Înapoi
Acasă
Biblia

Cum să ne închinăm lui Dumnezeu

R. C. Sproul


Astăzi vom începe seria din două mesaje referitoare la închinare. Trebuie să spun, ca o introducere la acest subiect, că trăim o vreme de mare frământare și confuzie legată de întregul subiect al închinării, o vreme fără precedent în istoria culturală a Americii, în care au loc tot felul de experimente asupra închinării. Probabil că este și cea mai creativă perioadă din istoria noastră. Atunci când analizăm acest subiect al închinării ne întoarcem, desigur, la Reforma Protestantă din secolul XVI. Vom realiza că, chiar în mijlocul disputei care a apărut în acea vreme și care a divizat atât de radical Creștinismul, deși disputa s-a focalizat, s-a centrat pe doctrina justificării numai prin credință, sub suprafață se afla, de fapt, o puternică opoziție față de modul și metoda în care avea loc închinarea în Biserica Romano-Catolică din Evul Mediu. Mulți dintre marii reformatori din secolul XVI și-au focalizat atenția asupra reformării modului de închinare. Și știm că Reforma Protestantă s-a răspândit din Germania înspre Europa continentală, apoi înspre arhipelagul Britanic și apoi mai departe.

Dacă vă uitați, de exemplu, la reforma din Anglia, veți observa că în centrul disputei care a avut loc aici se afla tocmai discuția referitoare la cum să aibă loc închinarea. Disputa n-a fost doar între modul tradițional de închinare al Bisericii Romano-Catolice și cel al Bisericii Protestante, ce a fost întemeiată sub Henric al VIII-lea, când Anglia a fost declarată protestantă, fiind astfel întemeiată Biserica Anglicană. Apoi, după cum știți, după domnia lui Henric al VIII-lea, națiunea s-a întors la credința romano-catolică, sub domnia reginei Maria, cunoscută ca "Maria cea Sângeroasă". Mulți dintre cei care au luat parte la Reforma Protestantă au fost uciși în timpul regimului ei. Apoi ea a murit la o vârstă timpurie, venind la domnie sora ei (bineînțeles că între Henric și Maria a fost Eduard al VI-lea, pe care l-am omis), regina Elisabeta. Sub domnia reginei Elisabeta, sora reginei Maria, Protestantismul a fost reinstaurat în Anglia. Însă acesta nu a fost sfârșitul controversei în lumea anglo-saxonă, deoarece am putut vedea apariția curentului nonconformist în Anglia, curent ce a fost condus de un grup de oameni numiți în derâdere Puritani. Iar întregul conflict dintre Biserica Anglicană și Puritani s-a concentrat asupra închinării. Vedem astfel că această puternică preocupare pentru o închinare corectă înaintea lui Dumnezeu s-a dezvoltat din Reformă.

Astăzi ne aflăm în situația în care nici una din tradițiile culturii noastre nu a supraviețuit intactă și este ca și cum, din nou, nici una dintre modalitățile prin care am putea și ar trebui să ne închinăm lui Dumnezeu nu este sigură. Pentru indicațiile de bază referitoare la importanța unei închinări potrivite, haideți să ne întoarcem la Scripturi. Haideți să începem cu Cele 10 Porunci. Cele 10 Porunci, în primele patru legi care alcătuiesc, în accepțiunea noastră, prima tablă a Legii, se focalizează asupra responsabilităților noastre față de Dumnezeu. Prima poruncă spune: "Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine." Să ne oprim puțin. Cu toții am auzit Cele 10 Porunci. Poate le-am citit cu voce tare, le-am memorat etc. Însă acum vreau să vă pun următoarea întrebare: de ce este aceasta prima poruncă? De ce începe Decalogul cu această poruncă? La acest punct încerc să-l înțeleg pe Dumnezeu. Acestea sunt legile lui Dumnezeu iar Dumnezeu începe lista poruncilor Sale cu această poruncă. Faptul că El începe aici îmi arată că acestei porunci îi este atribuită prioritate, o importanță supremă. Și ce spune Dumnezeu? "Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine." (În originalul ebraic porunca este "Să nu ai alți dumnezei înaintea [sau: alături] de Mine", nuanță care este surprinsă de majoritatea traducerilor englezești, dar nu este surprinsă de versiunea Cornilescu, n.trad.) Acest "înaintea" este esențial. El nu spune că "puteți avea tot felul de alte zeități cărora să vă închinați, atâta timp cât Eu sunt pe primul loc. Vreau să Mă considerați cel mai important și atunci puteți avea oricâte zeități doriți." Nu, nu, nu. Afirmația: "Să nu ai alți dumnezei înaintea Mea" înseamnă "în prezența Mea". Prezența lui Dumnezeu este omniprezentă, este peste tot. Astfel, ceea ce spune Dumnezeu este: "Nu voi tolera alți dumnezei." Primul principiu al Legii este unul care protejează împotriva oricărei forme de idolatrie. Ceea ce face idolatria este să direcționeze, în mod greșit, închinarea de la adevăratul Dumnezeu, de la Dumnezeul cel Viu, la un gen de substitut, o zeitate care să uzurpeze locul lui Dumnezeu.

De multe ori în trecut m-am referit la învățătura lui Pavel din primul capitol din Romani, unde apostolul afirmă că, încă de la începutul creației, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în mod clar, vizibil, în natură, și că această descoperire de Sine oferită oricărei făpturi umane, conform cărții Romani, această descoperire arată puterea Sa veșnică și dumnezeirea Lui sau puterea Sa veșnică și divinitatea Lui. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Pavel susține că în natură, chiar de la început, în fiecare moment al existenței noastre, noi ne aflăm în fața unei scene pe care Dumnezeu desfășoară, înaintea ochilor noștri, o revelație a naturii, a caracterului și a bunătății Sale. Noi, creaturi ale Sale, avem această cunoaștere a ceea ce este cu adevărat Dumnezeu și a ceea ce implică adevărata divinitate, atât din natură, cât și, ne spune capitolul 2 din Romani, din propria noastră conștiință. Însă Pavel merge mai departe, spunând că păcatul universal al umanității căzute încearcă să ia această cunoaștere a lui Dumnezeu, prin care Acesta S-a descoperit pe Sine, și s-o înăbușe, s-o îngroape și apoi să schimbe acest adevăr despre Sine, pe care Dumnezeu ni l-a descoperit într-un mod atât de clar, să preschimbe acea cunoaștere, s-o schimbe într-o minciună, cum spune apostolul Pavel, și să se închine făpturii în locul Creatorului. Care este, după Pavel, păcatul fundamental al rasei umane? Acela că deși Îl cunosc pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu ni Se descoperă atât de clar, oamenii nu Îl cinstesc ca Dumnezeu, ci sunt idolatri. Chiar la începutul Legii, Dumnezeu dă o poruncă care să apere împotriva celei mai fundamentale tendințe umane, aceea de a pune un idol în locul adevărului despre Dumnezeu. Acest lucru este atât de important încât întotdeauna când suntem preocupați de problema închinării trebuie să ținem minte că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Dumnezeu pretinde în mod absolut să fie onorat, glorificat și venerat în modul în care El poruncește. Nu în modul pe care îl preferăm noi. Dați-mi voie s-o mai spun o dată. Dacă iese ceva în evidență de pe paginile Sfintelor Scripturi, acesta este faptul că Domnul Dumnezeu, care este atotputernic și care ne-a creat, ne poruncește să I ne închinăm în conformitate cu Legea Sa și nu cu propriile noastre dorințe. Acesta este primul principiu al închinării pe care trebuie să-l cunoaștem. Deoarece dacă se lasă după noi, dat fiind tiparul nostru universal de comportament uman, ca ființe căzute, nu numai că vom avea tendința, dar ne vom și adânci într-o anume formă de idolatrie. Care este a doua poruncă? "Să nu-ți faci chip cioplit." A doua poruncă o susține cu tărie pe prima. Primele două porunci ale Decalogului protejează închinarea. Ele ne oferă, de asemenea, călăuzire pentru această închinare.

După ce citim textul biblic al Legii din Exod capitolul 20, trecând de a zecea poruncă, ajungem la un text narativ scurt, Exod 20, versetul 18. "Tot poporul auzea tunetele și sunetul trâmbiței și vedea flăcările muntelui, care fumega. La priveliștea aceasta poporul tremura și stătea în depărtare. Ei i-au zis lui Moise: «Vorbește-ne tu însuți și te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.»" Ați auzit ce se întâmpla acolo? Atunci când Dumnezeu a dat Legea Sa la Muntele Sinai și a coborât din ceruri în mijlocul acelui nor gros, cu tunete și fulgere. Momentul în care Dumnezeu a coborât pe vârful Muntelui Sinai și l-a chemat numai pe Moise să urce în prezența Sa imediată pentru a primi Legea este un moment dramatic în istoria umanității. Apoi poporul, după ce a auzit Legea, după ce a văzut de departe fulgerele, a auzit tunetele și a văzut acel nor coborând pe munte, a venit la Moise și i-a spus: "Moise, vorbește tu cu noi și vom asculta. Dar, orice ai face, să nu-L mai lași pe Dumnezeu să ne vorbească, pentru că vom muri." Astfel, poporul a păstrat o distanță între el și prezența reală a lui Dumnezeu.
Aici este ceea ce vreau să înțelegeți. Acel moment nu a fost unul singular în istoria umanității. Este ceva ce se află în natura noastră căzută. Preferăm să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Nu dorim să intrăm prea aproape în prezența lui Dumnezeu, deoarece a intra în prezența imediată a lui Dumnezeu înseamnă a intra în acel loc al spaimei sfinte în care creatura tremură și se teme pentru propria-i viață.

După doar câteva pagini ajungem la o altă relatare istorică, în capitolul 32, unde, în versetul 15, citim următoarele cuvinte: "Moise s-a întors și s-a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe amândouă părțile, pe o parte și pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu și scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table. Iosua a auzit glasul poporului, care scotea strigăte, și i-a zis lui Moise: «În tabără este un strigăt de război»" Cred că vă dați seama ce se întâmplă. Moise coboară de pe munte cu cele două table de piatră iar Iosua îi iese în întâmpinare. Apoi, de la distanță, el aude acea larmă puternică, cu oameni țipând și chiotind. Iar Iosua spune: "Moise, se aude strigăt de luptă. În timp ce ai fost plecat trebuie să fi început o luptă, deoarece se aude acel gen de răcnete, de țipete și de urlete care nu pot însemna decât că s-a pornit un război." "Moise a răspuns: «Strigătul acesta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiți; ce aud eu este glasul unor oameni care cântă!»" Sunetul cântării pe care Moise și Iosua l-au auzit venind de departe era atât de vesel, atât de strident, atât de entuziast încât a fost confundat cu sunetele produse de război. Ceea ce au auzit Moise și Iosua de la distanță a fost, după cum s-a văzut, cel mai bine reprezentat serviciu de închinare din istoria planetei, în care fiecare individ din tabăra lui Israel a venit să se închine. Corul cânta cu foarte mare entuziasm, întreaga adunare cânta cu așa entuziasm iar muzica pe care o cântau era atât de populară, încât fiecare a luat parte.
Dacă ai fost vreodată într-o biserică duminica dimineața, ai putut observa ce se întâmplă atunci când se cântă imnuri. Am stat în picioare în fața adunării mele și am privit-o în timp ce se cântau imnuri. Sunt unii oameni care par cercetați; sunt parcă fermecați în timp ce cântă. Aceștia cântă din toată inima. Sunt alții care stau acolo și încearcă să-și miște buzele ca într-un fel de mormăit; aceștia nu sunt implicați prea tare. Și sunt alții care stau pe toată durata imnului cu buzele pecetluite complet fără a cânta măcar un cuvânt mormăit. Însă în acea zi toți făceau parte din acel cor vesel. Nu numai asta, ci în acel serviciu de închinare se și dansa. Aceasta poate fi baza biblică pentru introducerea dansului modern în închinarea contemporană, deoarece aici, în Biblie, la acest serviciu de închinare, vedem că oamenii dansau, nu numai cântau. Și fiecare participa. Nimeni nu era plecat la pescuit. Nimeni nu juca golf. Nimeni nu stătea acasă, în pat, în ziua aceea. Au venit cu toții să se închine vițelului de aur. Aceasta este relatarea biblică despre degenerarea totală în idolatrie a lui Israel.

În timp ce Dumnezeu Însuși a coborât pentru a-Și descoperi Legea lui Moise, poporul dorea cu totul altceva. Ei nu-L doreau pe adevăratul Dumnezeu. Ei vroiau să venereze ceea ce era relevant și ce avea sens pentru ei. Ei doreau o închinare care să semene cu cea a popoarelor din jurul lor, una care să se integreze în cultura lor, care să-i aducă pe oameni la închinare și care să-i stimuleze pe oameni. Și chiar au găsit acest gen de închinare. Au găsit un mod de închinare la care au participat cu toții. Însă a fost un mod de închinare cu desăvârșire blasfemator și complet opus primelor două porunci pe care Dumnezeu tocmai li le dăduse. Și în timp ce Moise coboară ținând în mâini tablele de piatră, acolo jos ei au un alt dumnezeu în afară de Dumnezeu. Sunt acolo, cu chipul lor cioplit. Sunt acolo închinându-se în chip fals și blasfemator.
Observați, de pe poziția pe care o avem, în secolul 21 fiind, ne uităm în urmă la acei oameni și ne întrebăm: "Cum au putut fi atât de depravați?" Pentru că sunt așa cum suntem și noi. Ceea ce s-a întâmplat în acea zi la poalele Muntelui Sinai nu a fost o ieșire din tipar. S-a întâmplat ceea ce era de așteptat din partea unor ființe umane căzute. Acel episod este unul ce trebuie păstrat întipărit în mințile noastre pentru totdeauna, altfel vom cădea în ispită - ispita idolilor zilelor noastre care ar putea să ne facă să ne îndepărtăm de la a-l venera pe Dumnezeul cel Viu.

Gânduri de încheiere
Problema cu idolatria, care este cel mai mare rău din istoria biblică, nu constă neapărat în a face zeități din piatră sau lemn, ci că aceasta produce un substitut pentru adevăratul Dumnezeu. Este acea idolatrie în care luăm revelația lui Dumnezeu, ne uităm la acele atribute ale lui Dumnezeu pe care le găsim neplăcute, cum ar fi suveranitatea Lui, sfințenia Lui, dreptatea Lui, mânia Lui, și spunem: "Nu ne plac aceste atribute. Ne place dragostea lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu." Și ne construim, astfel, un dumnezeu care este numai dragoste, numai har, numai milă, fără a fi suveran, fără a fi drept, fără a fi sfânt, fără a fi mânios. Creăm cu mințile noastre un dumnezeu care nu este Dumnezeu. Acel dumnezeu este un idol. Singurul Dumnezeu pe care trebuie să-L venerăm este Dumnezeul care S-a descoperit pe Sine în Sfintele Scripturi, iar adevărata închinare se focalizează asupra întregului sfat al lui Dumnezeu, nu numai asupra unor aspecte izolate ce țin de Dumnezeu și cu care ne simțim confortabil.

Tradus de Tiberiu Pop


Partea a 2-a | Umblarea Creștinului