Orice creştin evanghelic, de altfel orice credincios, ar afirma cu tărie că problema esenţială a vieţii este mântuirea şi relaţionarea omului la Dumnezeu prin Isus Cristos. Modul în care este mântuit omul a fost un subiect de discuţie de-a lungul întregii istorii a Bisericii, şi este şi azi. În centrul acestora stă presupoziţia că orice om născut după Adam şi Eva este pervertit (unii folosesc sintagma ,total depravat') datorită căderii în păcat. Pentru a îndrepta răul comis şi pentru a ne restaura relaţia cu Dumnezeul Creator, creştinii susţin că Fiul etern al lui Dumnezeu şi-a asumat o natură umană pentru a putea îndeplini rolul de profet, preot şi împărat al nostru. El a soluţionat problema noastră fundamentală punându-se în locul nostru. Această istorie simplă a vieţii, morţii şi învierii lui Cristos reprezintă de fapt Evanghelia; iar mesajul ei este că Isus Cristos a făcut toate aceste lucruri pentru tine şi pentru mine. Termenul folosit de majoritatea evanghelicilor pentru lucrarea lui Cristos este unul biblic - mântuirea.
Dacă ar trebui doar să răspund la întrebarea ,Cum pot fi mântuit?', sarcina mea ar fi simplă, pentru că răspunsul este unul pe măsură: "Crede în Isus Cristos şi vei fi mântuit!" (Fapte 16:31; 1Timotei 1:16). Cu toate că doctrina justificării este încă atacată în unele cercuri, majoritatea evanghelicilor înţeleg problema mântuirii şi rezolvarea ei - moartea lui Isus Cristos în locul nostru. Reala problemă cu care ne confruntăm este rolul Evangheliei în viaţa noastră de creştini. Altfel spus, ,Ce ne rămâne de făcut, mai credem în continuare în Evanghelie sau de-acum totul este lăsat la buna noastră alegere?'
O Evanghelie "străină"
Una din istorioarele mele favorite, care ilustrează această problemă, este de pe vremea când reformatorul Martin Luther traducea Biblia în germană, la castelul Wartburg, iar singura persoană cu care putea avea contact, printr-un curier, era colegul său Phillip Melanchton. Melanchton avea un temperament diferit de-al lui Martin Luther. Unii l-ar numi timid, alţii, mai puţin amabili, i-ar spune slab de înger. Într-o zi, pe când Luther traducea la castelul Wartburg, Melanchton a trecut printr-unul din momentele sale de îndoială, aşa că i-a scris prietenului său: "M-am trezit azi dimineaţă întrebându-mă dacă mă încred îndeajuns în Cristos." Luther primea cu regularitate astfel de scrisori de la Melanchton, care avea tendinţa să se autoanalizeze excesiv şi să-şi pună întrebări asupra credinţei sale, dacă ea era suficientă ca să-l salveze. Într-un efort de a-i pune capăt îndoielilor şi de a-l scoate pe Melanchton din această stare, Luther i-a răspuns: "Melanchton, du-te şi păcătuieşte fără teamă! Apoi du-te la cruce şi mărturiseşte fără teamă! Evanghelia este în afara noastră (nu depinde de noi)."
Această istorioară a fost frecvent folosită de unii critici dornici de a caricaturiza reforma şi de-al transforma pe Luther într-un avocat al imoralităţii şi destrăbălării. Aceşti critici susţin că dacă nu suntem justificaţi prin trăirea noastră morală, conform legii, ci prin Cristos, atunci nu ne mai reţine nimic de la a păcătui. Această problemă a fost anticipată de Pavel în Romani 6: "Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!" Sfatul pastoral al lui Luther a fost menit a-l scoate pe Melanchton din introspecţia sa morbidă. Marii păcătoşi profită de libertate atunci când o au, dar Melanchton era un catolic pios, scrupulos; şi cuvintele lui Luther nu i-au adus asigurare, ci numai îndoieli, pentru că siguranţa sa nu depindea de promisiunea făcută de Dumnezeu celor păcătoşi (vezi Romani 4:5), ci de propria-i capacitate de a-şi vedea îmbunătăţită "umblarea creştină". Sfatul lui Martin Luther nu a fost o invitaţie la păcat, ci o încercare de a-l şoca pe Melanchton, astfel încât să realizeze că adevărata sa neprihănire era externă lui: "Evanghelia este în afara noastră (nu depinde de noi)."
Experienţa lui Melanchton este comună multor creştini pe care îi cunosc. Asemeni lui Melanchton în urmă cu patru sute de ani, mulţi dintre ei caută siguranţa mântuirii în tot felul de locuri nepotrivite. Ei tind să creadă că statutul lor în faţa lui Dumnezeu - în calitate de creştini - are la bază ascultarea lor, propria lor neprihănire. Ei au uitat lucrul fundamental, că Evanghelia este "în afara noastră". A fost "în afara noastră" atunci când ne-am întors la Cristos întru mântuire şi este "în afara noastră" acum, când înaintăm în procesul de sfinţire.
Această natură "străină" a Evangheliei este o temă predilectă în Noul Testament: moartea lui Cristos este independentă de mine dar pentru mine. După ce sunt declarat neprihănit prin har, prin credinţă, acest har începe să mă transforme (sfinţească), dar nu această transformare este ceea ce mă justifică. În romano-catolicism şi în anumite mişcări evanghelice americane (precum wesleyanismul) accentul cade pe transformarea morală în sine. Cu alte cuvinte, ceea ce ne face pe noi drepţi înaintea lui Dumnezeu nu este declaraţia Sa, externă, de îndreptăţire, ci lucrarea internă de reînnoire a inimii şi vieţii noastre. Astfel, prin influenţa arminianismului şi a wesleyanismului, multe dintre bisericile evanghelice nu se deosebesc cu nimic, din acest punct de vedere, de Roma medievală. Unele mesaje ale predicatorilor evanghelici - şi cu siguranţă multe din materialele pentru studiul biblic al Şcolii duminicale, precum şi mesajele unor vorbitori şi lideri creştini - încearcă să reîntărească acea veche preconcepţie potrivit căreia cei salvaţi sunt oamenii buni din punct de vedere moral, iar cei pierduţi sunt oamenii mai puţin buni din punct de vedere moral.
Primul indiciu al poziţiei în care se situează o persoană vizavi de această problemă constă în ceea ce crede aceasta despre Romani 7, mai exact despre pasaje precum:
19. "Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
24. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte...?" (Romani 7:19,24)
Cei care nu îşi au bazele în Reformă susţin că acest pasaj rezumă experienţa lui Pavel înaintea convertirii sale. Însă aceia dintre noi care vedem lucrurile din perspectiva Reformei putem spune că nu există în toată Scriptura o descriere mai bună a vieţii creştine decât aceasta din Romani 7. Reformatorii au crezut din toată inima că a fi creştin înseamnă a fi simul iustus et peccator - simultan justificat şi păcătos - şi că vom rămâne în această balanţă până la moarte.
Neprihănirea pe care o avem ca şi creştini este un dar şi nu rezultatul ascultării noastre sau al revendicării promisiunilor lui Dumnezeu, a unei "vieţi creştine victorioase" sau al "încredinţării totului în mâna lui Dumnezeu". Dacă aţi frecventat bisericile creştine americane, s-ar putea să fiţi familiari cu unele din aceste idei. Dar reformatorii nu s-ar fi lăsat impresionţi de aceste învăţături numite uzual învăţăturile "Vieţii înalte". La începutul secolului douăzeci, teologul presbiterian B.B. Warfield de la Princeton a spus despre Lewis Sperry Chafer (un slujitor presbiterian ale cărui scrieri au deschis drumul acestor idei care au infiltrat bisericile americane):
Domnul Chafer foloseşte frecvent jargonul învăţătorilor "Vieţii înalte". În mesajul său dumnealui menţionează două categorii de creştini, numiţi "oameni carnali", respectiv "oameni spirituali", pe baza interpretării greşite a 1Corinteni 2:9 şi versetele ce urmează. Dumnealui susţine de asemenea că trecerea de la creştinul carnal la cel spiritual este la îndemâna noastră, oricând dorim a "revendica" un grad mai înalt prin "credinţă". Potrivit dumnealui, bucuria fiecărei binecuvântări ne este amânată până în momentul în care o "revendicăm". Şi tot dumnealui foloseşte expresii precum "a-i da voie lui Dumnezeu", "a-L angaja" pe Duhul Sfânt să facă munca în locul nostru (aşa cum am angaja, să zicem, un tâmplar) sau "a-I da posibilitatea lui Dumnezeu să facă anumite lucruri" - o formulare teribilistă. Desigur, subliniază în mod repetat datoria şi eficacitatea "predării" noastre, iar acest act al "predării noastre" e diferenţiat de cel al "consacrării noastre".
Sfinţirea centrată pe Evanghelie
Au avut reformatorii vreo doctrină referitoare la sfinţire? Bineînţeles că da. Suntem cu toţii familiari cu termenii biblici referitori la cele implicate în procesul de sfinţire: Cuvântul, sacramentele, rugăciunea, părtăşia, vestirea Evangheliei, slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Şi tradiţia reformată recunoaşte că există în Scriptură texte care vorbesc despre sfinţenie ca despre un proces finalizat. Aceasta nu este însă o perfecţiune empirică sau observabilă (aşa cum ar fi subliniat Wesley şi alţii), ci o declaraţie definitivă a faptului că, fiind în Cristos, suntem puşi deoparte şi recunoscuţi ca sfinţi, prin sacrificiul Său (1Corinteni 1:30; Evrei 10 etc.). Oricine este în Cristos este sfinţit, deoarece sfinţenia lui Cristos este atribuită credinciosului creştin, exact cum afirmă Domnul Isus în Ioan 17:19: "Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr." Dumnezeu îl vede pe credincios ca fiind sfânt. Asta înseamnă că Wesley n-ar fi trebuit să-şi îngrozească fraţii creştini cu texte precum "Urmăriţi pacea cu toţii şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul." (Evrei 12:14) Creştinul este sfânt, sfinţenia îi este atribuită în totalitate. Ce ar fi făcut reformatorii cu texte precum 1Petru 1:16: "Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt." (Levitic 11:44 şi următoarele; 19:2; 20:7)? Ar fi spus că suntem chemaţi la sfinţenie. Dar de ce să fim chemaţi la sfinţenie de vreme ce suntem desăvârşiţi în Cristos, s-ar întreba unii. Această întrebare s-a mai pus şi înainte, iar răspunsul lui Pavel din Romani 6 este - deoarece suntem mântuiţi în vederea faptelor bune, nu întru desfrâu. Faptele bune se nasc din mulţumirea inimii credinciosului mântuit, nu din aceea a omului care se chinuie să fie mântuit prin respectarea legii.
Care era rolul legii în doctrina legată de sfinţenie a reformatorilor? Ei considerau că legea are în Biblie trei uzanţe: una civilă, menită a-i împiedica pe oameni să-şi fure unii altora soţiile, soţii şi pentru a limita influenţa în societate, uzanţă aplicabilă întregii culturi; uzanţa teologică - avea drept scop să-l conştientizeze pe om de starea sa de păcătoşenie (and drive us to despair and terror so that we will seek a savior) într-un asemenea mod încât să-l aducă la disperare şi teroare ca să caute un mântuitor (Luther considera că aceasta e prima uzanţă e legii în Biblie); a treia uzanţă a legii, după cum credeau reformatorii, era cea didactică, menită să-l înveţe pe credincios voia lui Dumnezeu privitoare la o trăire sfântă.
Ce ar trebui să facă creştinul dacă citeşte legea şi spune: ,Acest lucru nu e valabil pentru mine: nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea şi în mod cert nu îmi iubesc aproapele aşa cum mă iubesc pe mine. De fapt, chiar azi am ocolit un sărac de pe marginea drumului căruia i se stricase maşina. S-ar putea să nu fiu încă creştin'? Răspunsul mişcării "Vieţii înalte" la frământarea credinciosului ar fi: "Predă-te mai mult!" sau "Ce ascunzi de Domnul?" Dar răspunsul reformatorilor ar fi altul: "Grăbeşte-te la a doua uzanţă a legii şi aleargă la Cristos, unde sfinţenia este adevărată şi completă!" După o asemenea experienţă credinciosul se va simţi mai îndemnat să asculte (astfel împlinindu-se şi a treia uzanţă a legii). Şi aceasta este singura cale prin care cineva se va simţi liber să asculte. Cel mai important lucru de amintit este că Isus Cristos a murit şi pentru eşecurile creştinului. Moartea Sa îl salvează de păcat şi pe creştin. La cruce e mereu loc pentru cei necredincioşi, dar ar trebui să le spunem oamenilor că la cruce este loc şi pentru creştini, de asemenea.
Prea des în cercurile evanghelice legea doar condamnă distrugând încrederea în Evanghelie. Ea poate ameninţa şi condamna şi azi, dar noi ştim că pentru păcătoşi există har şi acest mesaj al harului este cel mai des folosit în evanghelizare. Dar întrebarea dacă mai există har şi pentru creştinul păcătos e o problemă nesoluţionată în multe adunări. Au fost oameni care-au venit la mine după terminarea mesajului şi mi-au zis: "Asta e ultima mea şansă. Educaţia mea creştină mă omoară. Înţeleg că Isus Cristos a murit pentru mine, pe când eram păcătos, dar nu sunt sigur că moartea Sa e valabilă şi pentru păcatele mele de acum, deoarece m-am predat atât de puţin lui Cristos..." Această concepţie denaturată e consecinţa înţelegerii eronate a Evangheliei şi a aplicării greşite a legii.
Ar trebui să se afirme cu tărie şi fără echivoc că siguranţa mântuirii are la bază deplina ispăşire a lui Cristos. Cu alte cuvinte, chiar şi un creştin poate fi salvat. Cealaltă "evanghelie", în formele sale variate ("Viaţă înaltă", legalism, învăţătura "creştinului carnal" etc.), ne distruge. Trebuie să vă avertizez că răspunsul la această problemă devastatoare nu este disponibil la orice colţ de stradă, ci numai în tradiţia reformată. Aceasta nu se datorează faptului că o anumită tradiţie are acces la informaţii la care alte tradiţii n-au, ci mai degrabă faptului că aceeaşi dezbatere care a avut apogeul în secolul al şaisprezecelea a erupt de-a lungul timpului, în mod repetat, în diverse forme. De fapt, aceasta constituie controversa istoriei creştine încă de pe vremea când Cristos combătea fariseii şi Pavel legaliştii. Dar în nicio perioadă nu a fost mai intens purtată ca în secolul şaisprezece. Să ignorăm înţelepciunea biblică, pregătirea şi profunzimea sclipitoare a unor giganţi ai credinţei precum reformatorii nu înseamnă altceva decât să adaugăm ignoranţei noastre şi viciul mândriei şi al autosuficienţei. Punctul de vedere al reformatorilor este identic cu cel al Evangheliei.
Singura ieşire din problemă o reprezintă expunerea Scripturilor ce include atât legea cât şi Evanghelia - o expoziţie care Îl plasează pe Cristos în centrul mesajului său, un mesaj valabil pentru toţi, inclusiv pentru creştini. Întreaga Scriptură se referă la Cristos. Întreaga Scriptură vorbeşte despre Cristos, fapt relevant şi pentru creştin.
Obişnuiam să le spun studenţilor mei de la un colegiu creştin evanghelic că nu au auzit o predică autentică, cu excepţia unor prelegeri cu tentă evanghelistică. Dieta lor săptămânală din cadrul bisericii a fost deseori doar un îndemn la a deveni ca Isus, Pavel, Daniel sau alt erou din Biblie. Au fost bombardaţi constant cu întrebarea "Ce faci tu pentru Isus?" Predicarea nu a fost aşa cum ar fi trebuit să fie - o proclamare a harului lui Dumnezeu faţă de ei prin moartea ispăşitoare a lui Cristos, harul lui Dumnezeu pentru ei ca şi creştini. Este imperios necesar să subliniem acest lucru. Singurul mod prin care putem recupera acest mesaj este să-L identificăm pe Cristos în Scripturi, pe Cel care-a murit pentru noi şi care este soluţia la trăirea noastră necreştină; şi să nu mai citim Scriptura ca pe o carte de reţete pentru trăirea creştină. Trebuie să experimentăm reînnoirea (care era, nu în mod surprinzător, atât de importantă pentru reformatori), fapt posibil în momentul în care conştientizăm că Evanghelia se adresează şi creştinilor.
Într-o zi, pe când se plimba prin Minneapolis, un prieten de-al meu a fost confruntat de un frate evanghelic cu întrebarea : ,Frate, eşti mântuit?' Hal şi-a rotit ochii şi a spus "Da". Nefiind satisfăcut de răspuns, persoana l-a mai întrebat: ,Ei bine, când ai fost mântuit?' Hal i-a zis: ,În urmă cu vreo două mii de ani, la vreo douăzeci de minute de mers din centrul Ierusalimului.' Acesta este mesajul Evangheliei. Credinţa în ea este la fel de importantă pentru creştini, în vederea sfinţirii, cum este de importantă pentru necreştini, în vederea justificării. Este acelaşi mesaj, aceeaşi mântuire, aceeaşi lucrare a lui Dumnezeu. Acest lucru este la fel de important pentru Biserica Evanghelică de azi cum a fost pentru reformatori în secolul al şaisprezecelea. Fără acest mesaj simplu dar copleşitor nu există speranţă nici pentru cel păcătos, nici pentru cel sfânt.
Tradus de Lacrisa Novac