Înapoi
Acasă
Biblia

Descoperirea Voii lui Dumnezeu

Dr. Sinclair B. Ferguson


Umblarea după voia lui Dumnezeu produce un stil de viață distinctiv. Există anumite caracteristici care vor fi adevărate pentru toți creștinii din orice loc și din orice vreme. Sunt calități pe care adevărații creștini le au și care îi fac ușor de recunoscut de către ceilalți credincioși în perioade foarte diferite ale istoriei Bisericii.
Dar pentru fiecare creștin se ridică o întrebare, nu Ce e adevărat pentru toți creștinii dintotdeauna?, ci Care este voia lui Dumnezeu în această situație unică, particulară, în care mă găsesc? Trebuie să ne confruntăm cu natura principiilor care guvernează conduita creștină. Cum descoperim voia lui Dumnezeu atunci când ne confruntăm cu o mulțime de alternative posibile?

Prezentarea umblării creștine este o temă majoră într-una din scrisorile lui Pavel și această întrebare este de asemenea o temă de care Pavel s-a ocupat destul de mult. Îl vedem discutând-o în Prima sa Epistolă către Corinteni.
Principiile lui Pavel rămân valide. Nu numai atât, ele ne sunt extrem de utile din punct de vedere practic în deslușirea voii lui Dumnezeu pentru viețile noastre. Un studiu atent al acestor principii ridică o serie de întrebări care ne vor ajuta să înțelegem în ce poate consta călăuzirea lui Dumnezeu în orice situație.

1. E în conformitate cu Legea?

Corintenii puneau accentul pe principiul (biblic) că Hristos i-a eliberat. Pavel ripostează răspunzând că libertatea nu e singurul principiu din viața creștină. Libertatea are un scop. Dumnezeu ne-a eliberat pentru sfințenie. El ne-a binecuvântat cu libertate de sub vina și robia păcatului - dar nu ca să putem deveni sclavii exact acelor păcate pentru care Hristos a murit ca să ne răscumpere!

Această idee este susținută puternic de apostol [în 1 Cor. 6:9-11]. Pavel oferă o lungă listă de comportamente păcătoase care sunt incompatibile cu calitatea de membru al împărăției lui Dumnezeu. El nu vrea să spună că aceste păcate odioase constituie păcatul de neiertat. Unii creștini s-au complăcut exact în aceste păcate înainte să fie convertiți. Și totuși ei au fost spălați, sfințiți și îndreptățiți prin Hristos! Dar au trebuit să fie transformați radical ca să poată fi potriviți pentru împărăția lui Dumnezeu. Aici nu există anarhie - e o împărăție, o monarhie, și e guvernată de poruncile mărețe și sfinte ale lui Dumnezeu.
Ce vrea Pavel să demonstreze aici? El vrea să arate că nici o faptă contrară cuvântului simplu al lui Dumnezeu nu poate fi justificată vreodată pentru creștin. Nici un apel la libertate spirituală sau circumstanțe providențiale nu poate face vreodată din ceva greșit din punct de vedere etic altceva decât un păcat. Pentru că creștinul e liber doar să iubească și să împlinească Legea lui Dumnezeu. În aceasta constă adevărata sa libertate.

De multe ori putem reduce numărul posibilelor opțiuni cu care ne confruntăm adesea în viețile noastre punând această foarte simplă întrebare: E în conformitate cu Legea? Cât de ușor pare să ne orbească Satan exact în acest punct - iar noi pierdem din vedere faptul că am fost mântuiți ca să putem fi sfințiți.

2. Îmi e de folos?

Dacă prima noastră întrebare are de-a face cu natura faptei în sine, a doua trebuie să se ocupe de consecințele ei. E adevărat (într-un sens), spune Pavel, că "toate lucrurile îmi sunt îngăduite" [cf. 1 Tim. 4:4; Rom 14:14, etc.]. "Dar nu toate îmi sunt de folos" [1 Cor. 6:12].

Ți-a atras atenția vreodată un alt creștin în legătură cu o anumită faptă, și ai răspuns automat: "Ce-i rău în asta?" Este cea mai naturală formă de autoapărare. Dar la fel de bine ea poate ascunde o conștiință vinovată. Pentru că în inimile noastre noi știm, așa cum ne învață atât de clar Pavel, că nu aceasta e întrebarea cu adevărat importantă. S-ar putea "să nu fie nimic rău în asta"; dar s-ar putea să nu fie nimic bine în acea faptă; s-ar putea să nu se dovedească folositoare pentru mine. Întrebarea pe care trebuie să învăț să o pun este: Îmi va fi de folos, în măsura în care pot judeca eu, astfel încât relația mea cu Domnul Isus Hristos să se întărească? Mă va apropia de El?

Sunt multe domeniile în care se aplică acest lucru. Când mă confrunt cu alegerea unei slujbe, sau a unei meserii, sau cu transferul într-o altă parte a țării, cu tot ce înseamnă aceasta în ce privește părtășia, slujirea și influența spirituală, cu siguranță că sunt obligat să pun această întrebare. Desigur, nu e factorul hotărâtor în fiecare situație. Dar e un factor important în multe cazuri.
Poate că am ocazia să cheltuiesc o sumă de bani pentru ceva ce-mi place. Dar e oare voia lui Dumnezeu s-o fac? În mintea mea se ridică întrebarea: Îmi va fi de folos? Sau va avea ca rezultat o irosire a timpului meu, a energiei și a interesului astfel încât voi fi mai sărac spiritual? Îmi va complica viața, în loc să o simplifice?

Desigur, nu există doi oameni care să dea același răspuns în fiecare situație. De-acum nu ne mai întrebăm dacă o faptă e în conformitate cu Legea, ne gândim doar la acele fapte care sunt. Dar un lucru care are o influență neutră asupra unei persoane s-ar putea să fie dăunător pentru altă persoană. Noi nu suntem chemați să judecăm conștiințele altora [1 Cor. 2:15; 4:3-5]. Dar "omul duhovnicesc poate să judece totul" și asta facem atunci când ne întrebăm: "Îmi este de folos?" S-ar putea să nu fie de folos pentru alții. Asta nu mă privește. Eu sunt răspunzător în fața lui Hristos pentru felul în care administrez ce mi s-a încredințat. Este de folos pentru mine?

3. Mă înrobește?

"Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine" [1 Cor. 6:12]. Există un joc de cuvinte în afirmația lui Pavel: Stă în puterea mea să fac toate aceste lucruri - dar nu cumva în final eu voi ajunge sub puterea lor? Din nou, presupunând că lucrul la care ne gândim intră în categoria faptelor în conformitate cu Legea, în cele din urmă această întrebare poate primi răspuns doar în termeni personali.

Care e principiul? Este acela că, prin harul Duhului Sfânt, creștinul trebuie să fie întotdeauna stăpân pe sine însuși. Pavel ilustrează acesta mai târziu în 1 Corinteni. Într-o cursă, toți cei ce concurează au trecut deja printr-un antrenament strict. Toți au căutat să-și stăpânească și să-și țină sub control dorințele lor firești, astfel încât, în loc să fie stăpâniți de ele, ei să-și țină trupurile în stăpânire și să le facă să se supună voinței lor [1 Cor. 9:27].

Ce se întâmplă cu atletul care ciugulește mereu din prăjituri cu cremă și consumă prea multe calorii? Vine vremea în timpul cursei când el încetează să mai fie stăpânul, și dorințele în fața cărora a cedat îi înăbușă orice fărâmă de energie. Aceste dorințe îl au acum la cheremul lor și orice speranță de câștigare a premiului trebuie abandonată. Nu există oare o paralelă clară în viața creștină? E posibil să facem alegeri care, în cele din urmă, vor tinde să ne stoarcă orice urmă de energie spirituală; e posibil să ne angajăm la unele lucruri care, deși justificate în general, vor ajunge în final forța dominantă și conducătoare în viețile noastre.
Desigur că avem libertățile noastre spirituale. Dar când ajungem să nu ne mai bucurăm de viața creștină fără aceste libertăți, înseamnă că am ajuns înrobiți de ele. De exemplu, se presupune că nu faci nimic păcătos atunci când cumperi o mașină nouă, trăiești într-o casă frumoasă, te bucuri de o hrană variată sau îți petreci timpul cu diverse lucruri, sau cu o anumită categorie de oameni. Dar când nu mai suntem mulțumiți fără aceste lucruri, când pur și simplu trebuie să le avem, ele nu mai sunt libertăți, sunt lanțuri. Creștinul trebuie să dezvolte în Hristos o sensibilitate față de acele lucruri înaintea cărora are tendința să cedeze și să devină sclavul lor. "Mă va înrobi?" va fi o întrebare întotdeauna aproape de mintea lui. "Nimic nu va pune stăpânire pe mine" e un bun moto pentru omul care a primit un duh de autodisciplină [2 Tim. 1:7].

4. E în concordanță cu Domnia lui Hristos?

Un păcat de proporții tragice a erupt în biserica din Corint. În consecință, Pavel îi întreabă dacă au înțeles corect relația lor cu Domnul. Singurul capitol în care nu folosește acest titlu pentru Isus este capitolul 13! El era profund întristat de faptul că corintenii nu reușeau să înțeleagă că nu erau ai lor, ei au fost cumpărați cu marele preț al sângelui Stăpânului lor [1 Cor. 6:19,20; 7:23].

Care era problema lui Pavel? Era faptul că ori de câte ori creștinul face vreun lucru, îl face împreună cu Hristos. Nimic nu poate tăia această legătură. Nici măcar păcatul nu o poate anula. Acesta e adevărul oribil. Ori de câte ori corintenii se lăsau în voia păcatelor lor scârboase și indecente, ei Îl trăgeau pe Hristos după ei.

Uneori spunem că principiul după care poate fi judecată orice acțiune este: Îl pot lua pe Hristos acolo? Există un adevăr aici. Dar nu e întregul adevăr. Pentru că, așa cum accentuează Pavel, alegerea nu ne aparține. Noi Îl luăm pe Hristos acolo. Ca unii care suntem uniți cu El, nu Îl putem lăsa în urmă. Așa că adevărata întrebare este: Îl pot lua pe Hristos acolo și Îl pot privi în față fără să-mi fie rușine? Oare această faptă, această decizie pe care o iau, este ea consecventă cu mărturia mea personală că "Isus Hristos este Domnul meu"?

Din nou, trebuie subliniat faptul că, singură, această întrebare nu ajută prea mult. Ar putea răspunde imediat întrebărilor mele privind voia Domnului (mai ales dacă răspunsul e "Nu"), dar ea singură nu constituie un test suficient. Nu e hârtia de turnesol decisivă [folosită în chimie la testarea acizilor și bazelor - n.trad.] după care putem judeca voia Domnului. Trebuie să luăm în considerare toate aceste întrebări. S-ar putea să descoperim, după ce am căutat să răspundem la toate, că încă există o decizie importantă pe care Dumnezeu ne așteaptă să o luăm. Dar nu ne putem îndoi de faptul că multă gândire confuză a început să se risipească în biserica din Corint pe măsură ce aceste întrebări pătrunzătoare le erau puse înainte. Și noi vom descoperi același lucru.

5. Îi ajută pe alții?

Dacă privim mai departe în Prima Epistolă către Corinteni, descoperim că Pavel pune întrebări asemănătoare în legătură cu o situație diferită - un indiciu că suntem pe drumul cel bun atunci când presupunem că aceste întrebări sunt valoroase și au o aplicabilitate mai largă în multe domenii ale gândirii noastre. Dar el a mai adăugat și altele.

Nu trebuie să mă mulțumesc întrebând dacă o anumită strategie mă va ajuta personal. Va avea ea un efect la fel de benefic și asupra altora? Mai mult, mă angajez la aceasta cu gândul să-i slujesc și să-i ajut pe alții? Sau sunt în pericol să "nimicesc lucrul lui Dumnezeu"? [Rom. 14:20] Atunci când vorbește despre libertatea personală a creștinului și despre modul în care ea trebuie echilibrată de slăbiciunile și puterile altora, Pavel mărturisește: "După cum mă silesc și eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulți, ca să fie mântuiți. Călcați pe urmele mele..." [1 Cor. 10:33].

Isus a trăit după acest principiu. Când Și-a rezumat angajamentul în marea Sa rugăciune către Tatăl, El a spus: "Și Eu însumi Mă sfințesc pentru ei" [Ioan 17:19]. Trebuie să fim preocupați să îi ajutăm pe alții și să le facem pe plac. Pavel afirmă: "Căci și Hristos nu Și-a plăcut Lui însuși" [Rom. 15:3]. Oare nu ne ajută aceasta să înțelegem faptul că voia lui Dumnezeu (și prin urmare și călăuzirea Lui) este cel mai dificil lucru din lume? Oare nu pătrunde în viețile noastre până acolo încât desparte sufletul și duhul? [Evrei 4:12] Pentru că de multe ori dorim călăuzire doar cu scopul ca viețile noastre să fie eliberate de neliniște și nesiguranță - astfel încât să avem o măsură mai mare de confort și securitate. Dumnezeu, pe de altă parte, este interesat ca noi să ne abandonăm împlinirii voii Sale, indiferent de prețul ce trebuie plătit. Voia lui Dumnezeu este modelată după forma Crucii Fiului Său. Voia lui Dumnezeu înseamnă moartea voii noastre, și înviere doar după ce am murit față de toate planurile noastre proprii.

Ne-am gândit noi cu adevărat că la aceasta ne angajăm atunci când am spus că vrem călăuzire?

6. E consecventă cu exemplul biblic?

Să nu vă surprindă faptul că discuția lui Pavel concluzionează cu aceste cuvinte: "Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos" [1 Cor. 11:1]. "Ce ar face Pavel?" "Ce ar face Însuși Hristos?", acestea sunt întrebările pe care le putem pune acum. Există vreo relatare sau o învățătură în Scriptură care poate fi aplicată la situația în care mă găsesc? Îmi poate oferi un indiciu despre voia lui Dumnezeu pentru viața mea în acest moment? [Cf. Fil. 3:17; 2 Tes 3:7; 2 Tim 3:10; Evr. 6:12; 13:7].
Noi nu suntem lăsați în voia imaginației noastre atunci când ne ocupăm de această întrebare. Singurul Hristos pe care Îl cunoaștem - de fapt și singurul Pavel pe care îl cunoaștem - poate fi găsit pe paginile Scripturii. Și aici ne întoarcem din nou la marele nostru principiu: descoperim voia lui Dumnezeu printr-o aplicare sensibilă a Scripturii la propriile noastre vieți.

Apostolul Petru vorbește pe un ton asemănător. Hristos a suferit pentru noi și ne-a lăsat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui [1 Petru 2:21]. El folosește un cuvânt foarte pitoresc, care semnifică un model ce trebuie copiat. Este expresia pe care am folosi-o în legătură cu un contur trasat cu o linie subțire de către învățător, pe care copilul îl umple cu o mână mai grea, și îl umple într-un mod unic și propriu. Ce imagine a vieții creștine! Hristos ne învață să trăim prin credință trăindu-Și viața înaintea noastră, și apoi ne spune: "Acum, călcați pe urmele pașilor mei, și în curând veți învăța".
Exact acesta e lucrul pe care trebuie să-l facem. Trebuie să urmărim liniile pe care Hristos ni le-a trasat, linii pe care le găsim în Scriptură. Trebuie să apucăm mâna Lui, să căutăm urmele pașilor Lui în Scriptură, și apoi să le urmăm. Din pricina slujirii sale apostolice, Pavel a putut să-și încurajeze contemporanii să-l urmeze, pentru că și el Îl urma pe Hristos. Această aplicație ne va fi de mare folos în gândirea noastră.

Și totuși, chiar și aici, Pavel nu poate evita provocarea supremă, "orice faceți, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu" [1 Cor. 10:31]. Nici noi nu putem scăpa de această provocare. Este norma trăirii creștine, normă ce nu poate fi negociată. Dacă inima mea urmărește slava Lui, atunci voi descoperi că jugul acestor întrebări este bun, iar povara sfințeniei Evangheliei la care mă îndeamnă este cu adevărat ușoară.

E în conformitate cu Legea? Îmi e de folos? Mă înrobește? E în concordanță cu Domnia lui Hristos? Îi ajută pe alții? E consecventă cu exemplul lui Hristos și al apostolilor? Este pentru slava lui Dumnezeu? De fapt, trăiesc eu pentru slava lui Dumnezeu?

Sarcina încredințată de înțelepciunea Ta
Vreau să o îndeplinesc voios,
În toate lucrările mele să descopăr prezența Ta,
Și să dovedesc voia Ta bună și desăvârșită.
Pe Tine Te așez la dreapta mea,
Pentru că ochii Tăi văd tot lăuntrul meu,
Și vreau să lucrez la porunca Ta,
Să Îți dedic toate faptele mele.
Dă-mi să port jugul Tău ușor,
Vreau să veghez și să mă rog în orice clipă,
Să privesc la lucrurile eterne,
Să mă îndrept grabnic spre ziua Ta glorioasă.

Charles Wesley

Tradus de Florin Vidu


Umblarea Creștinului