pavel, şi anume la faptul că în mod constant el aminteşte biserica din Roma în rugăciunile lui, în timp ce slujirea lui Pavel din exterior, "Îi slujesc", indică pasiunea lui Pavel pentru predicarea Evangheliei lui Hristos. Astfel, înăuntrul lui, Pavel se roagă pentru cititorii săi în timp ce în exterior el le slujeşte predicându-le Evanghelia lui Isus Hristos. Asta înseamnă că pentru Pavel chemarea lui apostolică e multilaterală. Întreaga lui viaţă este o viaţă de slujire a lui Hristos, stăpânul lui, fie prin rugăciuni pentru biserici, fie prin predicarea Evangheliei înaintea lor.
Observaţi şi că Pavel, în acelaşi verset, îşi exprimă dorinţa din toată inima să ajungă în Roma, dacă aceasta va fi voia lui Dumnezeu. Uneori dorinţele noastre se împlinesc într-un fel diferit de cel la care ne-am gândit noi, pentru că puţin ştia Pavel că dorinţa sa se va realiza după ce va fi arestat la Ierusalim şi adus la Roma pentru a fi judecat, scriindu-şi apoi scrisorile din Roma fiind legat în lanţuri. Într-adevăr, Pavel va muri zece ani după scrierea acestei scrisori către biserica din Roma, ca un martir pentru Isus Hristos, probabil decapitat de Nero în anul 66 d.Hr.
Încheindu-şi remarcile personale din versetele 11-15, Pavel explică acum motivele pentru care e aşa de nerăbdător să ajungă la Roma. "Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa, pe care o avem împreună, şi voi şi eu. Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum. Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma."
Un motiv pentru care Pavel doreşte să viziteze biserica din Roma este ca să le dea un dar spiritual pentru zidirea Bisericii. Ce vrea să spună Pavel prin "dar duhovnicesc"? După cum ştiţi, există multe păreri în legătură cu astfel de lucruri. Termenul "charisma" are trei semnificaţii de bază în toată cartea Romani. În Romani 5:15, el se referă la darul plin de har al mântuirii, primit de la Dumnezeu. Citim despre Isus Hristos, darul, "charisma". În Romani 11:29 Pavel foloseşte forma la plural pentru a vorbi despre darul plin de har al lui Dumnezeu pentru Israel. "Darurile lui Dumnezeu şi chemarea Lui sunt irevocabile." Apoi, în Romani 11:26 Pavel vorbeşte despre un dar dat unui membru al Bisericii lui Hristos, ca să poată fi folosit în serviciul lui Hristos şi al Împărăţiei Lui. Pavel spune: "Avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui." De aceea, probabil că Pavel vorbeşte despre darul pe care vrea să-l dea romanilor folosindu-se de acest ultim sens al cuvântului, ca o binecuvântare sau un beneficiu acordat membrilor acelei biserici prin intermediul poziţiei apostolice a lui Pavel. Un astfel de dar are scopul de a întări biserica din Roma şi de a confirma credinţa lor în evanghelie. Deci atunci când Pavel vorbeşte de daruri spirituale, trebuie să înţelegem că el se referă la aceste daruri binevoitoare care îşi au originea în voia Duhului Sfânt şi sunt mediate de către Pavel bisericii. Dar scopul acestor daruri nu este ca să-i determine pe oameni să facă lucruri stranii, ci ca să întărească Biserica şi să le confirme credinţa.
Pentru că Pavel a fost atât de încurajat de veştile pe care le-a auzit despre credinţa creştinilor din Roma, el speră să-i încurajeze şi el pe ei. Calvin explică acest lucru astfel: "Pavel vorbeşte cu toată seriozitatea. Pentru că nu există nimeni în Biserica lui Hristos care să fie atât de lipsit de daruri încât să nu poată contribui într-o anumită măsură la progresul nostru spiritual. Singurele lucruri care ne pot împiedica să ne ajutăm reciproc sunt reaua voinţă şi mândria." Nimic nu e mai plăcut decât să auzi de lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în mijlocul nostru şi în celelalte biserici. Suntem mişcaţi să-l auzim pe misionarul nostru, Bill Green, vorbindu-ne despre lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în America Centrală şi de Sud. E o mare încurajare să auzim cum lucrează Dumnezeu prin postul de radio White Horse Inn şi să ascultăm oamenii relatându-şi călătoria către teologia Reformei. E o bucurie să auzim ce face Dumnezeu în proiectul de plantare de biserici în toată California de Sud. Şi e o bucurie, o mare bucurie, să auzim cum lucrează Dumnezeu în vieţile membrilor acestei biserici. De aceea, haideţi să facem un obicei din a ne încuraja unul pe altul cu aceste rapoarte glorioase despre binecuvântarea lui Dumnezeu în vieţile noastre şi în întreaga Biserică. E un lucru minunat.
În versetele 13-14 Pavel informează acest grup de creştini pe care nu i-a întâlnit niciodată, pe fraţii din Roma, despre marea sa dorinţă să vină şi să-i întâlnească. Deşi până acum a fost împiedicat să o facă, el ştie că îl aşteaptă un mare seceriş atunci când în sfârşit va ajunge acolo, aşa cum a văzut şi în alte cetăţi, cum ar fi Corintul sau Efesul. Ca Apostol al neamurilor, Pavel respinge deosebirile rasiale, sociale sau de clasă din cultura greco-romană, care erau mult mai proeminente pe vremea lui decât în zilele noastre. Probabil din acest motiv Pavel vorbeşte în această scrisoare despre greci şi despre cei ce nu erau greci. Cuvântul folosit pentru cei din a doua categorie este barbari şi se referă la cei ce trăiau în afara graniţelor Imperiului Roman. După cum ştiţi, Pavel are obiceiul să folosească termeni în contrast pentru a accentua o idee. La fel şi în cazul acestor două cuvinte greceşti, grecii (oamenii civilizaţi) şi barbarii (oamenii de care ne protejăm ridicând ziduri), Pavel foloseşte aceste două cuvinte împreună pentru a-i menţiona pe toţi cei dintre neamuri. Pentru că Isus Hristos a dărâmat barierele rasiale, sociale şi economice, împăcându-i pe păcătoşi cu Dumnezeu şi apoi împăcându-i pe păcătoşi între ei, la fel şi Pavel vrea să predice Evanghelia tuturor, fără a ţine cont de acele deosebiri economice şi sociale care erau instituţionalizate în cultura greco-romană. Aceste cuvinte ale lui Pavel sunt absolut revoluţionare şi sunt o indicaţie a faptului că Dumnezeu creează o nouă societate prin predicarea Evangheliei. În această nouă societate nu mai există evrei sau greci, sclavi sau oameni liberi, bărbaţi sau femei. Suntem cu toţii una în Hristos.
Cuvintele finale ale lui Pavel din versetul 15 exprimă dorinţa sa vie de a predica Evanghelia în Roma. Cred că e interesant să observăm că Pavel are o dorinţă vie să predice Evanghelia unei biserici formate din oameni care sunt deja convertiţi şi sunt deja cunoscuţi pentru marea lor credinţă. Pavel doreşte să îi încurajeze şi să le întărească credinţa. El plănuieşte să realizeze în parte acest lucru predicându-le Evanghelia. Deşi Pavel vorbeşte într-adevăr de un seceriş (cu siguranţă el vorbeşte despre intenţia sa de a se angaja în lucrarea de evanghelizare pe perioada cât va fi în cetate), e important, şi eu cred că e foarte important, să nu pierdem din vedere accentul pus pe predicarea Evangheliei în biserică, Bisericii. Prea adesea noi asociem Evanghelia cu un mesaj pe care îl folosim la evanghelizarea necreştinilor. De aceea, ca să nu uităm acest lucru, şi creştinii trebuie să audă Evanghelia în mod regulat. Pentru că prin Evanghelie Dumnezeu îi cheamă pe ai Săi la credinţă, întăreşte şi susţine credinţa celor care sunt deja uniţi cu Hristos. Predicarea Evangheliei şi nu predicarea Legii creează dorinţa şi puterea de a asculta de poruncile lui Dumnezeu. Deci, pentru Pavel, până la urmă, predicarea Evangheliei înseamnă totul. El are o dorinţă vie să ajungă în Roma ca să Îl poată predica pe Isus Hristos în inima Imperiului Roman. Şi el ştie că va avea un mare seceriş, ştie că Biserica va fi întărită şi încurajată prin vizita sa. Haideţi deci să urmăm exemplul lui Pavel şi să ţinem Evanghelia, pe Hristos răstignit, în centrul a tot ce facem. Pentru că acest mesaj al lui Hristos, şi al Lui răstignit, va confirma credinţa noastră. Ne va întări ca biserică. Şi vom fi în mod constant şi reciproc încurajaţi de acele lucruri pe care Dumnezeu le va face în mijlocul nostru prin predicarea crucii. Prea iubiţilor, dacă avem o dorinţă vie pentru crucea lui Isus Hristos, vom vedea păcătoşii venind la credinţă. Îi vom vedea pe cei cu inima zdrobită primind alinare. Îi vom vedea pe cei îndureraţi cum sunt mângâiaţi. Îi vom vedea pe cei descurajaţi primind speranţă şi vom vedea cum cei mândri şi făţarnici sunt zdrobiţi. Iar mărturia noastră cu privire la ceea ce face Dumnezeu în mijlocul nostru prin predicarea Evangheliei va fi o mare încurajare pentru noi şi va fi o mare încurajare pentru toate celelalte biserici cu care suntem în contact. Da, Evanghelia e totul. Şi fie ca noi să avem o dorinţă vie pentru această Evanghelie, aşa cum a avut şi Pavel.
Haideţi să ne rugăm. Tatăl nostru care eşti în ceruri, ne aducem din nou aminte de cuvintele Apostolului care spune că singurul motiv pentru care suntem aici şi suntem în Hristos este din cauza chemării Tale pline de har cu care ne-ai chemat. Nu există nimic bun în noi, Doamne, atunci când ne cercetăm inimile şi descoperim că ne încredem în Isus Hristos pentru că Tu eşti bun şi îndurător. De aceea Te rugăm, O Doamne, să putem reflecta cu adevărat acea credinţă despre care vorbeşte Pavel în această scrisoare. Fă-ne să fim un trup şi să ne încurajăm unul pe altul cu aceste cuvinte glorioase. Fă să vedem păcătoşii venind la Mântuitorul. Fă să-i vedem pe cei cu inima zdrobită cum sunt mângâiaţi. Fie ca toţi cei ce se simt descurajaţi şi nenorociţi să primească speranţă. Şi fie ca noi toţi să fim întăriţi şi îmbărbătaţi în credinţa noastră pentru ce ai făcut în Persoana Fiului Tău, care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Amin.
Tradus de Florin Vidu