Înapoi
Acasă
Biblia

Unirea cu Hristos

de Michael Horton


Salvador a fost un spion cubanez, infiltrat în Miami pentru a afla secrete militare de la guvernul Statelor Unite. Cu toate acestea, naționaliștii cubanezi cu care Salvador s-a asociat fără a-și dezvălui identitatea reală l-au determinat în cele din urmă pe abilul spion să renunțe la loialitatea lui față de Castro. Ca urmare, Salvador s-a predat guvernului Statelor Unite iar acesta i-a oferit azil, protecție și o nouă identitate. Guvernul a înscenat "uciderea" lui Salvador astfel încât oficialii lui Castro să își considere spionul mort, iar odată acest plan îndeplinit lui Salvador i s-au eliberat documente noi, a primit un nume nou și o nouă viață.

Pavel face apel la acest gen de limbaj atunci când răspunde la întrebarea: "Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul?" cu familiarul său răspuns: "Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui" (Rom. 6:1-5).
Apostolul merge mai departe și vorbește despre răstignirea vechii noastre identități și despre îngroparea acesteia, în timp ce credinciosul e trezit la o nouă viață. "Să nu uităm niciodată că vechiul nostru eu a murit împreună cu El pe cruce, astfel încât tirania păcatului asupra noastră să poată fi sfărâmată - pentru că despre un om mort se poate spune pe drept cuvânt că este liber de sub puterea păcatului" (v.7, traducerea Phillips).

Israel și-a căutat multă vreme identitatea prin conformarea la cerințele Legii. Prin ritualurile exterioare, mulți credeau că unirea cu Legea și cu Moise va duce la identitatea ce aduce împlinire, speranță și mântuire. Însă numai Hristos a avut în El Însuși, atât în esența Sa cât și în faptele Sale, neprihănirea pe care Dumnezeu o cere de la omenire. De aceea, doar prin unirea cu Hristos credinciosul poate să se bucure de identitatea celui ce Îi aparține lui Dumnezeu. "Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub Lege, ci sub har" (v.14).

Această nouă identitate nu e ceva ce putem obține prin convertirea noastră sau prin încercarea noastră de a ne-o asuma. Ea ne este dată de Dumnezeu în îndurarea Sa, fără ca noi să avem vreo contribuție în acest sens și fără ca ceva din noi să o merite. La fel cum Salvador nu mai putea să se întoarcă vreodată la vechea sa identitate și era de-acum devotat celor ce i-au dat această nouă identitate, tot așa "eliberați din slujirea păcatului, voi ați intrat în slujba neprihănirii" (v.19). Înainte, nu am fi răspuns favorabil la nici una din cerințele neprihănirii, dar acum, pentru că suntem uniți cu Hristos, sentimente noi și un devotament nou produc o slujire nouă.

Este important să ne dăm seama că Hristos nu vine să îmbunătățească vechiul eu, să îl călăuzească și să îl redirecționeze către o viață mai bună; El vine să ne ucidă, ca să ne poată trezi la o viață nouă. El nu este prietenul omului cel vechi, bucuros să îl poată ajuta pe acesta. Este dușmanul lui de moarte, care intenționează să îl înlocuiască cu un om nou. Observați că nașterea din nou nu este același lucru cu îndreptățirea. Teologul wesleyan contemporan, John Lawson, confundă îndreptățirea cu nașterea din nou exact în aceeași manieră în care au făcut-o învățații medievali: "Îndreptățirea este etapa inițială și esențială a unei vieți noi, schimbată în bine în minte și în inimă, în voință și în faptă." Mai mult, "regenerarea este un cuvânt care descrie primul pas din viața credinței mântuitoare în Hristos. Termenul legal 'îndreptățire' se referă la acest pas..." (Introducere la doctrina creștină: Zondervan, pag. 226-7).
Noi nu suntem îndreptățiți prin convertire; dimpotrivă, convertirea sau nașterea din nou este darul lui Dumnezeu dat celor ce sunt morți spirituali și, prin urmare, incapabili să Îl aleagă pe Hristos. În nașterea din nou, Dumnezeu acordă credința necesară pentru a răspunde pozitiv și prin această credință, nu prin convertire în ea însăși, o persoană este acceptată de Dumnezeu.

Ce este "unirea cu Hristos"?
Dacă această doctrină este, așa cum scria John Murray, "adevărul central al întregii doctrine a mântuirii," ce înseamnă ea și de ce este atât de importantă?

Mai întâi, unirea cu Hristos descrie realitatea despre care scria Pavel în Romani, capitolul șase. Așa cum soțul și soția sunt uniți prin căsătorie iar părintele și copilul sunt uniți prin naștere, tot așa și noi suntem uniți cu Hristos prin botezul Duhului Sfânt. Cei ce sunt familiari cu discursurile istorice (chiar și contemporane) ale predicării reformate și luterane vor recunoaște imediat accentul pus pe lucrarea obiectivă a lui Hristos în istorie. Teme ca alegerea, întruparea, ispășirea înlocuitoare, ascultarea activă și pasivă a lui Hristos, îndreptățirea, înfierea și aspectul obiectiv al sfințirii (adică declarația că noi suntem deja sfinți în Hristos), formează dieta predicilor celor mai bune și mai credincioase Bibliei. Fiecare din aceste teme au rolul să aducă aminte credinciosului că neprihănirea lui sau a ei nu se găsește înăuntru, ci în afară.

Cu toate acestea, există un aspect subiectiv al unirii noastre cu Hristos care primește o atenție egală în Scriptură și, prin urmare, cere o atenție egală din partea noastră. Calvin scria, "Trebuie să înțelegem că atât timp cât Hristos rămâne în afara noastră, iar noi suntem despărțiți de El, tot ce a suferit El și tot ce a făcut pentru mântuirea rasei umane rămâne în zadar și fără nici o valoare pentru noi... Tot ce are El nu înseamnă nimic pentru noi până nu creștem într-un singur trup cu El" (Teze, III.i.1).
Toată neprihănirea noastră, toată sfințenia, răscumpărarea și binecuvântarea se găsește în afara noastră - în Persoana și în lucrarea lui Hristos. Aceasta a fost declarația Scripturilor și, urmând textul sacru, al reformatorilor, în fața unei neprihăniri subiective ce se găsește în credincios. Și totuși, așa cum arată Calvin, această "neprihănire străină" care îi aparține altcuiva din exteriorul nostru nu ar însemna nimic dacă această neprihănire ar rămâne pentru totdeauna în afara noastră. În acest punct ne-ar putea ajuta o ilustrație. În primul meu an de colegiu, am plecat în Europa cu câțiva prieteni și am rămas fără bani. Din fericire, părinții mei au fost de acord să depună suficienți bani în contul meu pentru a acoperi cheltuielile. Erau acei bani ai mei de-acum? Nu i-am câștigat eu. Nu am lucrat pentru ei. Nu erau ai mei în sensul că am făcut ceva ca să-i obțin. Dar acum erau în contul meu și puteam să îi consider proprietatea mea.
Deși nimic din neprihănirea noastră nu e a noastră, Hristos este al nostru! Deși nimic din sfințenia noastră nu ne aparține, putem spune, păstrând respectul cuvenit, că Hristos ne aparține! Demonii știu că Hristos e neprihănit, dar ei nu cred, nu pot să creadă, că El este neprihănirea lor.

De aceea, este esențial să îndreptăm atât privirea necredincioșilor cât și a credincioșilor spre Hristos în afara propriilor lor experiențe și fapte subiective, dar asta nu e totul! Hristos, Cel care a făcut tot ce era necesar pentru mântuirea noastră în istorie în afara noastră, acum vine să locuiască în noi în persoana Duhului Său Sfânt. "Dumnezeu a voit să facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia printre neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei" (Col. 1:27). Deși siguranța noastră este înrădăcinată în lucrarea obiectivă a lui Hristos pentru noi, este în același timp adevărat faptul că noi "cunoaștem că rămânem în El și că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său" (1 Ioan 4:13).

Ioan folosește această expresie a unirii în Evanghelia sa, unde se vorbește despre Isus ca fiind vița, iar credincioșii sunt mlădițele (Ioan 15). La fel cum mlădița e moartă despărțită de hrana dătătoare de viață a viței, tot așa oamenii sunt morți spirituali dacă nu sunt legați de viță. În altă parte, "Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și Eu rămân în el" (Ioan 6:56). După cum botezul este un semn și o pecete a legării noastre de viță (începutul unirii noastre), Cina Domnului este un semn și o pecete a hranei noastre pe care o primim fără întrerupere din viță.

Pavel apelează la această doctrină ca principiu organizator al întregii sale teologii sistematice. Contrastul dintre primul Adam și al doilea Adam din Romani 5 se bazează pe acest concept. "În Adam" noi avem tot ce are el: păcatul originar, judecata, condamnarea, frica, înstrăinarea; "în Hristos" noi avem parte de toată neprihănirea, sfințenia, viața veșnică, îndreptățirea, înfierea și binecuvântarea Sa. Mai mult, "măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți). El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus..." (Efes. 2:5). "Am fost răstignit împreună cu Hristos," declară Pavel, "și trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2:20).

Astfel, această doctrină este cercul ce unește spițele mântuirii și le menține în unghiul potrivit. Expresia "În Hristos" (adică prin unirea cu El) apare, după cum am numărat eu, de nouă ori în primul capitol din Efeseni. Aleși în Hristos înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu ne-a dat harul să fim acceptați "în Prea Iubitul Lui". El nu ne poate iubi direct din cauza păcătoșeniei noastre, dar ne poate iubi atunci când suntem uniți cu Hristos, pentru că El este Cel iubit de Tatăl. "În El avem răscumpărarea"; "în El am fost făcuți moștenitori", și așa mai departe.

Unirea cu Hristos și convertirea
Această doctrină este un alt fel de a spune "Numai Hristos!" Toate binecuvântările spirituale din locurile cerești se găsesc în El. Chiar și darurile Duhului Sfânt sunt prin și pentru slujirea lui Hristos Mijlocitorul. Nimeni nu se botează în Duhul Sfânt, ci este botezat de Duhul Sfânt în Hristos.
Regenerarea, sau nașterea din nou, este începutul acestei uniri. Dumnezeu aduce această legătură și botezul chiar înainte să existe vreun semn de viață - pe când "voi erați morți... Dumnezeu v-a adus la viață" (Efes. 2:1). Primul dar al acestei uniri este credința, unicul instrument prin care putem trăi și putem rămâne în această viță. Dar aceasta e o viță bogată, plină de sevă hrănitoare ca să producă un rod îmbelșugat. Deși noi nu suntem legați de viță și nici nu rămânem în ea din cauza rodului (care mlădiță depinde de rod?), cei ce sunt cu adevărat mădulare ale lui Hristos în mod inevitabil aduc roadă. Prin unirea cu Hristos noi primim neprihănirea Sa atribuită (îndreptățirea) precum și neprihănirea Sa împărtășită (sfințirea).
Deci, convertirea la Hristos este un aspect al lucrării anterioare a harului lui Dumnezeu de unire a noastră cu Fiul Său. De aceea, în acest punct este esențial să raportăm acest lucru la situația contemporană.

1. O schemă în două etape
Religia centrată pe om a creat întotdeauna două căi către viață: una pentru cel înzestrat spiritual și alta pentru cei ce se mulțumesc cu cerul, dar nu îi preocupă "viața din belșug". Roman-catolicismul (medieval și modern) a prezentat aceasta prin distincția dintre preoțime și alții din categoria "celor religioși" pe de o parte, și "cei laici" pe de altă parte. Mai mult, există cei ce s-au complăcut în păcate scuzabile (cele care întrerup părtășia cu Dumnezeu) și păcate de moarte (cele care șterg tabla și fac o persoană să înceapă din nou de la zero).

Evanghelicii au făcut parțial același lucru, urmărind versiunea "Vieții Înalte" a convertirii și a vieții creștine, în care super-sfinții (adesea implicați în "slujire creștină totală") sunt "umpluți de Duhul Sfânt", în timp ce creștinii normali (adică "firești") reușesc să ajungă în cer, dar fără să aibă vreunul din darurile Duhului Sfânt.

"Duhul Sfânt ne va umple cu puterea Sa în momentul în care ne supunem în totalitate", declară Bill Bright, fondatorul organizației Campus Crusade for Christ. "Dumnezeu și-ar încălca propriile legi spirituale dacă l-ar forța pe om să-I îndeplinească poruncile." E tragic faptul că "În momentul convertirii voința umană se supune temporar în fața voinței lui Dumnezeu," dar "după convertire inima își pierde frecvent prima sa dragoste" și prin urmare ne cere să căutăm o nouă umplere. La fel cum credinciosul medieval se folosea de un anume ritual pentru a umple vasul harului care a început să picure din cauza unui păcat scuzabil, Bill Bright îndeamnă: "Dacă un creștin nu este umplut, el nu ascultă de porunca lui Dumnezeu și păcătuiește împotriva lui Dumnezeu." Ce se cere este ca acel creștin firesc să urmeze pașii care trebuie să-i fi fost familiari și călugărului medieval: mai întâi, "meditează"; apoi, "obișnuiește-te să petreci în fiecare zi un timp bine definit în rugăciune pentru călăuzirea lui Dumnezeu..."; creștinul trebuie de asemenea să își mărturisească fiecare păcat, pentru că "păcatul nemărturisit îi împiedică pe mulți creștini să fie umpluți cu Duhul Sfânt" (Manual pentru maturitate creștină, CCCI, pag. 133-145).
Charles Finney este citat aprobator de către Bright: "Creștinii sunt la fel de vinovați pentru că nu sunt umpluți cu Duhul Sfânt ca și păcătoșii pentru că nu se pocăiesc. Sunt chiar mai vinovați, pentru că, având mai multă lumină, ei sunt cu atât mai vinovați." Și Norman B. Harrison este citat: "Viața umplută de Duhul Sfânt... este singura viață care îi poate fi plăcută lui Dumnezeu." Desigur, moștenitorii Reformei le răspund moștenitorilor evului mediu din zilele noastre că există o singură viață ce Îi poate fi plăcută lui Dumnezeu, și aceea este viața lui Hristos. Pentru că viața Sa este acceptată iar noi suntem în El, ascunși în El într-un fel, noi Îi suntem plăcuți lui Dumnezeu și suntem umpluți de Duhul Sfânt, pentru că fiecare credincios beneficiază de tot ce are și Hristos.

Ce fel de tată se împarte pe sine și își împarte toate averile doar câtorva favoriți iar celorlalți le refuză tot ce are mai bun? Poate că unii vor răspunde, "Nu e vorba aici de generozitatea tatălui, ci de consimțământul fiilor de a primi." Deși acest lucru are coerență logică, el descoperă o perspectivă teologică fundamental diferită. Unirea cu Hristos nu este rezultatul deciziei, strădaniei, căutării, supunerii sau capitulării umane, ci a lui Hristos. Deși suntem chemați să fim "plini de Duh" (Efes. 5:18), e vorba de o figură de stil: "Nu vă îmbătați de vin... Dimpotrivă, fiți plini de Duh." În alte cuvinte, asigurați-vă că sunteți sub influența care trebuie!

2. Confundarea indicativului cu imperativul
Peste tot Scripturile ne oferă atât declarația a ce suntem noi în Hristos (indicativ) cât și porunca să răspundem acestei declarații într-un anume mod (imperativ). De exemplu, Pavel nu rostește pur și simplu un imperativ de genul, "Renunță să mai trăiești cu prietenul tău." El spune, "Noi, cei ce am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?" Pavel nu-i cheamă pe oameni să moară față de păcat; el nu îi invită să intre într-un nivel mai înalt al vieții îmbelșugate; nu se face apel la credincios să devină altceva decât ce el este deja. Credinciosul a murit, a fost îngropat, a înviat și este așezat împreună cu Hristos în locurile cerești, și așa mai departe. Acestea nu sunt platouri pentru creștinii victorioși care s-au predat cu totul, ci sunt realități pentru fiecare credincios, indiferent de cât de mică i-ar fi credința sau cât de slabă i-ar fi pocăința.
Astfel, trebuie să încetăm în încercarea noastră de a-i converti pe credincioși la aceste realități prin imperative: "Fă asta", "Mărturisește aceasta", "Urmează acești pași", și așa mai departe. Unirea cu Hristos ne aduce la convertire iar convertirea ne conduce imediat la toate aceste realități astfel încât, așa cum scrie Sinclair Ferguson, "Factorul determinant al existenței mele nu mai este trecutul meu. Este trecutul lui Hristos" (Spiritualitatea creștină: cinci puncte de vedere, Zondervan, p. 57).

Pentru cei ce vorbesc ca și cum umplerea cu Duhul Sfânt, darurile Duhului, îndreptățirea, nașterea din nou și unirea cu Hristos sunt lucruri ce pot fi obținute prin ascultare de imperative, Pavel insistă: "Și voi, prin El, sunteți în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: 'Cine se laudă, să se laude în Domnul'" (1 Cor. 1:30-31).

3. Pasivitate și legalism
Unii creștini accentuează într-atât o pasivitate de genul "renunță și lasă-L pe Dumnezeu să lucreze" încât, chiar și după convertire, ei se comportă de parcă ar crede că sunt încă "morți în greșeli și păcate" și nu "înțeleg lucrurile Duhului lui Dumnezeu". Dorind să atribuie totul harului și lucrării lui Dumnezeu, ei confundă îndreptățirea și sfințirea într-o măsură la fel de mare ca și cei ce vor să sublinieze implicarea umană. În convertirea noastră inițială noi suntem pasivi: mai degrabă acționați decât activi, așa cum spunea Luter. Suntem îndreptățiți primind ce altcineva a câștigat în locul nostru. Dar creștem în sfințire trăind ce altcineva a câștigat pentru noi. Amândouă sunt daruri pe care le moștenim de la altcineva, dar primul este primit în mod pasiv iar al doilea este căutat în mod activ. Dacă aș fi sărac și un binefăcător mi-ar depune un miliard de dolari în cont, aș fi considerat miliardar; dar ar exista nevoia să împart această nouă bogăție cu prietenii mei care trăiesc pe stradă. Darul a fost primit în mod pasiv, însă a fost folosit în mod activ pentru a face bine.
Dacă sfințirea este confundată cu îndreptățirea, voi pierde încordarea, realismul și rigurozitatea necesare pentru luptele vieții creștine; dacă îndreptățirea este confundată cu sfințirea, rezultatul nu va avea nici o valoare răscumpărătoare. De aceea, haideți să facem deosebirea dintre convertire și îndreptățire, și să ne dăm seama de faptul că convertirea inițială este o primire pasivă a acceptării noastre în Hristos de către Dumnezeu în îndurarea Lui, în timp ce procesul convertirii ce are loc pe toată durata vieții este o urmărire activă a sfințeniei și neprihănirii, exact lucrurile pe care Evanghelia ne promite că le avem deja pe deplin și în întregime în Hristos.

În concluzie, haideți să medităm la promisiunea minunată că în Hristos noi avem toate bogățiile Sale, nu doar una sau două dintre ele. Încercăm să Îl imităm? Da - nu doar ca exemplul nostru moral, la fel cum marinarii greci poate că îl venerau pe Neptun sau filozofii greci venerau etica lui Aristotel, ci ca și Cap ce locuiește în noi. Așa cum frățiorul mai mic își privește copleșit de respect și admirație fratele mai mare, haideți să Îl imităm și noi pe Fratele nostru Mai Mare motivați de faptul că prin întruparea, moartea, învierea, înălțarea și mijlocirea Sa noi suntem trup din trupul Lui și os din oasele Sale. Căci "Cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți, sunt dintr-unul" (Evr. 2:11).
Prin urmare, chemarea pentru cel convertit nu este "Vino la Hristos; doar El îți poate da puterea să trăiești viața creștină din belșug!" Ci, mai degrabă, "Vino la Hristos; doar El poate fi belșugul tău", așa cum numai Tatăl este Cel "care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos" (Efes. 1:3).

Tradus de Florin Vidu


Doctrine