Înapoi
Acasă
Biblia

Cristos a murit și pentru păcatele creștinilor

Dr. Rod Rosenbladt


Orice creștin evanghelic, de altfel orice credincios, ar afirma cu tărie că problema esențială a vieții este mântuirea și relaționarea omului la Dumnezeu prin Isus Cristos. Modul în care este mântuit omul a fost un subiect de discuție de-a lungul întregii istorii a Bisericii, și este și azi. În centrul acestora stă presupoziția că orice om născut după Adam și Eva este pervertit (unii folosesc sintagma ,total depravat') datorită căderii în păcat. Pentru a îndrepta răul comis și pentru a ne restaura relația cu Dumnezeul Creator, creștinii susțin că Fiul etern al lui Dumnezeu și-a asumat o natură umană pentru a putea îndeplini rolul de profet, preot și împărat al nostru. El a soluționat problema noastră fundamentală punându-se în locul nostru. Această istorie simplă a vieții, morții și învierii lui Cristos reprezintă de fapt Evanghelia; iar mesajul ei este că Isus Cristos a făcut toate aceste lucruri pentru tine și pentru mine. Termenul folosit de majoritatea evanghelicilor pentru lucrarea lui Cristos este unul biblic - mântuirea.

Dacă ar trebui doar să răspund la întrebarea ,Cum pot fi mântuit?', sarcina mea ar fi simplă, pentru că răspunsul este unul pe măsură: "Crede în Isus Cristos și vei fi mântuit!" (Fapte 16:31; 1Timotei 1:16). Cu toate că doctrina justificării este încă atacată în unele cercuri, majoritatea evanghelicilor înțeleg problema mântuirii și rezolvarea ei - moartea lui Isus Cristos în locul nostru. Reala problemă cu care ne confruntăm este rolul Evangheliei în viața noastră de creștini. Altfel spus, ,Ce ne rămâne de făcut, mai credem în continuare în Evanghelie sau de-acum totul este lăsat la buna noastră alegere?'

O Evanghelie "străină"

Una din istorioarele mele favorite, care ilustrează această problemă, este de pe vremea când reformatorul Martin Luther traducea Biblia în germană, la castelul Wartburg, iar singura persoană cu care putea avea contact, printr-un curier, era colegul său Phillip Melanchton. Melanchton avea un temperament diferit de-al lui Martin Luther. Unii l-ar numi timid, alții, mai puțin amabili, i-ar spune slab de înger. Într-o zi, pe când Luther traducea la castelul Wartburg, Melanchton a trecut printr-unul din momentele sale de îndoială, așa că i-a scris prietenului său: "M-am trezit azi dimineață întrebându-mă dacă mă încred îndeajuns în Cristos." Luther primea cu regularitate astfel de scrisori de la Melanchton, care avea tendința să se autoanalizeze excesiv și să-și pună întrebări asupra credinței sale, dacă ea era suficientă ca să-l salveze. Într-un efort de a-i pune capăt îndoielilor și de a-l scoate pe Melanchton din această stare, Luther i-a răspuns: "Melanchton, du-te și păcătuiește fără teamă! Apoi du-te la cruce și mărturisește fără teamă! Evanghelia este în afara noastră (nu depinde de noi)."

Această istorioară a fost frecvent folosită de unii critici dornici de a caricaturiza reforma și de-al transforma pe Luther într-un avocat al imoralității și destrăbălării. Acești critici susțin că dacă nu suntem justificați prin trăirea noastră morală, conform legii, ci prin Cristos, atunci nu ne mai reține nimic de la a păcătui. Această problemă a fost anticipată de Pavel în Romani 6: "Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul? Nicidecum!" Sfatul pastoral al lui Luther a fost menit a-l scoate pe Melanchton din introspecția sa morbidă. Marii păcătoși profită de libertate atunci când o au, dar Melanchton era un catolic pios, scrupulos; și cuvintele lui Luther nu i-au adus asigurare, ci numai îndoieli, pentru că siguranța sa nu depindea de promisiunea făcută de Dumnezeu celor păcătoși (vezi Romani 4:5), ci de propria-i capacitate de a-și vedea îmbunătățită "umblarea creștină". Sfatul lui Martin Luther nu a fost o invitație la păcat, ci o încercare de a-l șoca pe Melanchton, astfel încât să realizeze că adevărata sa neprihănire era externă lui: "Evanghelia este în afara noastră (nu depinde de noi)."

Experiența lui Melanchton este comună multor creștini pe care îi cunosc. Asemeni lui Melanchton în urmă cu patru sute de ani, mulți dintre ei caută siguranța mântuirii în tot felul de locuri nepotrivite. Ei tind să creadă că statutul lor în fața lui Dumnezeu - în calitate de creștini - are la bază ascultarea lor, propria lor neprihănire. Ei au uitat lucrul fundamental, că Evanghelia este "în afara noastră". A fost "în afara noastră" atunci când ne-am întors la Cristos întru mântuire și este "în afara noastră" acum, când înaintăm în procesul de sfințire.

Această natură "străină" a Evangheliei este o temă predilectă în Noul Testament: moartea lui Cristos este independentă de mine dar pentru mine. După ce sunt declarat neprihănit prin har, prin credință, acest har începe să mă transforme (sfințească), dar nu această transformare este ceea ce mă justifică. În romano-catolicism și în anumite mișcări evanghelice americane (precum wesleyanismul) accentul cade pe transformarea morală în sine. Cu alte cuvinte, ceea ce ne face pe noi drepți înaintea lui Dumnezeu nu este declarația Sa, externă, de îndreptățire, ci lucrarea internă de reînnoire a inimii și vieții noastre. Astfel, prin influența arminianismului și a wesleyanismului, multe dintre bisericile evanghelice nu se deosebesc cu nimic, din acest punct de vedere, de Roma medievală. Unele mesaje ale predicatorilor evanghelici - și cu siguranță multe din materialele pentru studiul biblic al Școlii duminicale, precum și mesajele unor vorbitori și lideri creștini - încearcă să reîntărească acea veche preconcepție potrivit căreia cei salvați sunt oamenii buni din punct de vedere moral, iar cei pierduți sunt oamenii mai puțin buni din punct de vedere moral.

Primul indiciu al poziției în care se situează o persoană vizavi de această problemă constă în ceea ce crede aceasta despre Romani 7, mai exact despre pasaje precum:

19. "Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
24. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte...?" (Romani 7:19,24)

Cei care nu își au bazele în Reformă susțin că acest pasaj rezumă experiența lui Pavel înaintea convertirii sale. Însă aceia dintre noi care vedem lucrurile din perspectiva Reformei putem spune că nu există în toată Scriptura o descriere mai bună a vieții creștine decât aceasta din Romani 7. Reformatorii au crezut din toată inima că a fi creștin înseamnă a fi simul iustus et peccator - simultan justificat și păcătos - și că vom rămâne în această balanță până la moarte.

Neprihănirea pe care o avem ca și creștini este un dar și nu rezultatul ascultării noastre sau al revendicării promisiunilor lui Dumnezeu, a unei "vieți creștine victorioase" sau al "încredințării totului în mâna lui Dumnezeu". Dacă ați frecventat bisericile creștine americane, s-ar putea să fiți familiari cu unele din aceste idei. Dar reformatorii nu s-ar fi lăsat impresionți de aceste învățături numite uzual învățăturile "Vieții înalte". La începutul secolului douăzeci, teologul presbiterian B.B. Warfield de la Princeton a spus despre Lewis Sperry Chafer (un slujitor presbiterian ale cărui scrieri au deschis drumul acestor idei care au infiltrat bisericile americane):

Domnul Chafer folosește frecvent jargonul învățătorilor "Vieții înalte". În mesajul său dumnealui menționează două categorii de creștini, numiți "oameni carnali", respectiv "oameni spirituali", pe baza interpretării greșite a 1Corinteni 2:9 și versetele ce urmează. Dumnealui susține de asemenea că trecerea de la creștinul carnal la cel spiritual este la îndemâna noastră, oricând dorim a "revendica" un grad mai înalt prin "credință". Potrivit dumnealui, bucuria fiecărei binecuvântări ne este amânată până în momentul în care o "revendicăm". Și tot dumnealui folosește expresii precum "a-i da voie lui Dumnezeu", "a-L angaja" pe Duhul Sfânt să facă munca în locul nostru (așa cum am angaja, să zicem, un tâmplar) sau "a-I da posibilitatea lui Dumnezeu să facă anumite lucruri" - o formulare teribilistă. Desigur, subliniază în mod repetat datoria și eficacitatea "predării" noastre, iar acest act al "predării noastre" e diferențiat de cel al "consacrării noastre".

Sfințirea centrată pe Evanghelie

Au avut reformatorii vreo doctrină referitoare la sfințire? Bineînțeles că da. Suntem cu toții familiari cu termenii biblici referitori la cele implicate în procesul de sfințire: Cuvântul, sacramentele, rugăciunea, părtășia, vestirea Evangheliei, slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Și tradiția reformată recunoaște că există în Scriptură texte care vorbesc despre sfințenie ca despre un proces finalizat. Aceasta nu este însă o perfecțiune empirică sau observabilă (așa cum ar fi subliniat Wesley și alții), ci o declarație definitivă a faptului că, fiind în Cristos, suntem puși deoparte și recunoscuți ca sfinți, prin sacrificiul Său (1Corinteni 1:30; Evrei 10 etc.). Oricine este în Cristos este sfințit, deoarece sfințenia lui Cristos este atribuită credinciosului creștin, exact cum afirmă Domnul Isus în Ioan 17:19: "Și Eu însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr." Dumnezeu îl vede pe credincios ca fiind sfânt. Asta înseamnă că Wesley n-ar fi trebuit să-și îngrozească frații creștini cu texte precum "Urmăriți pacea cu toții și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul." (Evrei 12:14) Creștinul este sfânt, sfințenia îi este atribuită în totalitate. Ce ar fi făcut reformatorii cu texte precum 1Petru 1:16: "Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt." (Levitic 11:44 și următoarele; 19:2; 20:7)? Ar fi spus că suntem chemați la sfințenie. Dar de ce să fim chemați la sfințenie de vreme ce suntem desăvârșiți în Cristos, s-ar întreba unii. Această întrebare s-a mai pus și înainte, iar răspunsul lui Pavel din Romani 6 este - deoarece suntem mântuiți în vederea faptelor bune, nu întru desfrâu. Faptele bune se nasc din mulțumirea inimii credinciosului mântuit, nu din aceea a omului care se chinuie să fie mântuit prin respectarea legii.

Care era rolul legii în doctrina legată de sfințenie a reformatorilor? Ei considerau că legea are în Biblie trei uzanțe: una civilă, menită a-i împiedica pe oameni să-și fure unii altora soțiile, soții și pentru a limita influența în societate, uzanță aplicabilă întregii culturi; uzanța teologică - avea drept scop să-l conștientizeze pe om de starea sa de păcătoșenie (and drive us to despair and terror so that we will seek a savior) într-un asemenea mod încât să-l aducă la disperare și teroare ca să caute un mântuitor (Luther considera că aceasta e prima uzanță e legii în Biblie); a treia uzanță a legii, după cum credeau reformatorii, era cea didactică, menită să-l învețe pe credincios voia lui Dumnezeu privitoare la o trăire sfântă.

Ce ar trebui să facă creștinul dacă citește legea și spune: ,Acest lucru nu e valabil pentru mine: nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea și în mod cert nu îmi iubesc aproapele așa cum mă iubesc pe mine. De fapt, chiar azi am ocolit un sărac de pe marginea drumului căruia i se stricase mașina. S-ar putea să nu fiu încă creștin'? Răspunsul mișcării "Vieții înalte" la frământarea credinciosului ar fi: "Predă-te mai mult!" sau "Ce ascunzi de Domnul?" Dar răspunsul reformatorilor ar fi altul: "Grăbește-te la a doua uzanță a legii și aleargă la Cristos, unde sfințenia este adevărată și completă!" După o asemenea experiență credinciosul se va simți mai îndemnat să asculte (astfel împlinindu-se și a treia uzanță a legii). Și aceasta este singura cale prin care cineva se va simți liber să asculte. Cel mai important lucru de amintit este că Isus Cristos a murit și pentru eșecurile creștinului. Moartea Sa îl salvează de păcat și pe creștin. La cruce e mereu loc pentru cei necredincioși, dar ar trebui să le spunem oamenilor că la cruce este loc și pentru creștini, de asemenea.

Prea des în cercurile evanghelice legea doar condamnă distrugând încrederea în Evanghelie. Ea poate amenința și condamna și azi, dar noi știm că pentru păcătoși există har și acest mesaj al harului este cel mai des folosit în evanghelizare. Dar întrebarea dacă mai există har și pentru creștinul păcătos e o problemă nesoluționată în multe adunări. Au fost oameni care-au venit la mine după terminarea mesajului și mi-au zis: "Asta e ultima mea șansă. Educația mea creștină mă omoară. Înțeleg că Isus Cristos a murit pentru mine, pe când eram păcătos, dar nu sunt sigur că moartea Sa e valabilă și pentru păcatele mele de acum, deoarece m-am predat atât de puțin lui Cristos..." Această concepție denaturată e consecința înțelegerii eronate a Evangheliei și a aplicării greșite a legii.

Ar trebui să se afirme cu tărie și fără echivoc că siguranța mântuirii are la bază deplina ispășire a lui Cristos. Cu alte cuvinte, chiar și un creștin poate fi salvat. Cealaltă "evanghelie", în formele sale variate ("Viață înaltă", legalism, învățătura "creștinului carnal" etc.), ne distruge. Trebuie să vă avertizez că răspunsul la această problemă devastatoare nu este disponibil la orice colț de stradă, ci numai în tradiția reformată. Aceasta nu se datorează faptului că o anumită tradiție are acces la informații la care alte tradiții n-au, ci mai degrabă faptului că aceeași dezbatere care a avut apogeul în secolul al șaisprezecelea a erupt de-a lungul timpului, în mod repetat, în diverse forme. De fapt, aceasta constituie controversa istoriei creștine încă de pe vremea când Cristos combătea fariseii și Pavel legaliștii. Dar în nicio perioadă nu a fost mai intens purtată ca în secolul șaisprezece. Să ignorăm înțelepciunea biblică, pregătirea și profunzimea sclipitoare a unor giganți ai credinței precum reformatorii nu înseamnă altceva decât să adaugăm ignoranței noastre și viciul mândriei și al autosuficienței. Punctul de vedere al reformatorilor este identic cu cel al Evangheliei.

Singura ieșire din problemă o reprezintă expunerea Scripturilor ce include atât legea cât și Evanghelia - o expoziție care Îl plasează pe Cristos în centrul mesajului său, un mesaj valabil pentru toți, inclusiv pentru creștini. Întreaga Scriptură se referă la Cristos. Întreaga Scriptură vorbește despre Cristos, fapt relevant și pentru creștin.

Obișnuiam să le spun studenților mei de la un colegiu creștin evanghelic că nu au auzit o predică autentică, cu excepția unor prelegeri cu tentă evanghelistică. Dieta lor săptămânală din cadrul bisericii a fost deseori doar un îndemn la a deveni ca Isus, Pavel, Daniel sau alt erou din Biblie. Au fost bombardați constant cu întrebarea "Ce faci tu pentru Isus?" Predicarea nu a fost așa cum ar fi trebuit să fie - o proclamare a harului lui Dumnezeu față de ei prin moartea ispășitoare a lui Cristos, harul lui Dumnezeu pentru ei ca și creștini. Este imperios necesar să subliniem acest lucru. Singurul mod prin care putem recupera acest mesaj este să-L identificăm pe Cristos în Scripturi, pe Cel care-a murit pentru noi și care este soluția la trăirea noastră necreștină; și să nu mai citim Scriptura ca pe o carte de rețete pentru trăirea creștină. Trebuie să experimentăm reînnoirea (care era, nu în mod surprinzător, atât de importantă pentru reformatori), fapt posibil în momentul în care conștientizăm că Evanghelia se adresează și creștinilor.

Într-o zi, pe când se plimba prin Minneapolis, un prieten de-al meu a fost confruntat de un frate evanghelic cu întrebarea : ,Frate, ești mântuit?' Hal și-a rotit ochii și a spus "Da". Nefiind satisfăcut de răspuns, persoana l-a mai întrebat: ,Ei bine, când ai fost mântuit?' Hal i-a zis: ,În urmă cu vreo două mii de ani, la vreo douăzeci de minute de mers din centrul Ierusalimului.' Acesta este mesajul Evangheliei. Credința în ea este la fel de importantă pentru creștini, în vederea sfințirii, cum este de importantă pentru necreștini, în vederea justificării. Este același mesaj, aceeași mântuire, aceeași lucrare a lui Dumnezeu. Acest lucru este la fel de important pentru Biserica Evanghelică de azi cum a fost pentru reformatori în secolul al șaisprezecelea. Fără acest mesaj simplu dar copleșitor nu există speranță nici pentru cel păcătos, nici pentru cel sfânt.

Tradus de Lacrisa Novac


Mântuire