Înapoi
Acasă
Biblia

Privire asupra cărții Romani

R. C. Sproul


Unul dintre darurile de har pe care l-a dat Dumnezeu Bisericii de-a lungul veacurilor este darul teologilor brilianți - bărbați pe care Dumnezeu i-a pregătit în mod unic pentru sarcina care le-a revenit, bărbați devotați în totalitate adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu, bărbați plini de o afecțiune pătimașă pentru lucrurile lui Cristos și, de asemenea, bărbați cu o capacitate intelectuală excepțională. Mă gândesc la uriașii din istoria Bisericii precum Sfântul Augustin, Thomas Aquinas, Luther, Calvin, Edwards, oameni de această talie. Dacă ar fi să comparăm lucrările acestor cinci titani ai profunzimii teologice, am putea observa, în mod evident, că există ici și colo aspecte care diferă, aspecte în care, am putea spune, au avut dezacorduri blânde. Dar este o întrebare, adresată celor cinci teologi pe care i-am menționat, cu al cărei răspuns sunt sigur că am fi de acord în totalitate, fără a ezita. Iată întrebarea: care este cel mai mare teolog al tuturor timpurilor? Probabil că toți s-ar grăbi să dea răspunsul, ar lupta pentru a fi cel dintâi în replică. Și sunt sigur că, înainte să se fi terminat întrebarea, Augustin ar spune: 'E ușor, a fost apostolul Pavel.' Și toți cinci ar fi de acord cu acest lucru. Desigur, Pavel a lucrat beneficiind de un avantaj pe care ceilalți nu l-au avut - el a fost inspirat de Duhul Sfânt. Dar vorbind chiar și numai de capacitatea sa naturală și de facultățile intelectuale briliante cu care l-a înzestrat Dumnezeu, sunt sigur că tot ar fi fost considerat cel mai mare teolog al tuturor vremurilor. Dar Pavel nu a fost un gânditor sau un învățat preocupat de lucruri înalte, inutile. A fost misionar, pastor și evanghelist. Și când citim întregul corp de literatură pe care l-a lăsat Bisericii, întrezărim complexitatea slujirii sale. Întrezărim inima lui de păstor. Vedem râvna lui plină de pasiune în a câștiga oameni pentru Cristos. Uneori suntem uimiți cât de adânc pătrunde lucrurile mărețe ale lui Dumnezeu. Pavel nu a scris niciodată un tratat de teologie sistematic, cum ar fi "Summa" ("Summa Theologiae") a lui Toma de Aquino sau "Învățământul religiei creștine" a lui Calvin. Adică nu a scris niciodată un tratat de teologie sistematic care să fie atât de complex încât să ocupe câteva volume, a sute de pagini fiecare. Însă acest lucru îmi aduce aminte de o întâmplare a lui George Barnard Shaw care a scris odată o scrisoare unui prieten. Scrisoarea avea doisprezece pagini. La sfârșitul celor doisprezece pagini, el își cere scuze pentru lungimea scrisorii. Spune: "Îmi pare rău că scrisoarea este așa de lungă, dar n-am avut timp să scriu una scurtă." Desigur, ceea ce a vrut să spună a fost că, pentru a putea să spui tot ce este esențial pentru comunicarea adevărului într-un timp scurt, este nevoie de îndemânare și de o profundă înțelegere, ceea ce este extraordinar.

Prin urmare, dacă vrem să găsim o teologie sistematică ieșită de sub pana celui mai mare teolog sistematic care a trăit vreodată, cred că va trebui să ne deschidem Bibliile în Noul Testament, la cartea Romani. Pentru că, dacă este vreo epistolă în care apostolul Pavel să se străduiască să înfățișeze întregul sfat al lui Dumnezeu în concepte succinte și concise, atunci aceasta este lucrarea monumentală pe care cei mai mulți învățați ar numi-o capodopera apostolului Pavel. Și când ne gândim la cartea Romani, ne gândim, înainte de toate, la impactul pe care l-a avut în viața Bisericii. Ne gândim, de exemplu, la Augustin, care se remarcase deja ca un filosof extraordinar de briliant, dar care, în același timp, a fost un suflet dezmățat care a dus o viață destrăbălată și nesăbuită, aceasta până în momentul în care, la îndemnul copiilor, a luat o carte și a lăsat-o să-i cadă din mâini, dezvăluindu-i conținutul. Atunci ochii săi s-au oprit asupra textului. Citind acest text, viața lui a luat o întorsătură de 180°, căci Dumnezeu Duhul Sfânt a folosit cuvintele acelui text pentru a-i străpunge sufletul și a-l transforma în sfântul care a devenit. Cartea pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a-l trezi pe Augustin a fost cartea Romani. Ne aducem aminte de John Wesley care a depus mărturie despre experiența plină de putere a convertirii sale pe când se afla la Aldersgate; în timp ce asculta predica, a simțit cum inima i se încălzea. Și predica din acea seară era din cartea Romani. Ne gândim și la lupta agonizantă a unui călugăr augustinian din Germania, care a căutat disperat în fiecare colț al bisericii pacea și siguranța mântuirii, ceva care să-i liniștească conștiința de asaltul Legii lui Dumnezeu, care îl făcea să atârne, suspendat, deasupra prăpastiei iadului, așa cum ne relatează în propria-i mărturisire. Într-o seară, acest învățat se afla în turla sa, pregătindu-și predicile. Pe când cerceta lucrurile pe care avea să le predice a doua zi, a primit lumină în înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, înțelegere care avea să-i schimbe cursul vieții și cursul întregii istorii a Bisericii. Când Martin Luther a ajuns la o înțelegere proaspătă a cărții Romani, a spus: "Când am înțeles acest text, ușile paradisului s-au deschis și eu am intrat înăuntru." Cartea Romani a fost cea care a deschis ochii lui Luther față de doctrina justificării numai prin credință și l-a convins că acesta era articolul pe care Biserica avea să-l susțină cu putere sau pe care avea să-l renege. Ca rezultat al acestei experiențe, cartea Romani a devenit punctul central al controversei teologice din secolul XVI și a ajuns să fie cunoscută drept cartea Reformei.

În cartea Romani, apostolul Pavel ne oferă cea mai exactă expunere a Evangheliei. Afirmația tematică a întregii epistole se află în primul capitol, unde Pavel vorbește despre faptul că el este dator atât iudeilor cât și grecilor, atât celor învățați cât și celor neînvățați; vorbește despre faptul că el are această misiune de a vesti Evanghelia oricărui om. Căci în Evanghelie, despre care el spune că este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, este descoperită dreptatea lui Dumnezeu care este prin credință; nu acea dreptate prin care Dumnezeu Însuși este drept și desăvârșit, ci acea dreptate care acum este făcută posibilă pentru aceia cărora le lipsește propria dreptate, dreptatea care vine la noi ca dar din partea lui Dumnezeu, căci ne este dată prin Cristos Însuși. Și apostolul spune, citând din Habacuc: "Cel drept va trăi prin credință." Acesta este subiectul central al cărții Romani. Aceasta a fost pasiunea lui Pavel - să explice Evanghelia și Evanghelia îndreptățirii doar prin credință, tuturor celor din Roma și tuturor celor ce aveau să citească această lucrare de-a lungul veacurilor.

Dar Pavel începe această mare expunere arătând de ce Evanghelia este Vestea bună, de ce este esențial pentru noi să dobândim o dreptate care nu este a noastră, ci a Aceluia care este desăvârșit în orice aspect. Și el începe prin a așeza temelia necesară pentru ca noi să înțelegem Evanghelia, și anume, în primul rând, universalitatea vinei noastre. Înainte ca cineva să se poată bucura de Vestea bună, trebuie să audă mai întâi vestea rea. Și vestea rea, pe care Pavel o dă de știre, este că fiecare dintre noi, din fire, este expus Legii lui Dumnezeu, sfințeniei și dreptății Sale supreme; astfel că am fost adunați cu toții înaintea scaunului Său de judecată, întreaga omenire, atât iudeii cât și grecii, și am fost găsiți vinovați înaintea lui Dumnezeu. Motivul pentru care îndreptățirea prin credință este o veste bună este acela că aceasta este singura cale de supraviețuire în fața judecății lui Dumnezeu, pentru o persoană nedreaptă. Deci, Pavel spune că această universalitate a vinei este văzută în două moduri. Mai întâi de toate, el explică, chiar din primul capitol al cărții Romani, că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuși ființelor umane prin rânduiala creației; prin urmare, nicio persoană nu va putea sta înaintea lui Dumnezeu în ziua judecății cu cuvintele: "N-am știut că Tu exiști." Pavel argumentează acest fapt spunând că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuși într-un mod evident, limpede și continuu, în termeni atât de clari, încât orice om să poată înțelege mesajul. Dar răspunsul universal al rasei umane la această arătare evidentă a revelației glorioase în natură, este acela de a reprima această cunoaștere, de a o înnăbuși și apoi a o schimba sau strica într-o formă de idolatrie prin care avem tendința de a servi și de a ne închina creaturii mai degrabă decât Creatorului.

Apoi, ca o adăugare la această revelație, Pavel vorbește despre cunoașterea interioară a lui Dumnezeu prin care suntem din nou judecați și găsiți vinovați. Pentru că Dumnezeu, prin natura înconjurătoare - acest decor glorios în care umblăm zi de zi, nu doar că Și-a arătat puterea veșnică și dumnezeirea, dar El a și cercetat pe poporul Lui, sădind Legea Sa în inimile lor. Fiecare ființă umană are o conștiință și fiecare ființă umană are o înțelegere de bază a diferenței dintre bine și rău.

Apoi, Pavel se întoarce către iudei care, pe lângă conștiința lor, pe lângă această revelație interioară directă pe care o dă Dumnezeu, mai aveau un beneficiu suprem, și anume Scripturile scrise, profețiile lui Dumnezeu. Chiar dacă aveau Legea lui Dumnezeu scrisă, sculptată în piatră și apoi pe pergamentul Sfintelor Scripturi, acest fapt nu a împiedicat ființele umane să păcătuiască. În continuare, Pavel arată că fiecare dintre noi a fost lipsit de gloria lui Dumnezeu, atât iudeii cât și grecii. Nimeni nu a satisfăcut cerințele absolute ale dreptății desăvârșite a lui Dumnezeu, așa cum este ea arătată în Lege. Așadar, disperarea ne cuprinde inima când Pavel ne spune că nicio carne nu va putea fi îndreptățită prin lucrările Legii.

Dar există acest apostolic "dar". "Dar acum...", spune el. Acum, dreptatea lui Dumnezeu este descoperită fără Lege. Este acea dreptate care se capătă prin credință, de către toți cei care cred, de către toți cei care își pun încrederea în Cristos. Cei care își pun încrederea în Cristos primesc dreptatea lui Cristos, Dumnezue Însuși creditând acest lucru pentru ei. Și apoi dezvoltă acest concept, făcând trimitere la Vechiul Testament, la patriarhul Avraam, ca fiind exemplul cel mai bun al unuia care a fost socotit drept, chiar dacă prin el și din el nu putea avea o dreptate a lui proprie cu care să se mândrească. Ceea ce descoperim aici, la începutul cărții Romani, în capitolul 3, capitolul 4 și capitolul 5, este manifestarea supremă a harului lui Dumnezeu prin faptul că dă poporului Său darul credinței. Odată ce o persoană este îndreptățită de Dumnezeu, spune apostolul mai apoi, acea persoană are pace cu Dumnezeu; și acum, noi avem intrare la Dumnezeu.

Din acest punct mai departe, apostolul arată care este rezultatul transformării unei persoane, rezultatul venirii la credință și al îndreptățirii acelei persoane; imediat după primirea credinței și a beneficiilor îndreptățirii, ca o consecință a acestui lucru și absolut necesar, începe călătoria creștină de sfințire. Ne amintim vorbele lui Luther: "simul iustus et peccator", adică, creștinul este în același timp și drept și păcătos. Vestea cea bună este că Dumnezeu nu așteaptă ca noi să fim desăvârșiți, să fim sfințiți în mod deplin, înainte ca să fim acceptați de El. Dimpotrivă, am fost primiți de Tatăl datorită relației noastre cu Fiul, prin credință. Această credință îndreptățește, dar ea este o credință ce nu rămâne niciodată singură. Orice persoană care are credința mântuitoare este o persoană schimbată. Și această persoană intră în procesul de a fi făcut asemenea cu Cristos, proces ce durează întreaga viață și care este numit sfințire. Pavel dezvoltă aceasta în capitolul 6. Capitolul 7 vorbește despre războiul, despre lupta care continuă pe tot parcursul vieții de creștin - unii o numesc lupta creștină, lupta prin care căutăm să dăm morții faptele cărnii și să creștem în manifestarea lucrării Duhului.

În capitolul 8 ne dă siguranța glorioasă a grijii providențiale a lui Dumnezeu; ne spune că toate lucrurile lucrează spre binele celor care Îl iubesc pe Domnul și care sunt chemați după planul Său. Și acum ne introduce o altă mare temă care a fost recuperată în Reformă: tema suveranității harului divin.

El începe trei capitole: 9, 10 și 11 vorbind despre preocuparea sa pentru rudele lui de sânge, pentru Israel. Vorbește despre alegerea lor de la origini și despre cum planurile lui Dumnezeu cu privire la alegere pot fi evidențiate prin exemplele arătate în Vechiul Testament, în diferența dintre Iacov și Esau. Vorbește despre faptul că includerea lui Iacov în Împărăția lui Dumnezeu nu s-a bazat pe vreun merit al lui Iacov, ci s-a bazat în întregime pe harul lui Dumnezeu care a lucrat în el răscumpărarea. Apoi Pavel, desigur, îl citează pe Moise pentru a aminti romanilor că Dumnezeu va avea milă de oricine-I va plăcea să aibă milă; acesta este prerogativul divin de a acorda sau de a reține harul și îndurarea Sa, potrivit cu buna plăcere a voii Sale. Și acest concept profund al alegerii suverane a lui Dumnezeu, care produce nedumerire, este expus mai apoi de Pavel, care declară cu emfază că ceea ce vedem în acest concept este faptul că nu atârnă nici de cine aleargă, nici de cine vrea, ci de Dumnezeu care are milă. Prin urmare, aceasta este tema - mântuirea este a Domnului. Cu alte cuvinte, este lucrarea Domnului. Din când în când, în cartea Romani, Pavel pare a nu fi capabil să își stăpânească bucuria și lauda, izbucnind în adorare, acest răspuns fiind unul potrivit din partea noastră atunci când înțelegem suveranitatea harului divin. "O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu". Și în acest punct cântă propria lui adorare către Dumnezeu.

În capitolul 10, apostolul arată cum vestirea Evangheliei prin creștini obișnuiți, prin predicatori, este modalitatea aleasă de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. El ne-a dat privilegiul extraordinar de a fi participanți la misiunea Sa de răscumpărare, nu pentru că ar avea nevoie de noi sau că ar depinde de noi, dar El binevoiește să ne folosească ca instrumente Sale pământești, prin care cuvântul harului să fie vestit unei lumi aflate pe moarte.

În capitolul 11 el ridică întrebarea: ce se întâmplă cu Israel? Acum Evanghelia merge la Neamuri. A lepădat Dumnezeu pe poporul Său pentru totdeauna și i-a altoit pur și simplu pe aceia dintre noi care suntem dintre Neamuri, ca pe măslinul sălbatic? Apoi el vorbește despre lucrarea de viitor a lui Dumnezeu cu privire la rudele sale trupești. Prin urmare, primele 11 capitole formează o mini teologie sistematică extraordinară. Este o teologie sistematică extraordinară. Pavel abordează toate marile subiecte legate de ispășirea lui Cristos, de lucrarea lui Cristos, de păcatul originar - toate aceste puncte sunt dezbătute.

Apoi, în capitolul 12, așa cum ar trebui să facă orice teolog bun, Pavel își îndreaptă atenția spre aspectul practic al înțelegerii pe care o avem cu privire la adevărurile lui Dumnezeu, conform cărora suntem chemați să ducem vieți care să nu se conformeze acestei lumi, ci lucrurilor lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă prin transformare. Și transformarea vine prin înnoirea minții noastre. Apoi apare manifestarea practică a unei vieți evlavioase: rugăciune fără încetare și manifestare mutuală a milei - căci suntem o comunitate răscumpărată de păcătoși iertați. Și nu există doi oameni în Biserică aflați în același loc în călătoria sau în procesul de sfințire.

Apoi Pavel vorbește despre cum să ne relaționăm unii la alții. Apoi ne spune cum să ne relaționăm la magistrații civili. El dă o explicație clasică pentru fundamentul guvernării omenești în capitolul 13.

Ajunge apoi la finalul epistolei sale și, un lucru devenit deja tipic pentru apostol, el transmite salutul său personal tuturor celor care îl cunosc, care sunt în Roma. Amprenta pastorală a apostolului devine evidentă.

Cartea Romani este atât de simplă încât și un copil îi înțelege mesajul principal; și totuși, este atât de profundă încât cele mai luminate minți din biserica creștină au la ce cugeta toată viața.

Tradus de Estera Sandau


Studii Biblice