Înapoi
Acasă
Biblia

Membrul timid al Trinității

De Michael S. Horton


Mulți dintre noi, atunci când ne adunăm pentru închinare, afirmăm că noi "credem în Duhul Sfânt, Domnul și Dătătorul Vieții, care purcede de la Tatăl și de la Fiul, care împreună cu Tatăl și Fiul primește închinarea și slava." Această declarație străveche, susținută pentru prima dată în anul 325 î.Hr., s-a ivit ca răspuns la ereziile ce aveau tendința să nege dumnezeirea Duhului Sfânt și a personalității Sale distincte în cadrul Divinității. La celălalt capăt al spectrului au stat întotdeauna cei care, asemenea montaniștilor, au îndreptat reflectorul spre Duhul Sfânt în loc să recunoască faptul că "membrul timid al Trinității" este trimis să îndrepte atenția către Persoana și lucrarea lui Hristos. Cineva s-ar putea gândi la simbolurile din multe biserici carismatice. Aici, în California de Sud, un vizitator al unei mega-biserici va putea descoperi conturul enorm al unui porumbel în fața auditoriului, dar nu există în tot sanctuarul nici o cruce. Ca o ironie, simbolul reprezentativ al Trinity Broadcasting Network, cea mai mare rețea de posturi creștine independente din lume, e un porumbel ce pare "răstignit" pe o cruce. O erezie străveche purta numele de "patri-patimism", pentru că aderenții săi credeau că Dumnezeu Tatăl era Cel ce a îndurat suferința crucii. Dar s-ar putea ca acesta să fie primul secol în care "pneuma-patimismului" (răstignirii Duhului Sfânt) i se conferă un simbol atât de proeminent.

Tendința, în mijlocul acestui fanatism cu privire la Duhul Sfânt, este să devenim cinici referitor la Persoana și lucrarea Sa. Însă, dacă facem acest lucru, nu doar vom abandona sursa vieții lui Hristos în noi, ci vom nega și ceva esențial pentru credința noastră, punându-ne astfel în pericol propriile suflete. Am înțeles că există chiar și un tricou pentru anti-carismatici, cu o dungă trasă printr-un cerc așezat deasupra unui porumbel, semănând foarte mult cu indicatorul "fumatul interzis". Ca reacție împotriva hiper-spiritualismului, mulți se fac vinovați cel puțin de blasfemie.

Te închini Duhului Sfânt? Cât timp ți-a trebuit ca să răspunzi? Ai avut nevoie de o clipă ca să te gândești înainte să răspunzi? E vremea să reexaminăm serios la ce ne referim atunci când rostim în Crezul Niceean, "Cred în Duhul Sfânt, ... care împreună cu Tatăl și Fiul primește închinarea și slava." Dumnezeu Duhul Sfânt e Creatorul și Susținătorul (Gen. 1:2; Ps. 104:30), autorul întrupării din fecioară a Domnului nostru (Luca 1:35), Cel prin care profeții și apostolii au rostit Cuvântul Domnului (2 Tim. 3:16; Efes. 3:5; 2 Petru 1:21), autorul și susținătorul nașterii din nou (Ioan 1:13; 6:63; Fapte 1:5; Rom. 8:4, 9; 1 Cor. 2:14; 12:13; 2 Cor. 1:22; 5:5; Efes. 1:13). Duhul Sfânt este Dumnezeu (Ps. 139:7; 2 Cor. 3:17; Efes. 2:22; 4:30): împărtășind egalitatea, substanța și eternitatea cu Tatăl și cu Fiul. Prin urmare, nu numai că e vrednic de închinarea noastră, dar o și cere prin însăși esența și atributele Sale. Nu e o forță sau un principiu al Divinității, ci o Persoană divină la fel ca Tatăl și ca Fiul.

O a doua caracteristică pe care o putem prelua din definiția istorică a Duhului Sfânt este concentrarea acesteia asupra activității Sale în mântuire și descoperire. În mântuire, El e "Domnul și Dătătorul Vieții". De n-ar fi El, marile bogății ale lucrării Fiului ar rămâne păstrate în siguranță în vistieria cerului. El e Cel ce ia ascultarea activă și pasivă a Fiului și se asigură că e trecută în contul nostru prin credința pe care tot El ne-o dă. Nimeni nu crede cu de la sine putere. Nu există nimic ce poate fi numit "libera voință", dacă prin această expresie cineva înțelege că noi avem puterea să ne regenerăm singuri prin credință. Cei ce argumentează că am fost născuți din nou pentru că am luat o decizie pentru Hristos neagă, în mod indirect, această afirmație din mărturisirea de credință biblică și istorică a bisericii: "Cred în Duhul Sfânt, ...Domnul și Dătătorul Vieții."

E ciudat că wesleyenii, penticostalii și carismaticii sunt considerați apărătorii Duhului Sfânt. Desigur, acest lucru e de înțeles dacă privim dintr-o perspectivă istorică: evanghelicii ortodocși sunt cam neliniștiți când vine vorba de A Treia Persoană, din cauza exceselor din timpul trezirilor spirituale. Cu toate acestea, ambele grupuri procedează greșit în această privință. Wesleyenii, penticostalii și cei mai mulți carismatici sunt arminieni în teologia lor. Adică ei cred că voința umană este cea care viața; Dumnezeu doar o oferă. Dumnezeu nu poate crea unilateral o viață nouă fără aportul creației. Dar oare nu limitează această concepție puterea și autoritatea Duhului Sfânt în problema mântuirii, tăgăduind texte clare care sugerează contrariul (Ioan 1:13; 6:37, 44, 63; 10:14, 25-30; Fapte 13:48; Rom. 8:30; 9:10-26; 1 Cor. 2:14; Efes. 2:1-10; Filip. 2:13, etc.)? Iar a sugera că lucrarea Duhului Sfânt depinde de activitatea umană, nu doar în regenerare, ci și în menținerea zilnică a acestei vieți noi, pare să sublinieze mai mult puterea omului decât puterea Duhului Sfânt. Nu înțeleg cum arminienii pot avea o doctrină înaltă despre Duhul Sfânt, deși ei vorbesc des despre rolul acestuia în viețile lor.

În final, Crezul afirmă învățătura biblică despre Duhul Sfânt care "a vorbit prin profeți". Din nou, nu întâmpinăm nici o dificultate atunci când afirmăm activitatea intensă a Duhului Sfânt în cadrul creștinismului ortodox, dar ea se concentrează asupra altui lucru. Așa cum au spus și alții referitor la acest aspect, Duhul Sfânt se folosește de anumite mijloace în lucrarea Sa. El a vorbit "prin profeți". Așa cum scria Petru, "Fiindcă mai întâi de toate, să știți că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt" (2 Petru 1:20-21). La fel ca nașterea din nou, nici revelația divină nu-și are originea în voința umană. Dumnezeu nu i-a inspirat doar pe profeți și apostoli influențându-le emoțiile și plasând idei în mintea lor; El și-a insuflat cuvintele și acestea au prins viață prin slujirea ființelor umane care în acele momente poate credeau că-și trec pe hârtie propriile gânduri și cuvinte. Așa cum arăta Kim Riddlebarger, celor ce limitează suveranitatea lui Dumnezeu asupra voinței umane nu le va fi ușor să explice inspirația biblică și regenerarea biblică.

Încă o dată, tradiția Reformei nu e de aceeași părere cu frații și surorile ei care (a) minimalizează omnipotența Duhului Sfânt și (b) trec cu vederea faptul că Duhul Sfânt mântuiește și vorbește folosindu-se de anumite mijloace: fapte istorice (exodul, răstignirea, învierea și înălțarea, a doua venire și judecata); semne și peceți fizice (apa, pâinea și vinul, hârtia și cerneala). "Spiritualiștii" din toate veacurile au căutat să treacă mai departe de tărâmul istoric și fizic, să trăiască pe un tărâm "spiritual", unde pot comunica cu Dumnezeu fără a avea nevoie de cerneală și hârtie, pâine și vin, de apă, și de rememorarea mărețelor acte de răscumpărare înfăptuite de Dumnezeu în istorie. Tot ce contează sunt "eu și relația mea personală cu Dumnezeu", iar aceasta e hrănită direct de Duhul Sfânt, fără alte mijloace considerate esențiale de creștinii din veacurile trecute.

Frații și surorile noastre carismatice presupun uneori că noi minimalizăm rolul Duhului Sfânt pur și simplu fiindcă nu vorbim despre darul tămăduirii, al limbilor și al profeției. Dar aceasta ar fi o greșeală. Chiar dacă am putea greși afirmând că astfel de daruri au încetat, e o eroare să identifici lucrarea Duhului Sfânt exclusiv sau chiar în principal prin aceste activități spectaculoase. Pentru creștinii Reformei, indiferent de pozițiile lor cu privire la daruri, cea mai importantă activitate a Duhului Sfânt nu consta în învierea morților aici și acum, ci în aducerea la viața spirituală a celor ce erau "morți în greșeli și păcate" (Efes. 2:1) și în desăvârșirea lucrării de răscumpărare prin învierea la sfârșitul veacului a trupurilor celor morți; nu în vindecarea astmei, ci în vindecarea rupturii dintre Dumnezeu și ființele umane; nu în acordarea puterii de a lega forțele demonilor, ci în acordarea puterii de a fi martorii lui Hristos.

Fără a subaprecia importanța evenimentelor miraculoase și spectaculoase, creștinii Reformei văd activitatea Duhului Sfânt în viața obișnuită, de zi cu zi. Nașterea din nou e la fel de supranaturală ca și învierea fizică. O rugăciune care a primit răspuns e un dar spiritual. Dacă nu considerăm centrul activității Duhului Sfânt ca fiind miracolul regenerării, darul credinței, unirea cu Hristos, sfințirea, Cuvântul și sacramentele, atunci am înțeles total greșit Persoana și lucrarea acestui membru al Divinității. Dumnezeu Se descoperă prin Cuvântul insuflat de Duhul Său și prin acesta El ne luminează să-i pricepem semnificația. Odată ce înțelegem aceste lucruri, nu ca activități ale noastre, nici ca rezultate ale voinței noastre firești sau ale efortului nostru, atunci începem cu adevărat să fim impresionați de activitatea intensă a Duhului Sfânt în propria noastră experiență și în viețile celor din jurul nostru.

În concluzie, ca urmare a celor de mai sus, două lucruri devin evidente: Primul, noi ca "Protestanți ortodocși", adesea nu afirmăm în practică faptul că Duhul Sfânt primește "închinarea și slava" împreună cu Tatăl și cu Fiul, chiar dacă o facem în teorie. Totuși, nici credinciosul penticostal și nici cel carismatic adesea nu afirmă puterea și autoritatea Duhului Sfânt într-un astfel de mod încât să prezinte A Treia Persoană ca fiind vrednică de închinare și admirație. În ambele cazuri, măreția și slava Duhului Sfânt, pe care Scriptura I-o atribuie fără rezerve, e minimalizată iar biserica e mai săracă din acest motiv.

Unul din lucrurile de care avem nevoie în zilele noastre este o recuperare a doctrinei biblice despre Duhul Sfânt, o refamiliarizare revoluționară, desigur, dar una necesară. El ne va deranja pe toți: îi va contrazice pe arminieni în poziția lor cu privire la puterea și autoritatea Sa; ne va neliniști pe ceilalți în respingerea practică a libertății Sale. În definitiv, ce-ar fi dacă ar avea loc ceva neobișnuit, ceva neplanificat și pentru care nu suntem pregătiți? L-am respinge din aceleași motive ca și vecinii noștri din lume, pur și simplu pentru că e supranatural? Dintre toți oamenii, noi, cei ce ne pretindem succesorii bogatei moșteniri evanghelice, ar trebui să împărtășim devotamentul fraților și surorilor noastre față de această misterioasă Persoană a Divinității. Duhul Sfânt este activ în secolul 20. Fără El, nu ar exista nici o convertire, pocăință, îndreptățire sau înfiere de noi copii în familia credinței; nu ar exista sfințirea. Acestea sunt activități centrale ale Duhului Sfânt, și probabil că, cel puțin în parte, lipsa de entuziasm a evanghelicilor tradiționali cu privire la aceste adevăruri importante a creat o prăpastie atât de mare pe care au umplut-o cei ce tânjesc să vadă un Dumnezeu activ. Duhul Sfânt este Cel ce ne va conduce în tot adevărul, ne va păzi de greșeli, ne va conduce spre biruința asupra păcatului și a morții, și ne va păstra în credință. În definitiv, El e Cel ce mărturisește despre Hristos, Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre.

Tradus de Florin Vidu


Doctrine