Înapoi
Acasă
Biblia

Cine pe cine mântuiește?

de Michael S. Horton


"Dumnezeu Își dă votul Lui; Satan și-l dă pe al lui; dar tu trebuie să dai votul decisiv"?

În acest articol vreau să ofer pe scurt câteva răspunsuri biblice la obiecțiile obișnuite aduse în ce privește doctrina alegerii. Dacă cineva nu crede în doctrina alegerii necondiționate, e imposibil ca acea persoană să aibă o doctrină a harului puternică. Așa cum Luther îi spunea lui Erasmus, cine nu cunoaște acest mare adevăr nu cunoaște în realitate Evanghelia creștină. "Pentru că atunci când lucrările și puterea lui Dumnezeu nu sunt cunoscute în felul acesta, eu nu mă pot închina, nu Îl pot lăuda, nu Îi pot mulțumi și nu Îi pot sluji lui Dumnezeu, deoarece nu știu cât îmi datorez mie și cât Îi datorez lui Dumnezeu." Această deosebire este esențială, adaugă el, "dacă vrem să trăim o viață evlavioasă." Mai mult, "Dacă nu cunoaștem aceste lucruri, nu vom cunoaște nici unul din lucrurile creștine și vom fi mai rău decât orice păgân." 1 Așa cum sublinia Luther în discuția lui cu Erasmus, acest subiect al liberei voințe și al alegerii este esențial în susținerea doctrinei îndreptățirii prin eliminarea oricărui element de decizie sau de efort omenesc ca bază pentru atribuirea vreunui merit. De aceea, haideți să examinăm pe scurt suportul biblic pentru această doctrină importantă, privind la unul din pasajele principale: Romani capitolul nouă.

Legământul

Pe tot parcursul Vechiului Testament și până în Evanghelii observăm acest concept al legământului. Deși Dumnezeu este conducătorul suveran al întregii creații și, prin urmare, cât se poate de capabil să conducă în totalitate ca un dictator, cu toate acestea El găsește de cuviință să intre într-un legământ cu ființele căzute, să ne lege pe noi de El și pe El de noi.

Acesta este fundalul scrisorii lui Pavel către Romani în general, și al capitolului nouă în particular. Pavel a adus în discuție subiectul credincioșiei. Din cauză că noi suntem, în mod individual și colectiv, cunoscuți mai dinainte, predestinați, chemați, îndreptățiți, și așteptăm proslăvirea, nimic "nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 8:39). Dar acest lucru ridică o întrebare importantă, în special pentru credincioșii evrei care citesc această scrisoare: Dacă Dumnezeu a eșuat în promisiunea Sa de a-l mântui pe Israel, așa cum mulți se gândeau că Pavel sugera prin slujirea lui printre Neamuri, de ce să ne mai încredem în hotărârea Lui de a ne mântui pe noi?

Apostolul se lansează apoi în discuția despre "adevăratul Israel". Chiar și în Vechiul Testament, nu orice descendent natural era un copil al lui Dumnezeu (Isaia 6:9-13, etc.). La un moment dat, chiar și Esau făcea parte din poporul legământului lui Dumnezeu, atunci când creștea alături de fratele său Iacov. De fapt, conform descendenței naturale, era primul în linie să continue moștenirea avraamică, dar Dumnezeu a ales să-l binecuvânteze pe Iacov și să-l blesteme pe Esau, "măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, și nu făcuseră nici bine nici rău, - ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă" (v. 11). Aceasta e cea mai evidentă dovadă a faptului că darul harului lui Dumnezeu depinde de propria Sa generozitate în alegere, nu de descendența naturală, de privilegiul rasial sau de neprihănirea morală (vezi Deut. 9:4-6; 29:2-4). "După cum este scris: 'Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât'" (v. 13).

Răspunsul la obiecții

Pavel își dă seama că nu va scăpa atât de ușor în această privință. Este o declarație rostită de Dumnezeu Însuși, dar va necesita unele explicații: "Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! Căci El a zis lui Moise: 'Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; și Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.'" (v. 14-15). Mântuirea în general și alegerea în particular se datorează unui lucru care există în Dumnezeu, nu în noi. Există o idee dăunătoare care plutește în lumea evanghelică din zilele noastre, datorată mai mult psihologiei moderne decât religiei, care spune că, dacă vrem o bază pentru autoapreciere, trebuie să ne amintim că Isus Hristos credea că suntem atât de valoroși încât se merită să moară pentru noi. Conform Scripturii însă, Isus Hristos a murit pentru noi fiindcă "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea..." (Ioan 3:16). În alte cuvinte, exista ceva în Dumnezeu - o compasiune inseparabilă de ființa Sa, o îndurare și o dragoste care L-au determinat să ne mântuiască deși în noi nu exista absolut nimic care să-L atragă. Chiar și evanghelicii conservatori uneori par să creadă că Dumnezeu este obligat să arate îndurare, ca și cum dragostea ar fi singurul Său atribut, dar acest pasaj ne amintește că Dumnezeu e liber să Își arate îndurarea sau să Și-o rețină, după plăcerea Lui, pentru că îndurarea, prin definiție, nu e ceva meritat.

După ce explică faptul că Dumnezeu nu depinde în nici un fel de făpturile pe care le-a creat, Pavel concluzionează: "Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă" (v. 16). Puține sunt declarațiile de monergism (și anume, ideea că numai Dumnezeu mântuiește) mai clare decât aceasta. Printr-o singură frază, apostolul exclude orice activitate umană, ca act al voinței sau ca activitate fizică. Nu există absolut nici un lucru cu care deciziile sau acțiunile noastre să contribuie la mântuirea noastră. Cade astfel populara maximă arminiană, "Dumnezeu Își dă votul Lui; Satan și-l dă pe al lui; dar tu trebuie să dai votul decisiv". S-a dus regenerarea decizională care face ca nașterea din nou să depindă de o exercitare a voinței umane: "Nu voi M-ați ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; și v-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă, și roada voastră să rămână", le spune Isus ucenicilor Săi (Ioan 15:16). Am fost "născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:13), "...fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale" (Efes. 1:11).

Observați și că această excludere a "voinței și a acțiunii" se aplică nu numai la deciziile și acțiunile noastre reale, ci și la cele din viitor. Mulți vor recunoaște că Dumnezeu i-a ales pe oameni, dar a făcut-o bazat pe capacitatea Sa de a cunoaște mai dinainte care va fi alegerea lor. Totuși, acest lucru e exclus prin afirmația fără echivoc a lui Pavel din versetul 13, la fel ca în versetul 11: "măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, și nu făcuseră nici bine nici rău, - ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu...". Dacă alegerea lui Dumnezeu ar fi depins de decizia noastră ulterioară, acest lucru ar ridica o întrebare nu numai cu privire la harul lui Dumnezeu (un merit anticipat e totuși un merit), ci și cu privire la starea de păcat a omenirii. Până la urmă, dacă Dumnezeu ar fi privit prin coridorul timpului, ce ar fi văzut în noi în afară de păcat și împotrivire? Cum ar fi putut să vadă un exercițiu al voinței, pe care El n-a acordat-o, din moment ce "nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis" (Ioan 6:44)?

Desigur, acest lucru ridică trei obiecții principale. Prima și cea mai evidentă este problema corectitudinii.

Ne arătăm măsura păcătoșeniei și mândriei noastre atunci când folosim inițiativa binevoitoare a lui Dumnezeu în alegerea noastră ca o ocazie de a pune la îndoială neprihănirea și dreptatea Lui. Dacă suntem, ca rasă umană, într-o stare atât de gravă cum ne spune Pavel, în special în primele trei capitole, atunci n-ar trebui să fie nimeni printre cititori care să ceară dreptatea lui Dumnezeu în cazul lui sau în cazul ei. Dreptatea lui Dumnezeu - să primim ce merităm - cere execuția noastră. Prin urmare, îndurarea lui Dumnezeu nu este datorată nimănui. Pavel face trimitere la îndurarea lui Dumnezeu atunci când vorbește despre libertatea Lui. Din moment ce toți merităm judecata, simplul fapt că mulți vor fi cruțați este un motiv să fim uimiți, nu să ne întrebăm de ce Dumnezeu nu i-a ales pe toți.

Pentru a ilustra această libertate, Pavel îl cheamă pe Faraon în boxa martorilor. Dumnezeu declară: "Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul" (v.17). Nici un cititor evreu nu avea nevoie să i se amintească ce rol negativ a jucat Faraon în istoria Israelului. Deși poate ar fi exagerat să îl comparăm cu Hitler, nu există nici o îndoială că domnitorul egiptean, care a ținut Israelul captiv pentru a-l supune la muncă de sclavi, a fost ultima persoană pe care creștinii evrei din primul secol ar fi vrut ca Pavel să o folosească drept exemplu al libertății lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apostolul le amintește cuvintele din Exod 9:16, că Dumnezeu l-a ridicat. Mai târziu, el le va aminti și faptul că "nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu" (13:1).

Amos a chemat o generație indiferentă și fără ținere de minte să vadă suveranitatea lui Dumnezeu în cursul istoriei: "Se întâmplă o nenorocire într-o cetate, fără s-o fi făcut Domnul?... Leul răcnește: cine nu se va speria?" (Amos 3:6). În Daniel capitolul 4 găsim visul lui Nebucadnețar, interpretat de Daniel. Mândrul rege a fost umilit de Dumnezeu până când, ca să cităm cuvintele domnitorului, "am ridicat ochii spre cer, și mi-a venit iarăși mintea la loc." El și-a dat seama pentru prima dată că "Toți locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: 'Ce faci?'" Concluzia lui? "Toate căile Lui sunt drepte, și El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!" (Dan. 4:34-37). Isaia 45:1-7 prezintă modul în care Dumnezeu a folosit un alt conducător păgân, pe Cir, "Ca să se știe, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Domnul, și nu este altul. Eu întocmesc lumina, și fac întunericul, Eu dau propășirea, și aduc restriștea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri." Pe scurt, planul istoriei este gloria lui Dumnezeu. Fiecare din noi existăm pentru că s-a nimerit să fim de folos scopului Său de a se proslăvi pe Sine. El ne mântuiește pentru că exercitarea dragostei și îndurării Sale Îi aduc onoare, nu pentru că există ceva în noi care Îl determină să răspundă în felul acesta.

Un alt motiv pentru care Pavel aduce exemplul lui Faraon îl constituie împrejurările care însoțesc instrucțiunile pe care Dumnezeu le dă lui Moise încă de la început. În Exod 4:18-23 citim că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să se întoarcă în Egipt. "Domnul a zis lui Moise: 'Plecând ca să te întorci în Egipt, vezi, toate minunile pe care ți le pun în mână, să le faci înaintea lui Faraon. Eu îi voi împietri inima, și nu va lăsa pe popor să plece.'" În alte cuvinte, Dumnezeu îl va considera răspunzător pe Faraon pentru împietrirea inimii sale în fața semnelor și minunilor făcute de Moise, și totuși Dumnezeu a intenționat încă de la început să împietrească inima lui Faraon. E un pasaj dificil, dar e acolo.

A doua obiecție continuă de unde a rămas prima: Cum poate Dumnezeu să ne învinovățească pentru un lucru pe care El l-a hotărât? Până la urmă, "Cine poate sta împotriva voii Lui?" (v. 19). Cum îi poate învinui Dumnezeu pe Esau, Faraon, sau pe vecinul meu necredincios dacă ei nu fac altceva decât să împlinească planul Lui? Aceasta e esența obiecției pe care o anticipează Pavel. Credința că nimic nu se poate împotrivi voii lui Dumnezeu (Daniel 4) nu e o trăsătură a gândirii Reformei, nici a gândirii creștine. E o declarație fundamentală a teismului! Dacă cineva crede că Dumnezeu depinde în vreun fel de făpturile umane (de voința sau faptele lor), ei nu sunt pur și simplu creștini de o altă culoare; ei adoptă o interpretare non-creștină și non-teistă a naturii lui Dumnezeu. Învățații evanghelici contemporani, cum ar fi Clark Pinnock sau Richard Rice, își dau seama de acest lucru și tocmai din acest motiv cheamă la o respingere a teismului clasic.

Dar această idee că intențiile și planurile finale ale lui Dumnezeu nu pot fi zădărnicite sau răsturnate, creează tensiune. Pavel nu oferă soluția în acest sens, pentru că Dumnezeu nu a găsit cu cale să o descopere nici măcar unui apostol. Calvin avertiza: "Curiozitatea omului este de așa natură încât, cu cât e mai periculos subiectul, cu atât e mai dispus să se repeadă asupra lui... De aceea, haideți să facem din aceasta regula noastră sfântă, să nu căutăm să cunoaștem despre predestinare altceva decât ne învață Scripturile. Acolo unde Domnul Își închide gura sfântă, să ne oprim și noi mințile să meargă mai departe." 2 Pavel nu răspunde cu o replică sofisticată de raționament metafizic. El spune simplu: "Cine ești tu, un simplu muritor, să Îi răspunzi lui Dumnezeu?" În alte cuvinte, a-I cere lui Dumnezeu să Se apere în prezența noastră cu privire la această problemă este culmea aroganței. Nu mai există pic de reverență pentru Dumnezeu? Oare Dumnezeul Suveran nu are dreptul la secrete, nu are dreptul la intimitate în locașurile cerești? Oare fiecare colțișor al camerelor Lui trebuie devastat de speculațiile noastre naive, generate de natura noastră căzută? Nu, ci aici, ca să schimbăm metafora, ajungem la marginea prăpăstiei, un singur pas mai departe însemnând să ne prăbușim fără speranță în disperare și confuzie.

În continuare, Pavel se folosește de o altă aluzie din Vechiul Testament: olarul și lutul. În Isaia 29:15-16, profetul declară: "Stricați ce sunteți! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea să zică despre lucrător: 'Nu m-a făcut el?'". Dar Pavel schimbă ultima întrebare, astfel încât să fie citită: "Pentru ce m-ai făcut așa?". Din aceeași bucată de lut (adică din aceeași masă a omenirii căzute), Dumnezeu alege să facă vase ale mâniei și vase ale îndurării, unele să-I aducă slavă demonstrând dreptatea Sa, altele să Îl slăvească pentru mila și îndurarea Sa. Nu există nici o deosebire, pentru că toate sunt luate din același material. De aceea, cei aleși nu se pot mândri.

Observați că această voie a lui Dumnezeu nu este capricioasă sau arbitrară, o idee pe care mulți arminieni o presupun iar hiper-calviniștii o încurajează. O astfel de concepție despre Dumnezeu, trebuie să o spunem, are mai multe în comun cu filozofia greacă decât cu creștinismul. Este fatalistă și disperat de contrară imaginii biblice. Dimpotrivă, voia lui Dumnezeu este legată de natura Sa și atributele Sale. În acest sens, așa cum arăta Jonathan Edwards, nici o ființă (inclusiv Dumnezeu) nu are o voință liberă. Voința servește natura iar Dumnezeu este determinat să aleagă, să răscumpere, să îndreptățească și să mântuiască nu ca urmare a unei decizii arbitrare sau a unei capricioase etalări de putere, ci cu scopul de a arăta îndurare și milă. Amintiți-vă, acestea sunt "vase ale îndurării". El "se va îndura de oricine Îi va plăcea să se îndure." În alte cuvinte, Dumnezeu este prezentat în acest pasaj ca alegând bărbați, femei și copii dintr-o rasă deja condamnată și ruinată. Condamnarea lor e justificată, de aceea Dumnezeu nu e responsabil pentru împotrivirea, neascultarea și ura celor respinși, doar pentru mântuirea celor care acceptă harul iertător al lui Dumnezeu.

În final, este esențial să arătăm ce se străduiește Pavel să clarifice în altă parte, în special în Efeseni capitolul unu: Toate acestea sunt "în Hristos." Suntem aleși, predestinați, răscumpărați, îndreptățiți, chemați, pecetluiți, și așa mai departe, "în El." Unul dintre lucrurile mărețe subliniate în Noul Testament, recuperate atât de clar de reformatori, a fost că alegerea trebuie învățată și înțeleasă doar în contextul relației unei persoane cu Hristos. În alte cuvinte, nu ne putem căuta alegerea într-un mod abstract, filozofic. A fi ales înseamnă a fi "în Hristos", iar a fi în Hristos înseamnă să fii unit cu El prin credință. Descoperim alegerea noastră nu în performanța, rasa, succesul nostru sau în semnele exterioare - pentru că în asta consta nebunia lui Israel, ci în crucea și în învierea lui Hristos.

Dacă aceste răspunsuri nu sunt suficient de bune pentru cititor, concluzionează Pavel, alternativa la alegere este judecata imediată pentru toate ființele umane (v. 22-23).

Întrebarea finală care probabil se va pune este următoarea: Dar nu vorbim oare despre poporul Israel? Mulți dintre noi am crescut cu explicația că Romani nouă se ocupă de alegerea lui Israel, nu a noastră. Asta însemna că Romani nouă putea fi considerat inacceptabil pentru a fi folosit în dezbatere. Dar, așa cum Pavel a clarificat aici, ca și în alte părți, Israelul adevărat e creat prin har, nu prin descendență omenească, decizii sau îndatoriri. De aceea, nu există un Israel adevărat fără credința în Hristos. Doar cei care se agață de El cu credință sunt aleși; ceilalți sunt judecați împreună cu Neamurile (Rom. 11:5-10). "Înțelegeți și voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință," îi învăța Pavel pe galateni (Gal. 3:7). Nu există evrei care au fost mântuiți vreodată, sunt mântuiți acum, sau vor fi vreodată mântuiți, și care să nu fi fost aleși membri ai Bisericii din ambele Testamente - Biserica din vechime (Vechiul Testament) privind înainte spre Hristos iar Biserica modernă privind înapoi la Hristos și înainte la revenirea Sa.

Cu toate acestea, pentru a accentua că nu vorbește doar despre națiunea lui Israel, Pavel adaugă: "Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci și dintre Neamuri," (v.24), folosindu-se de profețiile Vechiului Testament referitoare la adunarea aleșilor dintre Neamuri cu rămășița lui Israel pentru a forma un singur trup.

Baza pentru respingere

Multe s-ar putea spune despre cealaltă față a monedei. Așa cum există vase ale îndurării care sunt alese, există și vase ale mâniei, care sunt respinse. Tot ce dorește apostolul Pavel să spună în această privință este: Nimeni nu e respins de Dumnezeu fără un motiv întemeiat. "Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea și anume neprihănirea care se capătă prin credință; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce?" Răspunde oare Pavel: "Pentru că n-au fost aleși"? Nu, vina e în întregime pe umerii lor: "Pentru că Israel n-a căutat-o prin credință, ci prin fapte" (v.30-33).

Una dintre cele mai sigure metode pentru a fi încredințat că nu faci parte dintre cei aleși este să urmărești o neprihănire pe care tu ți-ai creat-o prin puterea voinței și prin propriul efort. Aleșii sunt pur și simplu cei ce și-au lăsat deoparte săbiile de război, lopețile cu care încercau să-și dezgroape propria neprihănire, și s-au încredințat îndurării lui Dumnezeu, care a promis că va avea milă de toți cei ce-L caută. Ei vor fi mângâiați de faptul că, dacă ei Îl caută pe Dumnezeu, o fac pentru că El i-a iubit mai întâi și i-a atras la El. De aceea, necredincioșii nu trebuie să privească la propria lor alegere, ci la Hristos, a cărui ofertă de iertare se aplică pentru toți oamenii de pretutindeni: "Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă."

Astfel, această doctrină are rolul de a ne face să înțelegem că Dumnezeu ne mântuiește numai prin har, numai din cauza lui Hristos. Mulți sunt dispuși să accepte că au fost îndreptățiți fără plată, dar împotrivirea lor față de această doctrină dovedește că ei nu sunt gata să accepte în întregime ideea că mântuirea lor nu este condiționată de ceva ce există în ei. Fie ca noi toți, indiferent de perspectiva tradițională, să luăm în serios acest pasaj din Magna Charta3 lui Pavel și să ne folosim de această doctrină a alegerii nu doar în dezbateri teologice, ci și să o prețuim cu mulțumire și recunoștință.

Note:
1. Martin Luther, The Bondage of the Will (Philadelphia: Westminster Press, 1975, p. 117.
2. John Calvin, NT Commentary on Romans Nine.
3. Magna Charta = carta libertăților politice și civile engleze garantate de Regele John în 1215 -n.trad.

Tradus de Florin Vidu


Doctrine