Înapoi
Acasă
Biblia

Cum să menții liniștea conștiinței tale, să afli și să înlături păcatele ajunse obișnuință

Cum să obții biruința asupra lor, și despre strategia de luptă
(un "curs" de luptă împotriva păcatului)

Un studiu tematic


Întâi vreau să spun cum nu prefer să fac acest fel de studii, tematice, ci să apelez la Biblie pentru inspirația asupra subiectelor pe care să le discutăm în biserică, însă cred de astă dată că Dumnezeu ne îndeamnă să ne aplecăm asupra acestui subiect al biruinței noastre asupra păcatului și a luptei împotriva lui în noi, mai înaintea altor cauze pe care să ni le propunem singuri.

În confruntarea cu păcatul toți creștinii pierdem și câștigăm bătălii, dar soarta războiului este știută de la bun început. Hristos a învins pentru noi! De aceea, viața creștină este posibilă, însă doar în puterea învierii lui, și nu în puterea firii omenești pământești.

"Drag cititor nu te lăsa înșelat asupra acestei chestiuni vitale. A omorî poftele firii, a fi răstignit față de lume, a-l birui pe diavolul, a muri zilnic față de păcat și a trăi pentru neprihănire, a fi blând și smerit cu inima, credincios și răbdător, evlavios și integru, plin de dragoste și îngăduință, într-un cuvânt, să fii un creștin adevărat, sau asemenea lui Hristos, este o sarcină care depășește cu mult slabele resurse ale bietei firi omenești."

Păcatele repetate...

Ca și creștin de câțiva ani, mărturisesc că uneori mă lupt cu unele păcate care se repetă și care îmi provoacă multă durere ascunsă și deznădejde. De aceea, în primul rând îmi propun mie însumi să studiez acest subiect, să aflu cum să întrerup ciclul păcatului din viața mea, să mai aflu câteva metode biblice de luptă împotriva lor și cum se pot învinge, iar dacă din asta mai sunt unii câștigați, slavă Domnului.

Studiul acesta rezultă dintr-o experiență proastă, negativă, a mea. Știți cum unii vin și spun că au avut niște experiențe spirituale senzaționale și descoperiri nemaipomenite despre care vorbesc creștinilor, fără a-i lăsa cu nimic care să-i ajute în lupta împotriva păcatului...

Experiența mea proastă în care mă confrunt cu realitatea păcatelor mele repetate și chiar a celor devenite obișnuință îmi amintește într-adevăr de harul lui Dumnezeu care este senzațional, nemaipomenit și asupra lui vă atrag atenția.

Însă pentru moment dați-mi voie să vă vorbesc despre... această constantă bătălie cu păcatul și cum să învingem în ea! Cu se poate întrerupe ciclul păcatului...

Astfel, iată un motto al studiului:

Evrei 12:4 Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.

În primul rând să recunoaștem că întristarea provocată de păcatul repetat este o dovadă esențială a unei reale convertiri la Hristos. Când, ea lipsește, sau când este de formă, sufletul nu este născut din nou și nu este convertit la Hristos.

Prin a studia cum să o rupem cu păcatul nu facem decât să trecem la o aplicație practică directă a mântuirii noastre: Isus a venit ca să-și mântuiască poporul din păcate. Asta este ceea ce și înseamnă numele Său:

Matei 1:21 "Ea (fecioara) va naște un Fiu, și-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale."

"Dacă sufletul cuiva este alipit de păcat toată credința din lume nu-l va salva pe acela, căci dovada convertirii se vede în urârea păcatului și-n depărtarea de fărădelege. Hristos nu a salvat încă pe acela care este atașat, îndrăgostit de păcatul lui! Însă este gata să-i mântuiască pe aceia care s-au scârbit de păcatul lor, care tânjesc să fie curățiți de murdăria lui, și care vor să fie scăpați din tirania lui asupritoare." (Arthur Pink, Saving Faith)

În fața realității aproape omniprezente a păcatului în viețile noastre de creștini să aflăm,

...Cum putem să avem o conștiință împăcată (în sensul de liniștită, totuși nu amăgită), să menținem liniștea ei, în plus, cum să întrerupem ciclul păcatului din viața noastră.

Cum determinăm când păcătuim sau poftim (doar un sinonim), dacă nu săvârșim acele păcate repetate (de care un creștin adevărat nu ar trebui să fie caracterizat), sau dacă nu cumva este stăpânit de păcat?

Când un creștin în mod obișnuit păcătuiește, sau poftește, cum știe dacă nu face păcate repetate, sau nu este stăpânit de un anume păcat?

Știm din 1 Ioan 3 că,

6 Oricine rămâne în El, nu păcătuiește; oricine păcătuiește, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.
7 Copilașilor, nimeni să nu vă înșele! Cine trăiește în neprihănire, este neprihănit, cum El însuși este neprihănit.
8 Cine păcătuiește, este dela diavolul, căci diavolul păcătuiește dela început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
9 Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește, pentrucă sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.
10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trăiește în neprihănire, nu este dela Dumnezeu;

Suferă oare un creștin adevărat de ambivalență (are sentimente contrarii, chiar opuse în această viață de credință), adică, când este un om al lui Dumnezeu, când este un rob al păcatului?

Cunoaște când ura față de păcat, când plăcerea?

Să fie el oare caracterizat de o viață dublă, să fie un om cu două fețe?

Ambivalența este chiar și o tulburare psihică care constă în manifestarea simultană a unor sentimente și afecte contradictorii, chiar diametral opuse (vezi, iubire și ură). (Dicționarul Enciclopedic)

Înainte de a răspunde la o astfel de întrebare, trebuie făcute niște remarci de introducere.

Toate poftele și dorințele stricate își găsesc originea și rădăcina în firea pământească. Apostolul Iacov a spus atunci când a zis,

Iacov 1:14 Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși și momit.

Astfel fiecare este urmărit de pofta lui însuși și fiecare atac al poftelor de care are parte cineva își găsește sursa numai și numai în el însuși. Astfel, nu putem da vine pe nimic din exteriorul nostru pentru poftele pe care le avem. Ele sunt manifestările active ale unei naturi păcătoase de care Hristos a început să ne separe, dacă a venit în viața noastră și ne-am făcut ucenicii Lui.

Așadar chiar după convertire, creștinului îi rămâne să se confrunte cu această realitate a vieții lui căci poftele și toate dorințele stricate rezidă în firile noastre pământești pe care le purtăm încă cu noi. De aceea, Pavel a fost îndemnat să afirme că,

Gal.5:17 ...firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți.

Deci iată că ne găsim foarte adesea într-un impas dramatic în viața creștină: Nu putem face tot ce dorim! Uneori dorim răul și Duhul Sfânt nu ne lasă, iar alteori (sper cât mai des!) dorim binele și firea nu ne lasă. Aceasta este o realitate cu care orice credincios se poate identifica. Lista lucrurilor pe care firea și Duhul, fiecare în parte le "poftește", se găsește mai jos:

19 Și faptele firii pământești sunt cunoscute, și sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea,
20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, desbinările, certurile de partide,
21 pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările, și alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia,
23 blândeța, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.

Să înfruntăm realitatea! În credincios, firea poftește toate acele lucruri de mai sus. Cei mai buni, tari, creștini trebuie avertizați asupra acestor lucruri și nu doar cei slabi.

Isus a considerat necesar să avertizeze toți credincioșii asupra unor păcate greu de crezut că pot pune stăpânire pe niște urmași ai Săi:

Luca 21:34, 35 Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură, și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laț peste toți ceice locuiesc pe toată fața pământului.

Este limpede că Dumnezeu știe cum stau lucrurile cu noi și sper că pericolul "îngreunării" inimii fiecăruia este unul la care noi luăm seama.

Creștinii declarați nu sunt într-un mai mare pericol decât acesta, și anume de a avea inima îngreunată de păcate aparent neînsemnate, care acționează ca un laț și pentru care nimicirea, judecata, vine ca o surpriză! Este de subînțeles că trebuie să luăm seama la noi înșine.

Sau,

Rom.7:18 Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească,

Este de asemenea un lucru știut că această rădăcină a păcatului ce se găsește în noi, va căuta să profite de slăbiciune pentru a se manifesta în tot felul de rele practice în viețile noastre. Lucrul acesta ar trebui să ne preocupe să arătăm gelozie după voia lui Dumnezeu pentru sufletele noastre cât și unii pentru alții. Lucrul acesta a trebui să facă din îndemnul biblic de a "omorî" mădularele noastre o preocupare zilnică a noastră. Dacă astfel de forțe se găsesc la lucru în firile noastre, omorârea mădularelor de care ele se folosesc devine o necesitate și îndatorire de bază dusă la îndeplinire în câte zile avem.

Coloseni 3
1 Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu.
2 Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
3 Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
4 Când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă.
5 Deaceea, omorâți mădularele voastre cari sunt pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta rea, și lăcomia, care este o închinare la idoli.

"Mădularele" se referă la ceea ce este pământesc, firește în noi...exact așa sună traducerea literară și-n româinește, nu? "Mădularele voastre care sunt pe pământ". Nu se referă la amputarea picioarelor... despre așa ceva se vorbește într-un alt loc unde sugestia este într-adevăr deliberat șocantă pentru a sublinia gravitatea păcatului și necesitatea măsurilor drastice luate împotriva lui:

Matei 5:27-30 Ați auzit că s-a zis celor din vechime: ,,Să nu preacurvești." Dar Eu vă spun că ori și cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, și să nu-ți fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și leapădă-o dela tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, și să nu-ți fie aruncat tot trupul în gheenă.

Marcu 9:45-47 Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop, decât să ai două picioare, și să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele lor nu moare, și focul nu se stinge. Și dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăția lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi și să fii aruncat în focul gheenei...

Creștinul este totuși un om care trăiește între două lumi -- cetățean al cerurilor și "războinic" cu păcatul aici. Biblia ne arată în textul de fațșă ce privilegii am primit pe cealaltă (unde suntem așezați în locurile cerești împreună cu Isus; Efes.1), în același timp ne arată ce se întâmplă cu noi aici (ați murit) și ce îndatorire ne revine aici: "umblați după locurile de sus", "gândiți-vă la ele", și subliniez aici, "omorâți".

Cu alte prilejuri am vorbit despre primele, acum, voi vorbi despre cea din urmă.

Un anume păcat nu devine obișnuință decât în împrejurările favorabile pe care noi i le creăm. Nu devine obișnuință decât dacă profită de niște avantaje particulare. Firea omenească este stricată în mod egal în toate părțile ei și nu trebuie să dăm vina pe personalitățile noastre pentru acele păcate cărora le cedăm ușor și le repetăm.

Exemplu: pentru unele păcate mulți obișnuiesc să spună, "așa sunt eu", sau, "eu am caracter puternic, astfel mă enervez ușor".

Deci, un păcat nu dobândește un statut de obișnuință și prinde putere (ajungând să ne stăpânească) în viețile noastre decât dacă-i oferim ocazii favorabile specifice. Nu voi stărui asupra lor, dar cineva nu trebuie decât să se întrebe când păcătuiește și în ce situații, la ce ore, unde, privind la ce, sau în timp ce făcea ce? ... pe ce stradă te plimbi? (ghinion că-n Petroșani este doar una)

Particularitățile personalităților noastre într-adevăr oferă din start anumite ocazii păcatului să prindă prilej și să-și facă "lucrarea" în noi. Astfel, date fiind caracterele lor personale, unii pot fi mai înclinați spre invidie, mândrie, mânie, sau senzualitate, alții, spre lăcomie, beție, și altele. Într-adevăr, temperamentul poate agrava păcatele cuiva, însă, niciodată, dar niciodată, nu poate fi prezentat ca scuză, sau cauză a lor. Este o minciună a diavolului să dăm vina pe temperament pentru păcat.

Mai mult, trebuie să recunoaștem că dacă harul lui Dumnezeu nu ne învață să o rupem cu păcatele temperamentului, putem spune fără să greșim că nu ne-a învățat încă nimic. Acesta nefiind un handicap al harului, ci o dovadă a faptului că regenerarea noastră spirituală nu s-a produs.

Exemplu: dacă unul nu se oprește din înjuratul obișnuit temperamentului său, sau nu se smerește, ci se poartă în continuare arogant și nesuferit cu alții, este foarte probabil ca harul lui Dumnezeu să nu-i fi atins inima, sursa tuturor relelor lui, și să-i fi luat luat locul pe tron păcatului.

Un caracter "inflamabil"?
Marea schimbare a firii este produsă lăuntric de venirea neprihănirii în sufletele noastre, care se vede în exterior prin renunțarea îndeosebi la "păcatele temperamentale" care de aici încolo nu ar trebui să ne mai caracterizeze. Dacă nu devenim caracterizați, mai degrabă de dragostea de Dumnezeu prin interiorizarea neprihănirii, decât de dragostea de sine prin exteriorizarea constantă a temperamentului nostru, nu putem spune că suntem creștini.

Circumstanțele în care ne punem singuri acordă puteri enorme unor păcate ce rezidă în fire. Unele sunt împuternicite de împrejurările nefaste în care ne aducem singuri prin neglijența arătată față de timp, de prietenii, relații, și priorități.

Astfel unele păcate prind prilej de manifestare profitând de educație. De pildă, dacă ne educăm copii să fie individualiști și egoiști ("ești cel mai frumos, cel mai deștept, ești mai cuminte decât copii altora ..., etc."), "turnăm benzină" pe un foc ce arde mocnit în mădularele lor încă de la naștere, și care va fi întețit în clipa când poftele lor proprii îl vor aprinde și-i vor mistui în flăcările mândriei.

Anumite medii sociale fac anumite păcate "inflamabile" din noi, să ia foc și să ardă cu putere în mădularele noastre.

Proverbe 30:9 Ca nu cumva, în belșug, să mă lepăd de Tine, și să zic: ,,Cine este Domnul?" Sau ca nu cumva în sărăcie, să fur, și să iau în deșert Numele Dumnezeului Meu. -

Drept soluție să ascultăm ce sfaturi ne dă Biblia:

Efes. 5:16 Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele.
Col. 4:5 Purtați-vă cu înțelepciune față de cei de afară; răscumpărați vremea.
1 Cor.15:33 Nu vă înșelați: ,,Tovărășiile rele strică obiceiurile bune".
Prov. 9:6 Lăsați prostia, și veți trăi, și umblați pe calea priceperii!"
Prov. 13:20 Cine umblă cu înțelepții se face înțelept, dar cui îi place să se însoțească cu nebunii o duce rău.
Ferește-te de cei ce bârfesc : Prov.20:19 Cine umblă cu bârfeli dă pe față lucrurile ascunse; ți cu cel ce nu-ți poate ținea gura să nu te amesteci.

Ferește-te de cei iuți la mânie, lipsiți de caracter: Prov.22:24-25 Nu te împrieteni cu omul mânios, și nu te însoți cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi (obișnuință?) cu cărările lui, ți să-ți ajungă o cursă pentru suflet.

Ce altceva sunt păcatele săvârșite din obișnuință, dacă nu o cursă pentru sufletul cuiva? Nu le poate mărturisi, nu scapă de ele, îl țin sub condamnare, se simte tot timpul vinovat, ce mai, sunt o cursă groaznică, o capcană nemiloasă cum nu s-a mai văzut.

Ferește-te de cei dedați la băutură și lăcomie: Prov.23:20-21 Nu fi printre ceice beau vin, nici printre ceice se îmbuibează cu carne. Căci bețivul și cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, ți ațipirea te face să porți zdrențe.

Ferește-te de cei schimbători, capricioși (nesupuși, rebeli, certați cu legea): Prov.24:21-22 Fiule, teme-te de Domnul și de împăratul; ți să nu te amesteci cu cei neastâmpărați! Căci deodată le va veni pieirea, ți cine poate ști sfârșitul amândurora!

Ferește-te de cei mincinoși, nemiloși, indiferenți, lipsiți de încredere: Prov.25:18-20 Ca nebunul care aruncă săgeți aprise și ucigătoare, ața este omul care înțeală pe aproapele său, ți apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!"

Cu această prefață încheiată doresc să răspund întrebării de debut: Cum știm dacă un păcat, sau pofta, au devenit obișnuite și ne stăpânesc?

Un pericol care amenință în fiecare clipă...
Poftele care se găsesc în mădularele noastre, care locuiesc în firea pământească (Pavel: Rom.7:18 "Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească..."), cele mai îngrozitoare chiar asupra cărora Domnul ne-a avertizat să le omorâm, pot lucra chiar acum în gândurile și inimile celor mai onorabili dintre noi.

O anume poftă poate oprima în mod obișnuit sufletul cuiva, dar să nu se manifeste încă în mod extern din anumite motive. Dacă observi că mintea și sufletul îți sunt chinuite frecvent și apăsate de o anume poftă, sau dorință stricată, nu te grăbi să crezi că respectivul păcat a devenit obișnuință, sau că a și pus stăpânire pe tine! Poate să fie doar o perioadă de grea încercare și ispitire a ta. Păcatul care locuiește în membrele tale în conjuncție cu ispitirea ta, vor lupta însă cu putere, constant și viguros pentru a te subjuga robiei păcatului (când păcătuiești din obișnuință, ești victimă, o pasăre în lațul vânătorului).

Să presupunem că ai ajuns în această situație nefericită (de a te lupta cu ispite și a fi viguros asaltat).

Cum deosebești între ispite în general și înrobirea ta de către un anume păcat? Poți să-ți dai seama că Nu faci păcatul care a devenit obișnuință, după următoarele repere:

  1. dacă ești mai mult întristat de el, decât murdărit, atunci nu-i decât o ispită (încă!). În acest caz, atât harul cât și păcatul lucrează simultan în membrele tale, cu toate că au scopuri foarte opuse. Scopul harului este să-ți smerească sufletul, iar scopul păcatului, este să ți-l pângărească, murdărească. Sufletul este însă murdărit atunci când păcatului îi este dat consimțământul. O ispitire activă la nivelul gândului, nu produce pângărirea ta spirituală, ci doar ispitirea care obține consimțământul voinței tale o face. Fie că voința ta a participat de la "bun" început, fie a vrut păcatul după o mai lungă perioadă de ispitire, acest consimțământ al voinței este cel care te pângărește. Cu toate acestea, dacă ești doar mai mult întristat decât pângărit de el, poți să-ți dai seama că păcatul nu a devenit obișnuință. Tentația poate fi îndelungă, chinuitoare, și aparent fără sfârșit, dar atâta vreme cât sufletul tău refuză să-i dea acordul, sufletul tău rămâne neprihănit în mijlocul atacului.
  2. dacă poți să privești cu adevărat asupra păcatului tău, ca fiind cel mai mare și mai ucigător dușman al tău. Dacă acesta este într-adevăr modul în care-ți privești păcatul (să-l urăști așa cum Dumnezeu îl urăște!), atunci te găsești în puterea ispitei (sub influența ei), dar nu în stăpânirea unui păcat repetat.
  3. dacă porți războiul și lupta cu el fără încetare, îndeosebi prin acele strategii fără egal ale rugăciunii și studiului Cuvântului. Când sufletul este ispitit să se depărteze (să se lase) de acestea, în mod sigur păcatul poate fi declarat învingătorul. (Un creștin norvegian a spus că, "această Carte te va ținea departe de păcat, iar păcatul te va ține departe de această Carte.") Totuși atâta vreme cât conflictul este menținut prin exercitarea obiceiurilor harului, păcatul respectivului poate fi considerat o ispită și nu un păcat devenit obișnuință.

Teodor Macavei


Umblarea Creștinului | Următoarea pagină