Când ne luăm privirea de la detaliile discuţiei lui Pavel despre justificare şi sfinţire din Romani 3-8 şi privim la imaginea de ansamblu, vedem ceva ce este cu adevărat uimitor. În Romani 4:5 Pavel vorbeşte despre Dumnezeu care-i justifică pe păcătoşi. În Romani 5:1 Pavel vorbeşte despre aceiaşi păcătoşi lipsiţi de evlavie care au pace cu Dumnezeu, fiindcă, aşa cum ne spune Pavel în Romani 5:6, Cristos a murit pentru cei păcătoşi pe când noi eram încă fără putere să facem ceva care să ne mântuiască. Apoi, în Romani 6 Pavel descrie modul în care păcătoşii justificaţi mor cu Cristos în botez şi înviază în El la o viaţă nouă. În Romani 7 Pavel descrie o luptă intensă cu păcatul atât înainte cât şi după convertire, pe când în Romani 8 Pavel vorbeşte despre modul în care păcătoşii trăiesc acum în Duhul şi cum Dumnezeu ne va răscumpăra ca indivizi întocmai cum va răscumpăra toată creaţia. Iar acum, la sfârşitul lui Romani 8 inima lui Pavel se înalţă gândindu-se la modul în care aceiaşi păcătoşi lipsiţi de evlavie sunt mai mult decât biruitori prin Isus Cristos.
Acum concluzionăm analiza noastră referitoare la discuţia lui Pavel despre justificare şi sfinţire îndreptându-ne spre cele două secţiuni finale din Romani 8: discuţia lui Pavel despre "ordinea mântuirii" din Romani 8:28-30 şi doxologia glorioasă care încheie această discuţie în versetele 31-39. Întorcându-ne la prima parte a textului nostru trebuie să ţinem minte că, deşi această secţiune de trei versete din Romani este cel mai bine înţeleasă ca o continuare a secţiunii precedente (discuţia lui Pavel despre mijlocirea Duhului Sfânt) şi că aceste versete au jucat un rol deosebit în dezvoltarea teologică a tradiţiei reformate, noi le vom trata separat înainte de a trece la doxologia care încheie capitolul.
În versetele 28-30 Pavel prezintă modul în care scopul lui Dumnezeu este realizat în credincioşi. Cu toate că cititorii lui Pavel suspină alături de creaţie în timp ce aşteaptă răscumpărarea personală şi cosmică, totuşi, în mijlocul acestui suspin şi al acestei suferinţe noi putem avea încredere şi încurajare, fiindcă nu suferim datorită unei soarte crunte sau unei şanse arbitrare care este dincolo de controlul lui Dumnezeu. În schimb, noi suferim din cauza consecinţelor păcatului uman; şi din pricina acestui păcat Dumnezeu a supus creaţia frustrării. Însă Dumnezeu este în control asupra tuturor acestor lucruri chiar în timp ce noi suferim şi creaţia suspină. Mai mult decât atât, Dumnezeu direcţionează toată istoria înspre scopul ei hotărât. Pavel spune că atât suferinţa şi suspinul cât şi gloria cerească viitoare ajung să se împlinească fiindcă Dumnezeu a dorit să fie aşa. De aceea putem fi încurajaţi în mijlocul suferinţei asociate cu viaţa în această lume. Acelaşi Dumnezeu, care duce la îndeplinire toate aceste lucruri ca parte a decretului Său, ne spune acum că El lucrează toate acestea pentru binele nostru. Dumnezeu nu promite niciodată să ne ferească de suferinţă. Însă Dumnezeu promite că suferinţa noastră va fi schimbată spre binele nostru final, dacă nu în acest veac rău prezent, cu siguranţă în veacul ce va veni, când gloria escatologică a lui Cristos va fi descoperită. În timp ce doar gândul suveranităţii lui Dumnezeu îi determină pe mulţi americani să pună la îndoială dreptatea lui Dumnezeu, Pavel vede suveranitatea lui Dumnezeu ca o sursă de mare încurajare şi mângâiere.
Acest pasaj şi altele precum Efeseni 1:3-14 şi 1Corinteni 6:11 par să descrie un fundamental ordo salutis (ordine de mântuire), în care mântuirea începe cu decretul etern al lui Dumnezeu care este dus la îndeplinire în timp prin administrarea legămintelor şi este aplicat credincioşilor individuali la momentul convertirii. Desigur, acesta este locul unde intră în dezacord tradiţiile teologice reformate, luterane şi arminiene; şi de aceea este atât de important să înţelegem aceste versete.
Având acestea în minte să trecem aşadar la prima parte a textului nostru - Romani 8:28-30. Legătura apropiată între această secţiune şi discuţia anterioară despre nădejdea viitoare în mijlocul suferinţei prezente este văzută în versetul 28 unde Pavel afirmă: "Ştim că în toate lucrurile Dumnezeu lucrează spre binele celor care-L iubesc". "Noi ştim" leagă pe următorul (Dumnezeu lucrează în toate lucrurile spre binele celor care-L iubesc pe El) de cel precedent: Duhul mijloceşte pentru sfinţi în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Dar care sunt lucrurile prin care lucrează Dumnezeu? Şi cum sunt legate acestea de voia lui Dumnezeu pentru care se roagă Duhul? Răspunsul este sursa de mângâiere şi încurajare a lui Pavel pentru creştinii care suferă şi anticipează gloria viitoare. Dumnezeu lucrează prin înseşi aceleaşi lucruri menţionate anterior: suferinţa prezentă în lumina nădejdii viitoare şi suspinul creaţiei în timp ce aşteaptă eliberarea din blestem. Aşa cum Dumnezeu Îşi sfinţeşte poporul şi înnoieşte cosmosul, tot astfel va transforma suferinţa noastră prezentă în bine. Deşi Pavel nu spune care este acest "bine", contextul indică faptul că el vorbeşte despre sfinţire şi despre înnoirea cosmosului.
Cu toate că traducerea acestui verset este dezbătută, Pavel aşază dragostea pe care trebuie s-o aibă credincioşii pentru Dumnezeu înainte în frază, pentru subliniere. Aceasta este o temă importantă în Vechiul Testament aşa cum am văzut în numeroase texte care vorbesc despre dragostea pe care trebuie s-o aibă credincioşii pentru Dumnezeu. În mod cert Pavel are în minte acest context vechi-testamentar aşa cum vor demonstra câteva exemple: Exod 20:6/Deuteronom 5:10 - "şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele." Deuteronom 6:5 - "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta." Iosua 22:5 - "Aveţi grijă numai să păziţi şi să împliniţi poruncile şi legile pe care vi le-a dat Moise, robul Domnului: să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, să umblaţi în toate căile Lui, să ţineţi poruncile Lui, să vă alipiţi de El şi să-I slujiţi din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru."
Pavel spune că noi (credincioşii) ştim (din Vechiul Testament şi din suferinţa şi învierea lui Cristos) ca cei care-L iubesc pe Dumnezeu (adică cei care exercită credinţă în Cristos şi care mor faţă de sine, prin urmare înviază la o viaţă nouă), că în toate lucrurile (suferinţa şi suspinul prezente) Dumnezeu lucrează aceste lucruri pentru bine (sfinţirea şi înnoirea cosmosului). Ideea că Dumnezeu lucrează în şi prin suferinţele noastre este una importantă. Aşa cum Charles Cranfield ne aminteşte: "nimic nu poate realmente să le facă rău - adică să-i rănească sau să-i prejudicieze în sensul cel mai profund al cuvântului - celor care-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, ci toate lucrurile care li se pot întâmpla, inclusiv asemenea lucruri cumplite precum cele menţionate în v. 35, trebuie să le slujească pentru a-i ajuta pe calea lor spre mântuire confirmând credinţa lor şi apropiindu-i mai mult de Stăpânul lor, Isus Cristos. Însă motivul pentru care toate lucrurile îi ajută pe credincioşi în acest mod este desigur faptul că Dumnezeu este în control peste toate lucrurile. Această convingere, că niciun rău care se întâmplă celui care se teme de Dumnezeu nu poate realmente să-l rănească, ci că toate lucrurile, chiar cele care par cele mai adverse şi mai dureroase trebuie întru câtva să rezulte în bine pentru el, era într-adevăr foarte larg răspândită. Însă este necesar să se adauge că această învăţătură tradiţională este radical transformată, aşa cum este preluată de Pavel şi alţi scriitori creştini, fiindcă este întemeiată acum pe revelaţia lui Dumnezeu însuşi în Isus Cristos." Noi avem speranţă în timp ce suferim şi în timp ce însăşi creaţia suspină sub picioarele noastre, fiindcă suntem uniţi cu Cristos prin credinţă, iar Dumnezeu foloseşte suferinţele noastre ca să ne pregătească pentru gloriile veacului ce va veni.
Însă, ca nu cumva să credem că vreunul din copiii lui Adam pot iubi pe Dumnezeu - în sensul exercitării credinţei în Cristos şi trăirii unei vieţi pioase - prin puterea lor, Pavel afirmă faptul că singurul motiv pentru care cineva "iubeşte pe Dumnezeu" este fiindcă ei "au fost chemaţi după planul Său." Aceasta este o afirmaţie importantă din câteva motive. Pavel nu foloseşte termenul "chemare" aici într-un sens general, ci într-un sens efectiv - cei care nu doar că au auzit chemarea, ci au răspuns. Pentru Pavel, chemarea precedă credinţa, un aspect însemnat pe care îl va prezenta iarăşi în Romani 10:14-17. Oamenii care-L iubesc pe Dumnezeu o fac pentru că Dumnezeu i-a chemat, iar fundamentul pe baza căruia ei au fost chemaţi este planul lui Dumnezeu - nu ceva ce vede Dumnezeu în creatură şi care-l motivează să răspundă. Aceasta este o parte importantă a nădejdii creştine pentru viitor în mijlocul suferinţei noastre prezente. Scopul v. 28-30 a fost să sublinieze certitudinea nădejdii despre care vorbiseră v. 17-27. Această certitudine este indicată de prima parte a versetului 28; însă, dacă Pavel n-ar fi spus mai mult, amploarea ei n-ar fi fost exprimată. Aceasta începe să fie percepută doar când se realizează că, în spatele dragostei pe care o au pentru Dumnezeu cei neprihăniţi prin credinţă, şi care-o depăşeşte cu mult în semnificaţie, este alegerea lor mai dinante de către Dumnezeu (compară 1Ioan 4:19 - "Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi").
Pavel spune practic acelaşi lucru în Efeseni 1:9-12: "căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Cristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Cristos." Aşa cum o înţelege Pavel, chemarea se bazează pe planul veşnic al lui Dumnezeu, nu pe cunoaşterea mai dinainte (preştiinţa) a lui Dumnezeu a ceea ce vor face păcătoşii în anumite condiţii. Acest fapt este fatal pentru noţiunea populară aflată atât de mult în cadrul evanghelismului prin care se învaţă că preştiinţa precede chemarea şi că Dumnezeu alege oamenii pe baza a ceea ce va face creatura.
În versetele 29-30 Pavel scrie: "Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit." Cele cinci verbe ale aşa-numitului "lanţ de aur" al mântuirii în versetele 29-30, care explică planul de mântuire al lui Dumnezeu, ("a cunoaşte mai dinainte"; "a predestina", "a chema", "a justifica/socoti neprihăniţi", "a glorifica/proslăvi") sunt legate de versetul precedent prin folosirea lui hoti, care introduce un motiv sau o explicaţie. Aşa cum John Murray ne aminteşte, toate acestea sunt prezentate ca acte ale lui Dumnezeu ce sprijină accentul pus de Pavel asupra monergismului divin. Obligaţia noastră este întotdeauna răspunsul. În aceste versete Pavel explică ce înseamnă să fii chemat după planul lui Dumnezeu aşa cum s-a afirmat în versetul 28. Evident că aceste versete joacă un rol foarte importat în concepţia reformată despre mântuirea păcătoşilor de către Dumnezeu.
Mai întâi Pavel începe spunând despre "cei pe care i-a cunoscut Dumnezeu mai dinainte." Aceasta nu înseamnă ceea ce cred atât de mulţi creştini că înseamnă! Cuvântul grecesc egno - a cunoscut - trebuie înţeles în lumina folosirii verbului ebraic Yada în pasaje precum Geneza 18:19 - "Căci Eu îl cunosc ("l-am ales" în lb. engleză, n.tr.) şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit." Ieremia 1:5 - "Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem prooroc al neamurilor." Amos 3:2 - "Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre;" unde denotă acea cunoaştere specială a unei persoane - aceasta fiind harul lui Dumnezeu ce alege. Ideea exprimată de pro - înainte - nu este doar că Dumnezeu i-a ales cu îndurare pentru că i-a cunoscut dinainte, ci că alegerea a avut loc înainte de întemeierea lumii. Acest fapt poate fi văzut în Efeseni 1:4 - "În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui." Şi în 2Timotei 1:9 - "El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de veşnicii." A "cunoaşte mai dinainte" înseamnă mult mai mult decât o simplă cunoaştere dinainte a rezultatului evenimentelor. Nu există aici niciun concept de incertitudine a evenimentelor viitoare în gândirea lui Dumnezeu. A înţelege predestinarea fundamentată pe acea precunoaştere, adică o cunoaştere dinainte a evenimentelor viitoare incerte, nu este altceva decât deism practic. (Adepţii deismului practic sunt cei care spun cu buzele că ei cred că Dumnezeu este activ implicat în lume, dar care nu se aşteaptă de fapt ca El să schimbe ceva.)
Însă, cu toate că acest lucru este adevărat, Morris ne avertizează că "noi trebuie să ne amintim şi faptul că următorul verb folosit de Pavel este
În al doilea rând, verbul următor pe care-l foloseşte Pavel este "a predestina" - Dumnezeu i-a şi predestinat pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie cel dintâi născut între mai mulţi fraţi. Termenul grecesc este proridzo şi înseamnă "a pune hotar sau limită mai dinainte." Conform lui Morris, "acesta este un concept important şi unul pe care anumiţi oameni îl găsesc a fi dificil, fiindcă ei sunt atât de siguri că noi avem voinţă liberă... Trebuie să fie suficient a se observa că înţelesul cuvântului este limpede. Nu trebuie să ne permitem să fim distraşi de ideile moderne a ce este sau nu posibil pentru Dumnezeu. Pavel spune că Dumnezeu este autorul mântuirii noastre de la început până la sfârşit. Nu trebuie să credem că Dumnezeu poate acţiona doar atunci când noi îi acordăm cu bunăvoinţă permisiunea. Pavel spune că Dumnezeu iniţiază întreg procesul." Acest fapt este important pentru Pavel, fiindcă predestinarea se află la temelia lui sola gratia. Cum poate mântuirea noastră din vină şi de sub puterea păcatului să fie cu totul lucrarea harului, dacă mântuirea începe cu un act al voinţei umane în locul decretului lui Dumnezeu? Pentru a afirma sola gratia într-un sens constant şi solid noi trebuie să afirmăm şi că mântuirea noastră începe cu ceva bun la Dumnezeu, care Îl motivează să mântuiască păcătoşi vinovaţi, şi nu aşa cum învaţă atât de mulţi că Dumnezeu răspunde la ceva bun ce vede în creatură, la credinţă sau la un răspuns pozitiv la Evanghelie. Atunci cunoaşterea mai dinainte se referă la cunoaşterea intimă şi alegerea de către Dumnezeu a persoanelor pe care El intenţionează să le mântuiască, în timp ce predestinarea se referă la scopul pentru care ei au fost aleşi - să fie făcuţi asemenea chipului Fiului Său.
Prin urmare, ţelul la care trebuie să fie aduşi cei pe care i-a ales Dumnezeu este conformarea cu imaginea lui Cristos. Cranfield spune: "În spatele cuvintelor (să fie făcuţi asemenea chipului Fiului Său) se află probabil ideea creării omului (după chipul lui Dumnezeu) (Geneza 1:27 - "Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut"), şi de asemenea ideea (cf. 2Corinteni 4:4 - "a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu." Coloseni 1:15 - "El este chipul Dumnezeului cel nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.") potrivit căreia Cristos este în mod etern însăşi (ikon) imaginea sau chipul lui Dumnezeu (a se observa cu atenţie că nu doar după chipul lui Dumnezeu). Glorificarea finală a credincioşilor este conformarea lor deplină (ikon - chipului/imaginii) lui Cristos glorificat; dar este probabil şi... că Pavel se gândeşte aici nu numai la glorificarea lor finală, ci şi la conformarea lor tot mai mult asemenea lui Cristos aici şi acum în suferinţă şi ascultare - acea summorphous (conformare) este menită să îmbrăţişeze atât sfinţirea cât şi gloria finală, cea dintâi fiind percepută ca o înnoire progresivă a credinciosului în acea asemănare a lui Dumnezeu care este scopul iniţial al lui Dumnezeu pentru om (cf. Coloseni 3:9-10 - Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut"). Aşadar, Pavel vorbeşte într-adevăr de sfinţire, fiindcă noi suntem chemaţi după planul lui Dumnezeu, iubiţi mai dinainte de Dumnezeu, înainte ca lumea să înceapă, iar acum predestinaţi să fim conformaţi imaginii lui Cristos. Foarte probabil că aceasta este o referire la sfinţirea progresivă în acest veac prezent rău, care culminează la glorificarea viitoare spre care Pavel ne-a îndreptat repetat atenţia în versetele anterioare. Suferinţele noastre prezente, în timp ce aşteptăm gloria viitoare, sunt parte a sfinţirii noastre. Aceasta reiterează ceea ce a afirmat Pavel mai devreme în Romani 5:1-5.
Însă există şi un aspect corporat al acestui adevăr. Ca indivizi, noi suntem împreună conformaţi imaginii lui Cristos, ca biserică, adică toţi cei aleşi în Cristos. De aceea sfinţirea trebuie să fie înţeleasă ca având atât un aspect corporat cât şi unul individual. Acest fapt devine clar în următoarea propoziţie a versetului 29 - pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Toţi cei chemaţi conform planului, iubiţi mai înainte de timp şi predestinaţi, devin fraţii lui Cristos în familia cerească de care aparţinem prin adopţie. Predestinarea are un scop specific (conformarea cu imaginea lui Cristos), care este sfinţire, un aspect esenţial pe care Pavel îl prezintă în 2Tesaloniceni 2:13 - "Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului."
Cel de-al treilea verb folosit aici este "cheamă" (kalein), care, aşa cum am văzut, se referă clar la chemarea efectivă (o chemare specifică ce produce viaţă spirituală; actul regenerării), în cazul acesta, atâta timp cât chemarea e precedată de cunoaşterea mai dinainte şi predestinare. Pavel o exprimă în acest mod în versetul 30: "pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat." De data aceasta Pavel trece de la decretul lui Dumnezeu în eternitatea trecută la istorie, deoarece chemarea are loc în strânsă legătură cu predicarea Evangheliei, un aspect prezentat clar în Romani 10:13-15 - "oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit." Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: "Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!" Aşa cum o exprimă Cranfield: "atunci când Dumnezeu cheamă astfel efectiv un om răspunde cu ascultarea credinţei. Într-adevăr, chemarea în acest sens şi convertirea ar putea fi asemănate cu cele două faţete ale aceleiaşi monede: ele sunt acelaşi eveniment văzut din două puncte de vedere diferite." Dumnezeu este Cel care cheamă păcătoşi prin propovăduirea Evangheliei. Cei chemaţi astfel răspund cu credinţă, care rezultă în justificare.
Aceasta duce la cel de-al patrulea verb pe care îl foloseşte Pavel aici: "pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi." Această doctrină măreaţă am tratat-o deja pe larg. Însă este clar faptul că poziţia dreaptă dăruită nouă de Dumnezeu vine doar prin credinţă şi decurge din chemarea aleşilor lui Dumnezeu la credinţă prin predicarea Evangheliei. Iar justificarea duce la glorificare, după cum ambele aspecte ale mântuirii - cel legal şi cel etic - ne duc la acelaşi scop minunat, care este răscumpărarea trupurilor noastre.
Cel de-al cincilea verb pe care-l foloseşte Pavel aici este "glorificarea" - "pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit." Folosirea timpului aorist aici este semnificativă şi sugestivă. Desigur, într-un sens real gloria lor este încă în viitor. Obiectul speranţei şi acest "nu încă" cu privire la gloria lor nu trebuie în mod cert să fie lipsit de însemnătate. Însă glorificarea lor a fost deja hotărâtă mai dinainte de Dumnezeu (compară v. 29); hotărârea divină a fost luată, deşi împlinirea ei nu a fost realizată complet. Mai mult, Cristos, în al cărui destin este cuprins destinul lor, a dus-o deja la îndeplinire. Deci, putem vorbi despre ea ca despre ceva tăinuit care trebuie totuşi să fie descoperit (cf. v. 18 - slava care are să fie descoperită în noi).
Aşa cum evidenţiază Cranfield, aceasta "indică planul lui Dumnezeu în hotărârea mai dinainte a aleşilor Lui să fie făcuţi asemenea Fiului Său. A fost astfel pentru ca Singurul Său Fiu să nu fie singur în a Se bucura de privilegiile statutului de Fiu, ci să fie Capul unei mulţimi de fraţi, al adunării celor care în şi prin El pot fi făcuţi fii ai lui Dumnezeu. Atunci când conformarea lor cu Cristos este desăvârşită în glorie, credincioşii intră în cele din urmă în bucuria deplină a privilegiilor adopţiei lor în părtăşie cu El. Cuvântul (prototokos - întâi născut) exprimă aici atât unicitatea şi preeminenţa lui Cristos, în acelaşi timp, cât şi faptul că El împărtăşeşte privilegiile Lui cu fraţii Săi."
Cu aceasta încheiem lanţul de aur al mântuirii. Aşa cum John Stott o exprimă atât de potrivit: "atunci aici se află seria de cinci afirmaţii de netăgăduit a apostolului. Dumnezeu este descris trecând irezistibil de la etapă la etapă, de la cunoaşterea mai dinainte şi predestinarea veşnică, printr-o chemare şi justificare istorică, la o glorificare finală a poporului Său într-o eternitate viitoare. Se aseamănă cu un lanţ de cinci verigi, din care nici măcar una nu poate fi distrusă." Ca să rezumăm, este clar din aceste trei versete că Dumnezeu lucrează toate lucrurile pentru binele celor care-L iubesc - acest adevăr este întru mângâierea şi încurajarea noastră în mijlocul suferinţei noastre prezente în timp ce aşteptăm gloriile veacului ce are să vină. Chemarea se bazează pe planul lui Dumnezeu, nu pe cunoaşterea mai dinainte a evenimentelor viitoare probabile sau pe răspunsul pozitiv al unora la predicarea Evangheliei.
De fapt, cunoaşterea mai dinainte nu înseamnă doar a "cunoaşte în avans", ci, în schimb, este mai bine definită în termenii "a iubi mai înainte" de timp. Obiectul cunoaşterii mai dinainte a lui Dumnezeu nu-l reprezintă evenimentele, ci oamenii, respectiv aleşii, cei chemaţi după planul Său (cf. Psalmul 139). Cei predestinaţi sunt cei aleşi după planul lui Dumnezeu. Persoane specifice sunt alese (cei chemaţi după planul lui Dumnezeu), nu doar "categorii" - adică "cei care vor crede în Cristos" sau cei care sunt membri ai bisericii lui Cristos. Toţi cei predestinaţi sunt predestinaţi spre conformarea cu imaginea lui Cristos. Aşadar, scopul (telos) bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu faţă de noi este că Isus Cristos va fi primul născut între mai mulţi fraţi.
Dumnezeu este iniţiatorul şi garantul acestui proces. Rolul nostru este răspunsul credinţei şi rodul ei, care este ascultarea. Folosirea timpului aorist de către Pavel indică faptul că decretul lui Dumnezeu face aceste lucruri să fie sigure, deşi ele nu s-au produs încă în timp. Cei aleşi care nu s-au născut încă sunt deja glorificaţi conform planului lui Dumnezeu. Şi totuşi, Pavel vorbeşte clar despre evenimente din eternitatea trecută (cunoaşterea mai dinainte şi predestinarea) atât la prezent (chemarea şi justificarea) cât şi la viitor (glorificarea). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu măreţ. Fiindcă El mântuieşte păcătoşi, El nu aşteaptă ca păcătoşii să se mântuiască cu ajutorul Său.
Este clar că cei chemaţi după planul lui Dumnezeu şi care sunt iubiţi mai înainte, predestinaţi etc. Sunt şi păstraţi de Cristos pentru glorificarea finală. Aceasta înseamnă că niciunul dintre aleşii lui Dumnezeu nu poate cădea de la credinţă, nu poate să fie pierdut; şi că numărul aleşilor este drept urmare "bine stabilit sau fix". Aşa cum Pavel va continua să spună în afimaţia lui doxologică din versetul 39 că toate acestea izvorăsc din dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos şi nu din pricina a ceva bun ce vede El în creatură determinându-L să ne răspundă cu har.
După ce am descris acest lanţ de aur al mântuirii, ne apropiem acum de una dintre adevăratele culmi spirituale ale Noului Testament - aşa-numita "cântare de triumf" din Romani 8:31-39.
Deşi există unele diferenţe între comentatori în legătură cu rolul acestei secţiuni doxologice a Epistolei de faţă (încheie discuţia precedentă sau introduce discuţia despre Israel care urmează în capitolele 9-11?) cred că dovada este clară că aceste cuvinte izvorăsc spontan din Pavel când el contemplează harul măreţ al lui Dumnezeu ca răspuns la situaţia grea de suferinţă prezentă în acest veac rău. Contemplează gloriile veacului ce va veni care-l determină pe Pavel să compună aceste cuvinte cunoscute nouă ca şi "cântarea de triumf". Spre deosebire de toate celelalte religii ale lumii, creştinismul caută să laude pe Dumnezeu pentru ceea ce a făcut, în loc să vorbească despre triumful spiritului uman sau realizările umanităţii. Pavel însuşi se minunează în faţa speranţei pe care o avem noi creştinii în mijlocul suferinţei prezente.
Chiar comentariul făcut la aceste cuvinte pare ca şi cum am întrerupe un discurs măreţ sau am întrerupe nepoliticos pe cineva în mijlocul rugăciunii. Aşadar vom trece rapid şi vom încerca să nu întrerupem unitatea gândirii lui Pavel. Apostolul începe cu o întrebare: "Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?" adică în faţa declaraţiei minunate din versetul 18 - că suferinţele noastre prezente nu pot fi comparate cu slava ca va fi descoperită în noi şi pe care Pavel o descrie în versetele următoare. La momentul când Pavel încheie "lanţul de aur" al mântuirii în versetele 28-30, el nu se poate abţine şi înalţă această "cântare de triumf"; şi de aici întrebarea lui: "deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?" Restul versetelor din acest capitol slujeşte ca răspuns la întrebarea aceasta.
Primul lucru pe care îl afirmă Pavel este că "Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Din moment ce promisiunea mântuirii personale şi înnoirea cosmică nu depind de lucrările umane sau cooperarea umană cu harul lui Dumnezeu, ci, în schimb, depind de puterea învierii lui Dumnezeu, Pavel aminteşte cititorilor săi acest aspect fundamental: că Dumnezeu este pentru noi în Cristos. Şi dacă Dumnezeu este pentru noi, cum se poate ca ceva pământesc şi/sau vreo putere umană, sau chiar însuşi Satan, să-L împiedice pe Dumnezeu să ducă la împlinire ceea ce a promis. Acest adevăr reiterează probabil cuvintele faimoase ale Psalmului 23:4: "Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău căci Tu eşti cu mine."
În versetul 32 Pavel trece de la afirmarea generală a puterii lui Dumnezeu de a înfăptui ceea ce a promis, la un motiv mult mai specific pentru care noi ne putem bizui pe El că va face aceasta pentru noi (chiar în mijlocul suferinţelor noastre prezente). "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" Aici este un ecou clar provenit din Geneza 22:16 - "Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu." Argumentul lui Pavel este simplu acesta - dacă propriul Fiu al lui Dumnezeu a murit pentru păcatele noastre - semnul suprem şi portretizarea dragostei lui Dumnezeu pentru păcătoşi - noi putem fi total încrezători că Dumnezeu ne va da toate lucrurile, adică, înnoirea pământului şi învierea trupului din morţi care culminează în gloria viitoare. La urma urmei, Cristos nu a murit pentru Sine însuşi, ci pentru toţi cei încredinţaţi Lui de Tatăl, cei care vor fi fraţii şi surorile Lui adoptaţi, şi pentru care El a murit. Cheia de aici este conceptul lui Pavel de "uniune cu Cristos."
Din moment ce Cristos a murit pentru noi şi a fost înviat pentru justificarea noastră, Pavel întreabă acum retoric: "Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!" Modelul ecourilor vechi-testamentare continuă, de data aceasta ecoul provine din Isaia 50:8-9 - "Cel ce Mă îndreptăţeşte este aproape: Cine va vorbi împotriva Mea? Să ne înfăţişăm împreună! Cine este potrivnicul Meu? Să înainteze spre Mine! Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută: cine Mă va osândi? Într-adevăr se prefac cu toţii în zdrenţe ca o haină: molia îi va mânca." Aşa cum a spus Pavel, toţi cei cunoscuţi mai dinainte (cei aleşi în Cristos) sunt predestinaţi să fie conformaţi imaginii lui Cristos; şi sunt atunci chemaţi prin propovăduirea Evangheliei. Aceiaşi oameni vor fi şi socotiţi neprihăniţi (justificaţi) şi în cele din urmă glorificaţi. Din moment ce Dumnezeu oferă mijlocul necesar ca să garanteze justificarea noastră în persoana Fiului Său (şi anume o plată atotsuficientă pentru păcat şi o neprihănire perfectă) cum poate cineva (adică Satan şi "sfătuitorii lui Iov") să aducă acuzaţii împotriva celor pe care Dumnezeu îi declară a fi "nevinovaţi". Noi am fost îndreptăţiţi de Cristos, prin urmare, Dumnezeu nu va primi sau menţine nicio acuzaţie împotriva noastră.
În versetul 34 Pavel ridică încă o altă întrebare: "Cine-i va osândi?" În teologia lui Pavel Cristos este judecătorul final înaintea căruia ne vom înfăţişa - 2Corinteni 5:10 afirmă: "Căci toţi trebuie să ne înfăţisăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup." Dacă Isus este judecătorul, cum poate Isus să Se întoarcă şi să-i condamne acum pe cei încredinţaţi Lui de Tatăl, cei pentru care El a murit purtând mânia lui Dumnezeu şi pentru care El mijloceşte acum? De fapt, Pavel afirmă la fel chiar în fraza următoare: "Cristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi." Isus Cristos se află chiar în acest moment la dreapta lui Dumnezeu (locul de cea mai mare onoare) mijlocind pentru poporul lui Dumnezeu, împiedicând genul de judecată despre care s-a vorbit în întrebarea pe care a ridicat-o Pavel la începutul versetului. Noi nu vom fi condamnaţi pentru că Isus nu mai este duşmanul nostru, ci prietenul şi mijlocitorul nostru (Romani 5:1-11).
Din moment ce Cristos este judecătorul sau mijlocitorul (depinzând de faptul dacă noi suntem "în Cristos" sau nu), în versetul 35, Pavel ridică acum întrebarea critică pentru aceia dintre noi care suferim în veacul prezent, în timp ce aşteptăm gloriile veacului ce va veni: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?" Răspunsul lui Pavel este evident. Nimic din această listă, sau orice altă listă întocmită în această privinţă, nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos, fiindcă Isus Cristos însuşi a triumfat peste toate aceste lucruri, şi ca Domn şi mijlocitor El însuşi va garanta faptul că noi rămânem în El şi că vom participa la gloria viitoare. Încrederea lui Pavel izvorăşte din credincioşia lui Cristos, nu din abilitatea sau vrednicia păcătosului.
În versetul 36 Pavel citează Psalmul 44:22 ca mijloc de întărire a ceea ce a declarat în versetul anterior, când a menţionat necazul, strâmtorarea, prigonirea, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia sau sabia - "După cum este scris:
În versetele 38-39 Pavel concluzionează enumerând acele lucruri din care Isus Cristos a promis să ne izbăvească. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru." Aceste cuvinte ar trebui să fie lăsate să se prezinte de unele singure, fiindcă a le comenta doar slăbeşte impactul lor.
Însă totuşi, această doxologie glorioasă slujeşte unui scop foarte important. În mijlocul suferinţei noastre prezente Dumnezeu nu ne-a abandonat, nici nu ne-a lăsat de unii singuri. Suferinţa noastră are un scop şi un ţel. Iar suferinţa noastră va face loc unei glorii care este dincolo de imaginaţia noastră! Fiindcă, deşi suntem păcătoşi vinovaţi, Dumnezeu în Cristos este pentru noi şi, prin urmare, nimic nu poate fi împotriva noastră. Nimic nu poate să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu justifică păcătoşii prin credinţa în Fiul Său, iar noi suntem mai mult decât biruitori prin Isus Cristos, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru noi. Amin!
Tradus de Lacrisa Novac