Înapoi
Acasă
Biblia

Adventismul De Ziua a Șaptea

Mișcare evanghelică, sau cultică?

După,
"From Controversy to Crisis:
An Updated Assessment of Seventh-day Adventism"
de, Kenneth R. Samples

from the Christian Research Journal, Summer 1988, Volume 11, Number 1, page 9.


Începând de la apariția lui de la jumătatea secolului al XIX-lea și până în zilele noastre Adventismul de Ziua a Șaptea a rămas cea mai controversată mișcare din sânul Creștinismului evanghelic (care se poate defini ca fiind acel segment al Protestantismului modern care accentuează alinierea la teologia ortodoxă, evanghelizarea și mai ales, nașterea din nou). De fapt, printre cărturarii și teologii evanghelici exista oarecum un consens că Adventismului de Ziua a Șaptea îi lipsea foarte puțin pentru a fi un cult1 până când în anii '50 când Donald Grey Barnhouse și Walter Martin (devenit ulterior președinte a lui Christian Research Institute, prestigioasă instituție de cercetare a mișcărilor religioase false, a sectelor creștine și a cultelor necreștine) au început o evaluare comprehensivă a teologiei adventiste. După mii de ore de cercetare și de numeroase întâlniri susținute cu oficialitățile mișcării adventiste, Barnhouse și Martin au concluzionat că Adventismul de Ziua a Șaptea nu este un cult anti-creștin, ci doar o mișcare creștină oarecum heterodoxă (adică, ce se depărtează de la doctrinele fundamentale ale Creștinismului).

Treptat opinia majorității evanghelicilor (cel puțin în Statele Unite) a început să încline în favoarea constatării lui Barnhouse și Martin deși se înregistrau multe luări de poziție dizidente (a se vedea de pildă, "Foundations of Adventism" de John Mark Martin, fost membru marcant al Adventismului de Ziua a Șaptea). La începutul anilor '60 Adventismul de Ziua a Șaptea s-a bucurat de o deschidere neobișnuită din partea protestantismului evanghelic. În același timp această deschidere a dus la apariția altor probleme vizavi de Adventismul de Ziua a Șaptea deoarece s-a putut observa că anumite doctrine cheie ale lui erau serios contestate în interiorul denominațiunii.

Astfel pe la mijlocul anilor '70 existau formate două facțiuni distincte în sânul Adventismului de Ziua a Șaptea. Și anume, adventismul tradițional ce apăra multe din pozițiile de dinainte de anii '50, și adventismul evanghelic ce susținea doctrina reformată a îndreptățirii prin credință. Această controversă a produs o gravă criză internă ce a condus la fragmentarea accentuată a mișcării. Astfel, pe la începutul anilor '80 măsuri disciplinare stricte luate împotriva unor lideri adventiști evanghelici au cauzat dezamăgirea multor membri ai mișcării.

Aceste evenimente i-au forțat pe evanghelici să reconsidere acordarea în continuare a denumirii de mișcare evanghelică Adventismului de Ziua a Șaptea. Scopul acestui articol este de a aborda frontal această problemă și în același timp de a recapitula dialogurile controversate ale anilor 50' dintre evanghelici și adventiști, cât și de a depista problemele doctrinare care au condus la criza de identitate a Adventismului de Ziua a Șaptea.

DIALOGUL DINTRE EVANGHELICI ȘI ADVENTISMUL DE ZIUA A ȘAPTEA

Printre acei creștini evanghelici care în anii '50 au considerat Adventismul de Ziua a Șaptea ca fiind un cult necreștin (din nou, priviți la definirea termenului "cult" din notele de subsol) se numărau teologi capabili ca, Louis Talbot, M.R. DeHann, Anthony Hoekema, J.K. Van Baalen, John Gerstner, sau Harold Lindsell.2 Walter Martin, pe vremea aceea responsabil al direcției de culte și apologetică a editurii Zondervan Publishing Company, în cartea sa "The Rise of the Cults" (Apariția cultelor) a clasificat Adventismul de Ziua a Șaptea ca fiind un cult. Apoi, Donald Grey Barnhouse, un predicator al Bibliei cunoscut la nivel național, fondator și editor al revistei "Eternity", a scris la rândul său lucruri foarte critice la adresa teologiei adventiste de ziua a șaptea și fiindcă a cunoscut în trecut niște adventiști fanatici, Barnhouse a conchis acum că protestantismul și adventismul nu au nimic în comun și se exclud reciproc.

În mod ironic, primul său contact cu un lider adventist a venit atunci când T. Edgar Unruh, pastor și administrator adventist de ziua a șaptea i-a scris lui Barnhouse lăudându-l pentru mai multe prelegeri pe care acesta le-a ținut asupra îndreptățirii prin credință. Barnhouse a fost pus în încurcătură știind în mintea lui că un adventist ce susține îndreptățirea prin fapte nu avea cum să-l laude pentru că a predicat Evanghelia Reformei. Deși fiind încă foarte suspicios, Barnhouse a propus să se întâlnească cu acesta și să continue să stea de vorbă cu el asupra doctrinei adventiste.

Cu câțiva ani mai târziu Barnhouse i-a pomenit lui Walter Martin numele lui Unruh. Pe Walter Martin, Barnhouse l-a însărcinat cu cercetarea aprofundată a Adventismului de Ziua a Șaptea pentru revista "Eternity". Martin l-a abordat pe Unruh în vederea obținerii de materiale reprezentative pentru teologia lor cât și pentru obținerea unor întrevederi cu unii dintre liderii adventiști. Unruh i-a furnizat lui Martin documentația cerută și i-a aranjat să viziteze sediul Conferinței Generale (aceasta este denumirea oficială a organizației ce conduce biserica Adventismului de Ziua a Șaptea), sediu localizat pe vremea acea în Takoma Park, statul Maryland. Conferința Generală, corpul de guvernare al Adventismului de Ziua a Șaptea, l-a primit călduros pe Martin și a arătat cooperativitate în oferirea de materie primă asupra teologiei adventiste. Cu binecuvântarea lui R.R. Figuhr, președintele de atunci al Conferinței Generale a Adventismului de Ziua a Șaptea, Unruh a aranjat o întâlnire oficială între Martin și liderii adventiști.

Martin și-a dorit cel mai mult să poată sta de vorbă cu principalul istoric și apologet al mișcării pe nume, Leroy E. Froom. Froom autorul unor cunoscute cărți ca, "Credința profetică a părinților noștri", sau "Mișcarea destinului" a cerut ca alți doi mari lideri adventiști să participe. Și anume, E. Read, secretar al Conferinței Generale a Adventismului de Ziua a Șaptea și Roy Allan Anderson, secretar al asociației lucrătorilor Conferinței Generale și editor al revistei "Ministry". Acestora li s-a alăturat T.E. Unruh care a și prezidat întâlnirile. Un asociat al lui Walter Martin, George Cannon, profesor de greacă de la Nyack Missionary College, l-a asistat pe acesta la această întâlnire istorică. Mai târziu când locul întâlnirilor s-a mutat în statul Pennsylvania, Barnhouse a devenit și el un participant activ la aceste dialoguri.

"Întrebări și răspunsuri"

Întâlnirile acestora constau din întrebări care se puneau teologilor adventiști de către acești reprezentanți ai evanghelicilor. Martin s-a remarcat printr-o serie de întrebări ce s-au ridicat în urma studiul său al surselor originale adventiste. Una dintre cele mai mari probleme pe care evanghelicii au ridicat-o a fost cantitate uriașă de literatură care contrazicea în mod clar restul de declarații oficiale ale Conferinței Generale a Adventismului de Ziua a Șaptea. De pildă, alături de afirmațiile ortodoxe ale persoanei, naturii și lucrării lui Hristos, publicațiile adventiste mai conțin de asemenea articole care susțin "arianismul" (doctrina creării Fiului de către Dumnezeu Tatăl, prima dată enunțată de Arius din Alexandria în sec. al IV-lea d. H., prin care l-a denumit "prima creatură a lui Dumnezeu"!), sau sugestia că Isus a avut o natură păcătoasă, teoria ispășirii incomplete (neterminate), și "galatianismul" (altfel numit "legalism", pentru că susține mântuirea prin ținerea legii și apărut pentru prima dată în regiunea Galatei unde Pavel a predicat evanghelia apoi le-a scris creștinilor de acolo să o țină așa cum le-a transmis-o de prima dată), și sectarianismul extrem. Martin a susținut că el poate documenta cu citate din abundență alte numeroase afirmații ce erau fără echivoc, eretice.

Teologii adventiști au fost atât șocați cât și înspăimântați de dovezile ce le-au fost prezentate.

Pentru că adventismul pune un mare accent pe o progresivă înțelegere biblică, de-a lungul existenței lor adventiștii au șovăit în adoptarea vreunui crez formal. Chiar și mărturia lor de credință cunoscută sub numele de "27 de Crezuri Fundamentale" permite schimbarea și revizuirea. Astfel din punct de vedere istoric se poate observa cum lipsa unui crez oficial (formal) și sublinierea înțelegerii biblice progresive au făcut loc unui larg spectru de interpretări doctrinare aberante ce sunt răspândite printre adventiști. Ca și în anii '50 și astăzi această toleranță față de vederile divergente și uneori chiar față de cele eretice au afectat enorm unitatea și sănătatea doctrinară a acestei denominațiuni. Faptul acesta a devenit o problemă critică pentru evanghelicii prezenți la dialog deoarece se găseau în imposibilitatea de a reprezenta corect adventismul lumii evanghelice, din moment ce chiar adventiștilor le lipsea consensul asupra doctrinelor lor.

La dialogul ce a avut loc între anii 1955-1956 Martin i-a mai acuzat pe adventiști de ambiguitate doctrinară în cel mai rău caz, sau de lipsă de disciplină doctrinară în rândurile lor, în cel mai bun caz! Atunci, evanghelicii au afirmat în fața Conferinței Generale a Adventismului de Ziua a Șaptea că dacă în rândurile lor se va mai îngădui susținerea unor erezii ca cea a arianismului și a galatianismului atunci își vor merita pe deplin calificativul teologic de "cult". Dar spre meritul lor, teologii adventiști prezenți la acest dialog au repudiat pozițiile exprimate mai sus și au promis că învățăturile aberante aflate în contradicție cu doctrinele declarate ale Adventismului de Ziua a Șaptea vor fi analizate de către Conferința Generală. Aceștia au mai afirmat și că majoritatea acestor învățături, dacă nu chiar toate, nu reprezintă teologia adventistă, ci doar exprimă opinia unora ce aparțineau, conform lui Froom, "facțiunii lunatice".

Ortodoxie la origine?

Pe măsură ce dialogul se desfășura, evanghelicii au devenit tot mai mult impresionați de sinceritatea și ortodoxia generală arătată de liderii adventiști. Părea că structura teologiei adventiste era ortodoxă la origine. Adventismul afirma inspirația Scripturii, doctrina creștină a Trinității, dumnezeirea lui Hristos, nașterea din fecioară, jertfa de ispășire a lui Hristos, învierea trupească din morți, și cea de-a doua venire.3 Martin care scrise deja mult asupra cultelor de origine americană a recunoscut de îndată că aceasta nu era mărturia doctrinară a unui cult obișnuit. Astfel, el a început să creadă că Adventismul de Ziua a Șaptea, cel puțin așa cum l-au reprezentat acești oameni, a fost foarte neînțeles de Creștinismul evanghelic.

Cu toate că Martin a fost foarte impresionat de aderarea acestora la doctrinele fundamentale ale credinței creștine mai rămâneau încă o serie de învățături adventiste bine definite care de mult timp împiedicau recunoașterea adventiștilor ca frați de credință creștină. De fapt, majoritatea teologilor evanghelici care au scris critic la adresa Adventismului de Ziua a Șaptea s-au concentrat exact asupra acestor doctrine distincte care ei credeau că subminează orice altă ortodoxie ar prezenta Adventismul. Martin, determinat să înțeleagă exact Adventismul de Ziua a Șaptea, a solicitat o explicare competentă a acestor crezuri ciudate.

HETERODOXIE SAU EREZIE?

Fiindcă aceste doctrine sunt cele ce conferă unicitate teologiei adventiste și fiindcă obținerea unei concluzii asupra lor a fost importantă pentru evaluarea Barnhouse-Martin, o scurtă apreciere a lor este acum necesară. Din nefericire, spațiul nu ne permite o analiză aprofundată a lor, de aceea vom discuta doar trei dintre acele doctrine distinctive adventiste care au constituit sursa principală a neînțelegerilor.4 Dialogul dintre evanghelici și Conferința Generală a Adventismului de Ziua a Șaptea a demonstrat că teologia adventistă se deosebește de Creștinismul clasic și istoric la următoarele capitole:

Să privim pentru început la modul de interpretare a Sabatului și susținerea respectării lui sub forma impusă de Adventismul de Ziua a Șaptea.

Sabatarianismul
Adventismul de Ziua a Șaptea susține că respectarea sabatului de ziua a șaptea ca și semn de aducere aminte a creației este obligatorie pentru toți creștinii și reprezintă o dovadă de "adevărată ascultare" față de Domnul. Spre deosebire de unii adventiști fanatici, teologii adventiști prezenți la dialogul anilor '50 au afirmat că ținerea sabatului nu aduce mântuire, și că creștinii neadventiști ce în mod sincer țineau Duminica, în loc de Sâmbăta, făceau și ei parte din trupul lui Hristos.5

Deși respectarea sabatului nu a fost niciodată o poziție oficială a Creștinismului istoric, evanghelicii au concluzionat că atât a ține, cât și a nu ține sabatul, era permis în contextul lui Romani 14:5-6. În plus, mai există și alte grupări creștine care au luat această poziție, cum ar fi de exemplu baptiștii de ziua a șaptea.

La dialogul purtat în anii '50 evanghelicii au dezagreat viguros față de poziția adventistă privitoare la sabat, dar cu toate acestea nu au considerat-o o chestiune ce ar trebui să-i dividă pe unii de ceilalți.

Ellen G. White și duhul profeției
Apariția și însăși existența Adventismului este literalmente imposibil de înțeles fără a lua în considerare pe Ellen G. White și voluminoasele ei scrieri. Se poate spune că nici un lider creștin și nici un teolog nu a exercitat o influență atât de mare asupra unei anumite biserici așa cum a exercitat Ellen White asupra Adventismului. Se presupune că în timpul vieții ei Ellen White a scris peste 46 de cărți ce totalizează peste 25 de milioane de cuvinte, care practic se adresează fiecare domeniu al crezurilor și vieții adventiste.

Adventismul de Ziua a Șaptea susține că darul profeției menționat în 1Corinteni capitolele 12 și 14 a fost manifestat în mod unic în viața și scrierile lui Ellen White. Pretinsele ei viziuni și cuvinte de la Domnul au fost interpretate și calificate drept caracteristicile rămășiței Bisericii lui Dumnezeu. Adesea, scrierile ei au fost denumite, chiar de ea însăși, ca fiind "o lumină mai mică" ce ne îndreaptă spre "lumina mai mare a Scripturilor".6

Fiindcă Adventismul de Ziua a Șaptea califică scrierile lui Ellen White drept "sfat inspirat de la Domnul", evanghelicii au dorit să afle ce legătură există între scrierile ei și Biblie. Întrebarea ce s-a pus teologilor adventiști a fost, "consideră adventiștii de ziua a șaptea că scrierile lui Ellen White se găsesc la același nivel cu scrierile Bibliei?"7 Teologii adventiști le-au răspuns în felul următor:

1) scrierile lui Ellen White nu sunt considerate o adăugire canonului sfânt al Scripturilor.
2) ele nu au o aplicare universală, ca și Biblia, ci privesc doar biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
3) ele nu sunt prețuite în același sens în care sunt prețuite Sfintele Scripturi ce sunt unice și reprezintă standardul după care trebuie judecate toate celelalte scrieri.8

Deși evanghelicii au respins în mod categoric vederile adventiste privitoare la scrierile lui Ellen White, aceștia au concluzionat că atâta vreme cât scrierile ei nu erau considerate la același nivel cu Scripturile, infailibile, sau drept condiție a părtășiei creștine, chestiunea nu trebuie să producă dezbinare.

Doctrina Sanctuarului, sau judecata investigativă
Poate unul dintre cele mai distinctive crezuri adventiste este doctrina sanctuarului. Această doctrină s-a formulat ca explicație alternativă la eșecul din 1844 al mișcării millerite. Pentru apariția acesteia este răspunzător pastorul baptist William Miller (1782-1849) care interpretând zilele din Daniel 8:14 ca ani, a prezis că Isus Hristos se va întoarce literar pe pământ la 2.300 de ani după începutul celor 70 de săptămâni ale lui Daniel (vezi, Daniel 9:24-27), ce le-a interpretat ca reprezentând perioada de timp dintre 457 d. H. și anul 1843. Când anul 1843 a trecut fără să se producă întoarcerea Domnului pe pământ, mișcarea millerită a efectuat o ajustare minoră a datei și a declarat că 22 octombrie 1844 este de fapt data celui de-al doilea "advent" (latină, "venire") al Domnului. Când și cea de-a doua prezicere a dat greș, mișcarea millerită a cunoscut ceea ce istoria denumește "Marea dezamăgire". Pentru mulți acesta a însemnat sfârșitul mișcării adventiste, însă pentru unii ea doar a început.

În urma evenimentelor ce au avut în jurul "mari dezamăgiri" un om pe nume, Hiram Edson, a reexaminat profeția din Daniel 8:14 după ce anterior a pretins că a avut parte de o viziune clarificatoare asupra ei în timp ce se afla într-un lan de porumb. Cu ajutorul lui O.R.L. Crosier, Edson a decis că eroarea lui Miller a constat de fapt în interpretarea naturii respectivului eveniment prevăzut decât în calculul timpului. Astfel, Miller a interpretat "curățirea sanctuarului/sfântului locaș" (pomenită în Daniel 8:14) ca fiind o profeție a revenirii lui Isus Hristos în "sanctuarul pământesc" care este însăși Pământul. Însă, în urma viziunii sale Edson a ajuns să creadă că în loc ca Hristos să se întoarcă pe pământ în anul 1844, El de fapt a intrat pentru prima dată în cel de-al doilea compartiment al templului ceresc, și anume în sanctuar. Astfel, Edson a crezut că în cer există un templu ceresc care reprezintă modelul pentru templul pământesc din Vechiul Testament și care avea două încăperi cunoscute sub numele de locul sfânt și locul prea sfânt (sau, sfânta sfintelor).

Conform noii interpretări a lui Edson anul 1844 marca începutul celei de-a doua faze a lucrării de ispășire a lui Isus Hristos când Domnul trecea din prima încăpere a templului ceresc, în a doua, locul prea sfânt, unde-și aduce sângele Său ca ispășire pentru păcate.

Lucrarea pe care Isus trebuia să o îndeplinească în locul prea sfânt (sanctuar) a fost ulterior formulată sub denumirea de "doctrina judecății investigative". Ca prin urmare, primii adventiști au înțeles ispășirea lui Isus ca fiind compusă din două faze. Această lucrare din două etape a ispășirii lui Hristos poate fi înțeleasă cel mai bine ca fiind un arhetip al lucrării preoților din Vechiul Testament.

În Vechiul Legământ, au susținut acești pionieri ai Adventismului de Ziua a Șaptea, îndatoririle zilnice ale preoților erau limitate la a aduce jertfe în locul sfânt (iertând păcatul), însă odată pe an în ziua ispășirii, marele preot intra în locul prea sfânt și curățea sanctuarul prin stropirea chivotului cu sângele țapului sacrificat (prin asta, ștergând păcatele). După curățirea sanctuarului, păcatele poporului erau transferate asupra țapului ispășitor ce era apoi izgonit în pustie.

Conform adventismului, Isus a iertat păcatele începând de la moartea Sa de pe cruce. Cu toate acestea doar de pe data de 22 octombrie 1844 Isus și-a început lucrarea Sa de ștergere a păcatelor. De la înălțarea Sa și până în 1844 Isus a înfățișat iertarea pe care a obținut-o pe cruce în prima încăpere a templului ceresc, dar din 1844 El a intrat în cea de-a doua încăpere a templului (în sanctuar) și a început să judece (investigheze; de aici, "doctrina investigativă") viețile celor ce au primit iertarea pentru a vedea dacă erau vrednici de viața veșnică. În consecință, se crede că doar cei ce trec de această judecată pot fi siguri că vor fi mântuiți la venirea Lui.

Doctrină aceasta a dat naștere la o învățătură ce a ajuns să fie cunoscută mai târziu sub numele de "perfecțiune lipsită de păcat" (engl., "sinless perfection") (sau, "perfecționism"), care consta din respectarea fără abatere a poruncilor pentru a obține scăparea de judecată. După efectuarea judecății investigative se susține că Hristos urmează să iasă din sanctuarul ceresc pentru a se întoarce pe pământ să-i aducă fiecărui om răsplata cât și pentru a inaugura ziua cea mare și îngrozitoare, Ziua Domnului.

Așadar anul 1844 și evenimentele descrise mai sus sunt cele ce marchează începutul Adventismului de Ziua a Șaptea. La auzirea acestei doctrine Barnhouse a denumit doctrina sanctuarului ca fiind nimic altceva decât o portiță de scăpare creată pentru a-i detașa de eroarea millerită. Evanghelicii au respins ambele doctrine pe baza faptului că nu-și găsesc sprijin biblic. Rămânea doar ca aceștia să stabilească dacă aceste doctrine constituie un obstacol în calea unei autentice părtășii creștine cu restul trupului lui Hristos a adventiștilor.

Principala îngrijorare era ridicată de posibilitatea ca aceste doctrine să minimalizeze jertfa de ispășire a lui Hristos, sau să sugereze reducerea ei la o lucrare incompletă de ispășire. După o evaluare critică evanghelicii au concluzionat că această doctrină a judecății investigative "nu constituia o barieră reală în calea părtășiei dacă era interpretată în sensul ei simbolic și nu în cel material și strict literar, așa cum a fost prezentată de către unii dintre primii autori adventiști"9 S-a susținut astfel că în gândirea adventistă contemporană această doctrină nu sugera o dublă sau incompletă ispășire, ci mai degrabă o ispășire adusă odată pentru totdeauna de către Hristos, marele nostru preot din ceruri.

În ce-i privește pe evanghelici aceștia au conchis că cele trei doctrine ale sabatarianismului, autorității lui Ellen White și a sanctuarului, respectiv, a judecății investigative deși eronate totuși nu împiedică stabilirea legăturii frățești creștine între cele două tabere.

Alte doctrine distinct adventiste au mai fost studiate și evaluate de către evanghelici cu aceea ocazie. Printre acestea se numără, nemurirea condiționată, anihilarea celor răi, planul de sănătate, și conceptul de rămășiță care este aplicat strict Adventismului de Ziua a Șaptea. Din nou, concluzia lor a fost că deși toate aceste doctrine nu fac parte din tradiția teologică a Creștinismului istoric, în unele cazuri fiind lipsite complet de orice bază biblică, așa cum au fost ele explicate de teologii adventiști prezenți la dialog acestea nu-i împiedică pe membrii adventismului să fie adevărați urmași ai lui Hristos.

După studierea a mii de pagini de documentație și participarea la îndelungate sesiuni de întrebări și răspunsuri adresate celor mai competenți teologi adventiști, Walter Martin, ca reprezentant al evanghelicilor, a concluzionat că Adventismul de Ziua a Șaptea "este în principal o mișcare creștină, dar la o evaluare de ansamblu a teologiei ei trebuie admis că doctrinele adventiste sunt mai mult heterodoxe decât ortodoxe și că practicile ei, nu în puține rânduri, se pot califica drept cauzatoare de dezbinare" (decât unificatoare; n.tr.).10

Urmările dialogului dintre evanghelici și adventiști
Decizia de a reclasifica Adventismul de Ziua a Șaptea ca mișcare heterodoxă în loc de cult necreștin a suferit o controversă deosebită. Barnhouse și Martin au fost aspru criticați în multe cercuri evanghelice. De fapt când și-au publicat studiile în mai multe ediții ale revistei "Eternity", 25% dintre abonații acesteia s-au retras!

Totuși acest climat ostil a început să se schimbe odată cu publicarea lucrării adventiste intitulate "Questions on Doctrine" ("Întrebări asupra doctrinei"; pentru simplificare vom alege prescurtarea "QOD").11 Acest volum doctrinar este un produs direct al sesiunilor de întrebări și răspunsuri întreținute cu evanghelicii, ambele părți contribuind de fapt la formularea precisă a întrebărilor. Scopul declarat al acestei publicații era de a clarifica teologia adventistă prin evidențierea crezurilor comune și a diferențelor față de protestantismul evanghelic. Teologii adventiști care au contribuit la realizarea lucrării au ținut să sublinieze că aceasta nu era o nouă mărturie de credință, ci mai degrabă o explicare a principalelor aspecte ale credinței adventiste.

Pentru a se asigura că acest volum era cu adevărat reprezentativ pentru teologia Adventistă de Ziua a Șaptea și nu doar opinia unora, manuscrisul nepublicat a fost trimis spre aprobare unui număr de 250 de lideri adventiști. După niște critici neînsemnate, manuscrisul de 720 de pagini a fost acceptat de către un comitet al Conferinței Generale și publicat în anul 1957 de către editura oficială, "Review and Herald Association". În ciuda faptului că în anii din urmă acest volum a devenit o sursă de controversă în sânul adventismului este totuși interesant de notat că R.R. Figuhr a afirmat despre lucrarea "QOD" că este cea mai marcantă realizare a președinției sale.12

Cu câțiva ani mai târziu, în 1960 Martin și-a publicat cartea intitulată "Adevărul despre Adventismul de Ziua a Șaptea". Ea a câștigat repede o mare popularitate. Mulți dintre cei care inițial au criticat evaluarea Barnhouse-Martin au început să-și schimbe părerea datorită enormei documentații oferite în această nouă carte a lui Martin. Deși cartea respectivă nu se mai publică, evaluarea făcută de Walter Martin Adventismului de Ziua a Șaptea se găsește acum în celebra "The Kingdom of the Cults" (Împărăția Cultelor).

Cu privire la ea mai mulți lideri adventiști au declarat public că în lucrarea sa Martin a oferit o reprezentare fidelă a Adventismului de Ziua a Șaptea. Un lider adventist din zilele noastre a făcut următoarea afirmație: "cartea lui Martin reprezintă lucrarea unui investigator onest și a unui teolog competent. El a înțeles și a redat fidel ceea ce adventiștii i-au spus că cred, citându-le dovezile în mod exhaustiv".13

Așadar după conducerea adventistă, atât "QOD" cât și "Adevărul despre Adventismul de Ziua a Șaptea" reproduc fidel teologia afirmată la sfârșitul anilor '50 de mișcarea Adventismului de Ziua a Șaptea, dar așa cum vom vedea acceptarea acestei teologii este departe de a fi universală în sânul mișcării. Multe schimbări s-au petrecut de la lansarea "QOD" de aceea, acum ne vom îndrepta atenția asupra acelor evenimente care au condus la criza actuală a Adventismul de Ziua a Șaptea.


Apologetică | următoarea pagină