Înapoi
Acasă
Biblia

Sfințirea

R.C. Sproul


Când am devenit creștin în Pittsburgh Pennsylvania, obișnuiam să fac naveta de la colegiu acasă la fiecare sfârșit de săptămână. Mama mea era văduvă și nu putea să conducă mașina, așa că veneam eu acasă și mergeam cu ea la cumpărături. Duminica seara, pe drumul de întoarcere la colegiu, ascultam o emisiune la radio în care predica Dr. Robert J. Lamont de la Biserica Nr. 1 Presbiteriană din Pittsburgh. În perioada cât am stat la seminar am avut ocazia să îl întâlnesc pe Dr. Lamont și mi-am făcut o programare pentru un interviu cu dânsul. Programarea am făcut-o la secretară. Îmi amintesc de drumul până la Biserica Nr. 1, cât de emoționat și intimidat eram la gândul că urma să-l întâlnesc pe Dr. Lamont în persoană. În cele din urmă, a venit și clipa în care secretara m-a introdus în birou. Dr. Lamont mi-a strâns mâna, s-a așezat în fața mea, m-a privit în ochi și mi-a spus: "Ei bine, tinere, ce e în mintea ta parțial sfințită?" Am început să mă bâlbâi încercând să-i răspund. Evident, îmi amintesc de acea întrebare până în ziua de azi. El nu mă cunoștea, dar știa că sunt credincios și mai știa că, deși credincios, eu nu eram încă o persoană sfințită pe deplin. Așa că mi-a amintit acest lucru într-un mod tumultuos, încă de la începutul conversației noastre. "Ce e în mintea ta parțial sfințită?"
Vestea bună a credinței creștine constă nu doar în faptul că suntem îndreptățiți prin neprihănirea altcuiva și nu trebuie să așteptăm până suntem pe deplin sfințiți înainte ca Dumnezeu să ne accepte în părtășie cu El și să ne primească în familia Sa, așa cum am văzut. El ne declară drepți și neprihăniți în virtutea atribuirii sau a transferului neprihănirii lui Hristos în contul nostru. Pe de altă parte, vestea bună e că, deși nu suntem oameni pe deplin sfințiți iar Dumnezeu e cu desăvârșire sfânt, cu toate acestea noi putem avea părtășie cu El. Am putea spune că nu e o veste tocmai bună aceea că sfințirea mea e doar parțială. Cu toate acestea, vestea bună e că sfințirea, așa parțială cum e ea în această viață, este reală. Și lucrul despre care vorbim în acest proces de sfințire este transformarea poporului lui Dumnezeu într-un popor neprihănit și sfânt. Am văzut că poziția noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe neprihănirea altcuiva, nu pe neprihănirea noastră. Cu toate acestea, în secunda în care suntem îndreptățiți, Dumnezeu Duhul Sfânt provoacă o schimbare reală și adevărată în noi, începând astfel acest proces de sfințire prin care noi devenim sfinți și suntem aduși la asemănarea cu Hristos (noi suntem lucrarea mâinilor Lui), o schimbare a naturii noastre înspre sfințire și neprihănire. Iar această schimbare începe imediat.

Am menționat mai înainte că Luther, declarându-și doctrina îndreptățirii, spunea că îndreptățirea e doar prin credință dar nu printr-o credință singură. Dacă credința adevărată e prezentă, în clipa în care credința adevărată e prezentă în sufletul tău, în acel moment începe schimbarea naturii tale actuale. Rodul sfințirii nu e numai necesar, nu e numai inevitabil ca și consecință a îndreptățirii tale, dar e imediat. Altfel spus, începe instantaneu. Spun acest lucru ca să-i avertizez pe cei ce cred că e posibil ca oamenii să fie convertiți cu adevărat la Hristos și fie a) nu aduc niciodată roade bune pentru că rămân niște oameni firești până în ziua morții, fie b) poate trece o vreme în care să nu se manifeste nici o schimbare în comportamentul lor, dar în mod inevitabil acest lucru se va întâmpla cândva. Ei pot rămâne, pentru o vreme, niște oameni total firești. Nu pot aduce nici o critică serioasă acestui limbaj în acest punct dacă înțelegem că, într-un anume sens, toți creștinii suntem firești pe toată durata vieților noastre. În alte cuvinte, în această lume noi niciodată nu putem învinge complet impactul firii noastre pământești. În acest sens, Pavel vorbește despre creștini că sunt firești. Ei încă trebuie să se lupte cu firea pământească. Iar omul cel vechi nu e omorât în totalitate și complet până nu intrăm în slavă. Dar uneori oamenii folosesc această expresie, "creștin firesc", cu referire la cineva care e complet lumesc. În acest punct eu trebuie să obiectez și să spun că, dacă cineva e complet lumesc, fără vreo dovadă a unei schimbări în natura lui, atunci în realitate nu vorbim despre un creștin, ci despre un necreștin lumesc.

Cred că trebuie să înțelegem că uneori suntem atât de zeloși să păstrăm ridicat numărul convertiților evanghelici încât nu ne place să spunem că există unii oameni care fac o falsă mărturisire de credință. Iar dacă o persoană face o falsă mărturisire de credință și nu prezintă nici un rod al ei, acest lucru indică faptul că a fost într-adevăr o mărturisire de credință dar nu o convertire reală. Noi nu suntem îndreptățiți datorită mărturisirii de credință. Suntem îndreptățiți prin posedarea credinței. Trebuie să avem o credință adevărată, și, dacă o avem, atunci roadele acelei credințe vor începe să apară imediat. E imposibil ca o persoană regenerată sau o persoană convertită să rămână neschimbată. Însăși prezența noii naturi, însăși prezența și puterea Duhului Sfânt care locuiește în acea persoană arată contrariul, că suntem într-adevăr oameni schimbați și în curs de schimbare. Asta nu înseamnă că progresul sfințirii urmează o linie dreaptă de la punctul convertirii până ajungem în slavă. Sunt puțini creștini, dacă într-adevăr e vreunul, care să fi trăit vreodată și al căror grafic al creșterii personale să se fi potrivit cu acea linie. În mod normal urmează această traiectorie. Așa arată graficul. În cea mai mare parte, într-o viață creștină normală avem o creștere continuă, cu suișuri și coborâșuri. Totuși, pot exista ocazii în care un creștin, care e cu adevărat creștin, poate avea o cădere serioasă și radicală într-un păcat prelungit. De fapt, această persoană poate fi implicată într-un păcat atât de notoriu încât să intre sub disciplina Bisericii, putând chiar să fie exclus din Biserică. S-ar putea ca acest ultim pas de disciplinare să fie necesar înainte ca acea persoană să se întoarcă la credință. Din nou, spunem că oamenii pot trece prin aceste suișuri și coborâșuri. Dar există un indiciu care arată că, pe măsură ce o persoană devine mai matură în Hristos atunci când trece de la copilăria spirituală la maturitate spirituală, ca să păstrăm metafora biblică, aceste suișuri și coborâșuri tind să se netezească. Nu suntem la o înălțime spirituală atât de mare încât să ne bucurăm, nici nu plonjăm la mare adâncime, așa cum făceam odată. Devenim însă mai stabili în creșterea și în părtășia noastră creștină.

Ideea principală pe care vreau să o desprindeți de aici este că sfințirea e un proces în care noi suntem schimbați cu adevărat, suntem într-adevăr transformați după chipul lui Hristos, dar e vorba de un proces. Sunt unele păreri care abundă în sânul Bisericii și care învață, pe de o parte, că în ce privește sfințirea o persoană poate avea în această lume o infuzie neașteptată de har, o a doua lucrare, o a doua binecuvântare, care aduce instantaneu acea persoană într-o stare de perfecțiune în această lume. Sunt multe biserici care îi învață pe oameni un fel sau o formă de perfecționism. Și strâns legate de perfecționism sunt acele mișcări, care sunt chiar mai răspândite și mai populare, și care promit un fel de salt instantaneu în sfințire printr-o experiență mai adâncă de viață, sau printr-o părtășie mai profundă cu Duhul Sfânt, în urma căreia devii plin de Duhul Sfânt, și așa mai departe. Deși mulți din acești oameni nu vorbesc despre perfecționism ca atare, totuși ei se referă în realitate la două feluri diferite de creștini. Cei ce urmează un model de creștere normal și cei ce pot avea acest salt brusc și electrizant al sfințirii printr-o experiență mai profundă cu Duhul Sfânt. Eu nu găsesc așa ceva în învățătura Scripturii sau în mărturia celor mai mari sfinți care au trăit vreodată. Sfântul Thomas a Kempis, de exemplu, cel care a scris "Imitarea lui Hristos", care rămâne o lucrare creștină clasică despre sfințire, a spus: "E un lucru rar ca un creștin să fie în stare vreodată să renunțe la un singur obicei rău din viața lui." Dacă ești creștin de mai multă vreme, te uiți în oglindă și te întrebi: "Cum pot să fiu creștin de atâta timp și totuși să mă lupt atât de mult cu firea mea pământească?" Singura mângâiere pe care o primim este aceea că, dacă privim în urmă la timpul ce a trecut și ne gândim unde am fost acum 30 sau 40 de ani, atunci înțelegem că Dumnezeu ne-a modelat, ne-a format și ne-a dăruit un real progres în credința creștină. E vorba însă de o experiență pe termen lung, care are loc în fiecare zi și în care Dumnezeu Duhul Sfânt ne modelează și ne prelucrează ca să ne aducă la maturitate în Hristos. Dar noi toți, în această lume, căutăm recompensa instantanee. Vrem să aflăm cum putem cunoaște întreaga Biblie în trei lecții ușoare și cum putem fi sfințiți în trei pași simpli. Nu există trei pași simpli pentru sfințire. Sfințirea e un proces de o viață care implică un volum enorm de muncă, și e o muncă grea.

Dacă ne întoarcem din nou la Noul Testament, de exemplu, în Filipeni Pavel spune în capitolul 2 versetul 12: "Astfel dar, prea iubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea."
Avem aici din nou o veste bună și una rea. Pavel ne spune să ducem până la capăt mântuirea noastră, care e în realitate o chemare la efort în urmărirea neprihănirii și în urmărirea sfințirii noastre. E o muncă. E o muncă. Asta înseamnă că acel creștin care caută sfințirea și maturitatea spirituală trebuie să fie activ. Cât de activ? Cum să duceți până la capăt mântuirea voastră? Cu frică și cutremur. Aceste cuvinte care descriu atmosfera în care trebuie să ne ducem până la capăt mântuirea nu sunt cuvinte care de obicei descriu o atitudine de nepăsare. Cel ce urmărește sfințirea nu poate trăi fără grijă în Sion, relaxându-se și lăsându-se purtat de Duhul Sfânt pe drumul vieții. Trebuie să muncim, și trebuie să muncim cu frică și cutremur. Acest lucru indică o sârguință și o preocupare reală. Nu o teamă care să paralizeze o persoană sau un cutremur ca cel de care are parte un om cuprins de panică. Această frică și acest cutremur înseamnă că abordăm serios problema și încercăm să-I fim plăcuți Dumnezeului cel viu înaintea Căruia stăm cu reverență și respect. În ciuda împăcării cu Dumnezeu, totuși înaintea Lui oamenii evlavioși stau cu frică și cutremur. Este vorba de o muncă.

Vestea bună e "Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea..." Vedem aici un sinergism real, o cooperare. Sfințirea e un proces cooperativ, în care Dumnezeu lucrează și eu lucrez. Eu sunt chemat să lucrez, să lucrez, să lucrez cu frică și cutremur, de ce? Pentru că nu lucrez singur. Pentru că Dumnezeu lucrează în același timp. Dumnezeu lucrează în mine. Nouă ne-a fost dat Duhul Sfânt. Amintiți-vă că este numit Duhul Sfânt pentru că una din sarcinile Sale principale este aplicarea răscumpărării noastre și producerea în sufletele noastre a rodului îndreptățirii noastre. El lucrează în noi ca să ne schimbe însăși natura noastră, să ne convingă de păcat și de neprihănire, și așa mai departe. Este o acțiune comună, între noi și Dumnezeu. Între noi și Duhul Sfânt. Deci, pe de o parte, atunci când noi lucrăm, suntem activi. Pe de altă parte, atunci când Duhul Sfânt lucrează, în acel moment noi suntem pasivi. Sau tăcem.
Aici apare însă amenințarea a două erezii supărătoare care au provocat necazuri Bisericii de-a lungul întregii sale istorii cu privire la doctrina sfințirii. Aceste două erezii sunt "activismul" și "chietismul" (sau "pasivitate"). Observați că acum câteva clipe am spus că creștinul este chemat să fie activ, să fie sârguincios în căutarea sfințirii. Și totuși acum vorbesc despre o erezie numită activism. Ei bine, există o deosebire. Deosebirea se găsește în aceste ultime trei litere. Ori de câte ori vedeți acest "ism" atașat unui cuvânt, cuvântul în sine poate fi unul cât se poate de legitim, până în momentul în care i se adaugă acest "ism". De exemplu, eu exist, dar asta nu mă face un avocat al existențialismului. Sunt uman, dar nu îmbrățișez umanismul. Și așa mai departe. Trebuie să fim activi, fără să îmbrățișăm activismul. Ce este activismul? Activismul este erezia auto-neprihănirii, a neprihănirii câștigate prin fapte, atunci când oamenii consideră că această căutare a sfințirii e ceva ce pot obține ei înșiși, fără ajutor din altă parte. Ei cred că se pot ridica singuri, prin propriile puteri. Nu am nevoie de harul lui Dumnezeu. Nu am nevoie de ajutorul Duhului Sfânt. Voi face din neprihănire o realizare proprie, obținută prin energia mea și ca urmare a activității mele. Există deci acest tip de sfințire bazată pe forțe proprii, și ea trebuie respinsă.
De cealaltă parte există eroarea "chietismului", introdusă de un mistic francez în secolul 17. El spunea că lucrarea de sfințire îi aparține în exclusivitate Duhului Sfânt. Pe mine nu trebuie să mă preocupe acest lucru. Nu trebuie să încerc să fiu sfințit. Tot ce trebuie să faci este să stai liniștit. Dă-te din drum. Ești sfințit prin lucrarea lui Dumnezeu. Vorbim aici de un fel de monergism trecut de la regenerare asupra întregii vieți creștine. Iar motoul lor (veți fi surprinși să-l auziți) a fost: "Renunță și lasă-L pe Dumnezeu să lucreze." De câte ori ați auzit aceste cuvinte în experiența voastră creștină? Poate că există momente în care e important să cedăm controlul dacă luptăm prin propriile puteri, dacă ignorăm harul lui Dumnezeu, nu depindem și nu ne bazăm pe ajutorul Duhului Sfânt, dacă suntem puri activiști, atunci e momentul să stăm liniștiți. Dar atunci când stăm liniștiți, noi nu trebuie să îmbrățișăm chietismul, care ne spune că putem sta fără grijă în Sion, putem să ne lăsăm pe spate, să punem picioarele pe scaun și să-L lăsăm pe Dumnezeu să facă lucrarea de sfințire. În mod tradițional și istoric, ereziile vin perechi, fiecare promovând câte o extremă. Activismul este de o parte a ereziei, chietismul este de cealaltă parte.

Celelalte două erezii gemene care urmăresc doctrina sfințirii sunt doctrinele "antinomianismului" și "legalismului". Aceste două erezii sunt periculoase. Și sunt foarte, foarte, foarte puține bisericile care n-au fost afectate de una sau de cealaltă (uneori chiar de amândouă aceste erezii). Legalistul este cel ce consideră legea atât de importantă pentru sfințirea lui încât el adaugă la legea lui Dumnezeu. Nu e mulțumit cu legile pe care le dă Dumnezeu, ci, ca să dea o mână de ajutor la sfințirea sa, începe să legifereze și domeniile în care Dumnezeu le-a dat libertate oamenilor. El spune: "Ei bine, trebuie să facem acest lucru ca să îi împiedicăm pe oameni să fie întinați de lume. Trebuie să creăm reguli și norme. Creștinul nu are voie să meargă la cinematograf. Creștinul nu are voie să danseze. Creștinul nu are voie să facă asta, sau asta, sau asta." Acolo unde Dumnezeu nu a dat nici o lege, acești oameni îi pun pe alții în lanțuri și în mod inevitabil înlocuiesc legea adevărată a lui Dumnezeu cu legi făcute de oameni. Cealaltă extremă este antinomianismul, care spune că pentru mine, ca și creștin, legea lui Dumnezeu nu are nici o relevanță pentru viața mea. Eu sunt pe deplin liber de lege. Nu sunt sub lege, sunt sub har. De aceea, am tot dreptul să ignor legea lui Dumnezeu din Scriptură. Această concepție este larg răspândită în zilele noastre. De fapt, trăim o vreme în care antinomianismul se răspândește din ce în ce mai mult în Biserică.
Persoana evlavioasă, deși înțelege că nu mai e sub robia legii, nu mai e sub povara legii, nu mai e sub pedeapsa legii, totuși iubește legea lui Dumnezeu și zi și noapte se gândește la ea, pentru că în lege descoperim lucrurile care-I sunt plăcute lui Dumnezeu și cele care-I reflectă caracterul. De aceea, în loc să fugă de lege, cel ce e sârguincios în urmărirea neprihănirii și a sfințirii devine un student serios al legii lui Dumnezeu.

Tradus de Florin Vidu


Doctrine