În ultimul nostru mesaj ne-am ocupat de prima parte a răspunsului la întrebarea: "cum ar trebui să ne închinăm lui Dumnezeu?" În esenţă, ceea ce am făcut, de fapt, în mesajul precedent, a fost să ne uităm, prin contrast, la modul în care nu ar trebui să ne închinăm şi cum trebuie să ne protejăm, cu seriozitate, împotriva tendinţei noastre naturale spre idolatrie. În lecţia de astăzi aş dori să privim la partea pozitivă a problemei, anume la cum ar trebui să ne închinăm într-un mod care să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Şi pentru a face acest lucru, aş dori să vă îndrept atenţia mai întâi înspre Evanghelia după Ioan, în capitolul 4, capitol în care avem relatată întâlnirea dintre Isus şi femeia samariteancă, numită şi femeia din Sihar sau femeia de la fântână. În mijlocul discuţiei pe care Isus a avut-o cu această femeie la fântână ea I-a spus lui Isus, în versetul 19, după ce Acesta i-a arătat că ştie că a avut mai mulţi bărbaţi: "Doamne", i-a zis femeia, "văd că eşti profet. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii."
Această femeie era o samariteancă, iar samaritenii se înstrăinaseră de iudei, aceştia din urmă având propriul lor sanctuar central, stabilit la Ierusalim. Din acest motiv, atunci când erau sărbători sau cu alte ocazii, oamenii veneau din toate colţurile ţării la Ierusalim, pentru a se închina. Însă samaritenii, care nu aveau nici o legătură cu iudeii, aveau propriul lor sanctuar central, situat pe Muntele Garizim, de unde se vedea şi fântâna lui Iacov. Dacă vei merge vreodată în Palestina şi vei vizita acest sit antic, Siharul, vei putea sta lângă fântână, iar dacă-ţi vei ridica puţin privirea vei vedea Muntele Garizim chiar înaintea ta. Astfel, femeia a profitat de faptul că stătea de vorbă cu un profet, lucru pe care l-a realizat, şi I-a cerut Acestuia lămuriri asupra unei vechi controverse între samariteni şi iudei. L-a întrebat astfel pe Isus: "Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta iar iudeii se închină în Ierusalim. Cine are dreptate? Care este cel mai potrivit loc de închinare?" Observaţi că întrebarea pe care această femeie I-o pune lui Isus, referitor la închinare, este focalizată pe "unde" Isus însă direcţionează întrebarea, nu atât de mult înspre "unde", ci înspre "cum". Să vedem cum i-a răspuns: "Femeie", i-a zis Isus, "crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei."
Aceasta este o mustrare aspră cu privire la depărtarea samaritenilor de credinţa clasică a iudeilor. Motivul principal pentru care iudeii îi urau pe samariteni era acela că samaritenii s-au amestecat cu păgânii şi au dezvoltat o religie sincretistă în care au amestecat elemente păgâne cu elemente ale închinării iudaice. Isus spune că vine timpul când amândouă aceste locuri de închinare vor fi îndepărtate şi probabil El oferă aici o aluzie puţin mascată cu privire la ceea ce mai târziu a afirmat clar, anume că Templul de la Ierusalim va fi distrus. Însă acum El spune: "Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi. Nu ştiţi de fapt ce faceţi când vă închinaţi. Aveţi o închinare care este fundamentată în ignoranţă şi minciună."
Vă aduceţi aminte de Pavel, când i-a confruntat pe atenieni pe colina lui Marte, în cartea Faptelor? Când, ajungând în Atena, Pavel mai întâi a privit acel oraş măreţ? În loc să fie impresionat de deosebita lor cultură, citim în Fapte că a fost mişcat văzând că întreaga cetate era cuprinsă de idolatrie. Apoi a urcat în Areopag, templul care îi era dedicat lui Ares, zeul războiului, împrumutat de romani sub numele de Marte (de aceea uneori se cheamă Colina lui Marte). Acolo, pe Colina lui Marte, i-a confruntat pe oameni cu privire la idolatria lor. A observat că aveau un monument pe care scria: "Unui Dumnezeu necunoscut" şi le-a spus: "Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi aceea vă vestesc eu. Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea ..." etc.
Atenienii au primit de la apostolul Pavel aceeaşi mustrare pe care au auzit-o samaritenii de pe buzele lui Isus, aici, în această conversaţie, deoarece El le-a spus: "voi, oameni buni, nici măcar nu ştiţi cine este cel căruia vă închinaţi, deoarece închinarea voastră este bazată pe ignoranţă." Daţi-mi voie să fac o aplicare a acestei idei: fie că se întâmplă în Atena, fie în Sihar, fie în Statele Unite, lui Dumnezeu nu-I place niciodată închinarea din ignoranţă, închinarea care nu este fundamentată în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Deci Isus îi spune: "Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr..." Daţi-mi voie să mă opresc aici pentru un moment. Isus anunţă sosirea unei crize iminente, un timp când Împărăţia lui Dumnezeu se va manifesta, datorită prezenţei Regelui. Iar unul din lucrurile care-L preocupă pe Rege este adevărata închinare. Isus spune că a sosit timpul pentru adevărata închinare. Vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr.
Când Isus caracterizează închinarea prin cuvântul "adevăr", de ce credeţi că face lucrul acesta? Evident, există o diferenţă între închinarea adevărată şi cea falsă. O mai spun o dată. Acolo unde Domnul nostru vorbeşte despre ceasul care a şi venit pentru închinătorul adevărat, ca acesta să facă ceva, el face în mod evident o diferenţă între tipuri de închinători. Şi care este antiteza evidentă a închinării adevărate? Falsa închinare.
Acum Isus pune în faţa noastră regulile, criteriile fundamentale care definesc adevărata închinare. El oferă două considerente normative, iar aceste considerente sunt duhul şi adevărul. Înainte de a defini aceste lucruri, să citim restul relatării, unde Isus spune: "Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte [caută] şi Tatăl." Nu este un lucru ciudat? De obicei ne gândim la oameni că Îl caută pe Dumnezeu. Însă aici Isus spune că Dumnezeu caută oameni. Ce caută Dumnezeu? Dumnezeu caută, se uită după oameni, care să I se închine în mod corect. Dumnezeu caută oameni care să-L cinstească ca Dumnezeu. Dumnezeu caută oameni care să renunţe la orice formă de idolatrie şi să I se închine în felul în care a poruncit El să I se închine - în duh şi în adevăr. Isus repetă acest lucru când spune: "Dumnezeu este Duh; şi cine I se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr." Cuvântul-cheie aici este "trebuie". Acest lucru înseamnă că Dumnezeu Însuşi ne porunceşte să I ne închinăm în duh şi în adevăr. Adevăratul închinător trebuie să se închine în duh şi în adevăr.
Cred că nu ne va fi greu să înţelegem ce a vrut să spună Isus prin faptul că trebuie să I ne închinăm lui Dumnezeu în adevăr. Mă voi referi imediat la acest lucru însă acesta este cel mai simplu de înţeles dintre cele două moduri de închinare. Dificultatea stă în înţelegerea referinţei, oarecum criptice, pe care o face Isus la închinarea înaintea lui Dumnezeu în duh. Aduceţi-vă aminte că, la început, discuţia s-a focalizat pe întrebarea "unde?" Femeia întreabă: "unde trebuie să ne închinăm, pe Garizim sau la Ierusalim?" Iar una dintre învăţămintele pe care Isus i le dă femeii şi, în cele din urmă, nouă, este că prezenţa lui Dumnezeu nu poate fi limitată la un loc anume în spaţiu. Nu este ca şi cum, spune Isus, dacă Dumnezeu este pe Muntele Garizim, El nu poate fi şi în Ierusalim sau dacă El este în Ierusalim, nu mai poate fi şi pe Garizim. Şi aceasta pentru că Dumnezeu este omniprezent. Şi pentru că Dumnezeu este pretutindeni, I ne putem închina pretutindeni. Nu suntem limitaţi la un anume loc.
Discutând despre natura lui Dumnezeu, Acesta fiind duh şi nu fiinţă materială, ideea pe care am lua-o în mod normal din acea discuţie ar fi că Isus vrea să spună că, în felul acesta, n-ar trebui să I ne închinăm lui Dumnezeu cu trupurile noastre, ci mai degrabă cu duhurile noastre. Nu cred că asta vrea să spună. Cred că este o parte din concluzia discuţiei. Pentru că Dumnezeu este Duh, ceea ce doreşte El este o închinare spirituală (duhovnicească, n.trad.). Acest lucru nu înseamnă că atunci când mergem la biserică n-ar trebui să avem trupurile cu noi. Că ne trimitem doar sufletele la biserică iar trupurile noastre mai lenevesc puţin în pat sau merg să joace golf. Nu asta vrea să spună Isus.
Concluzia lui Isus este aceea că modul în care am fost creaţi, ca o unitate formată din trup şi suflet, permite ca natura noastră fizică să facă anumite lucruri separat de minţile sau sufletele noastre. Marea problemă a Israelului Vechiului Testament, pe care profeţii o condamnă în repetate rânduri, era aceea că oamenii se înfăţişau fizic la închinare, împlineau ritualurile, ofereau jertfele pe care le puteau vedea, care erau materiale, tangibile. Participau la ritual într-o închinare comună - se ridicau atunci când toţi ceilalţi se ridicau, cântau când toţi ceilalţi cântau şi aşa mai departe. Buzele lor se mişcau. Iar Isus spune despre aceşti oameni: "Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar cu inimile sunt departe de Mine." Ceea ce s-a întâmplat cu închinarea în Israelul Vechiului Testament a fost că a degenerat într-o închinare de aparenţă, într-un formalism. Doar ritual. Oamenii îngenuncheau atunci când trebuia să îngenuncheze şi îndeplineau toate acele ritualuri, în timp ce sufletele lor erau în altă parte, în timp ce minţile lor erau angajate în grijile zilnice. Ei nu participau cu toată fiinţa lor, cu toată inima, cu tot sufletul sau duhul lor.
Iar ceea ce spune Isus este: "Doresc oameni care atunci când vin să Mi se închine, vin angajaţi cu toată inima în ceea ce fac. Închinarea care Îi face plăcere lui Dumnezeu nu este una fără tragere de inimă, adusă doar dintr-un simţ al datoriei, duminica dimineaţa la biserică. Dimpotrivă, ea este motivată şi condusă de un suflet care îşi găseşte plăcerea în prezenţa lui Dumnezeu. Ce spune psalmistul? "Mă bucur când mi se spune: Ťsă mergem la casa Domnuluiť". Închinarea spirituală (în duh, n.trad.) este închinarea oferită de o persoană care găseşte plăcere în a-L cinsti pe Dumnezeu, în a se ruga lui Dumnezeu, care ia seama la Cuvântul lui Dumnezeu cu întreaga fiinţă. Mărturisirea de Credinţă de la Westminster, capitolul 21, se ocupă cu instrucţiuni vizavi de închinare. Vorbeşte despre faptul că serviciile de închinare trebuie să conţină predicarea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, de asemenea, şi o ascultare atentă sau serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu. Adevăratul închinător, cel care este implicat cu inima, este, astfel, trup şi suflet implicat în întreaga experienţă a închinării, ascultă cu atenţie citirea Scripturii, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, este atent la cuvintele imnurilor, nu îşi mişcă doar buzele sau fredonează doar melodia. El este implicat cu interiorul, cu duhul său.
Citim în Epistola către Evrei, în capitolul dedicat eroilor credinţei, că prin credinţă Abel I-a oferit o jertfă mai bună lui Dumnezeu, o jertfă care a fost primită. Jertfa lui Abel I-a fost plăcută lui Dumnezeu, pe când cea a lui Cain nu I-a fost plăcută. Mulţi oameni cred că motivul pentru care jertfa lui Abel a fost primită este că aceasta a fost una animală; astfel, jertfa lui Cain nu a fost primită deoarece nu a fost animală. Nu cred că acesta este motivul, deoarece în Vechiul Testament sunt poruncite ambele tipuri de jertfe. Ceea ce spune autorul Epistolei către Evrei este că diferenţa constă în faptul că o jertfă a fost oferită prin credinţă, pe când cealaltă nu. Acest lucru nu poate să-mi spună altceva decât că, atunci când Abel şi-a adus darul la altar, el l-a adus cu toată inima, cu tot sufletul. Jertfa adusă de el a fost un act spiritual, în timp ce Cain se afla acolo doar cu trupul, aducând o jertfă materială, în timp ce sufletul îi era departe. Prin urmare, Dumnezeu caută oameni ale căror suflete sunt aprinse, care nu pot aştepta până duminică, care iubesc să i se închine lui Dumnezeu.
Apoi, în cele din urmă, închinarea plăcută şi primită de Dumnezeu este închinarea care se face în adevăr. Astăzi oamenii spun că nu contează atât de mult doctrina. Tot ceea ce contează, spun ei, este comuniunea dintre oameni şi relaţiile. Pot să mă închin înaintea lui Dumnezeu şi să-I aduc bucurie chiar dacă în restul timpului răspândesc erezii. Dumnezeu doreşte să primească o închinare în adevăr, în conformitate cu adevărul. Nu în conformitate cu minciuna. Şi de ce este atât de important adevărul? Aşa cum am spus şi în mesajul precedent, pentru că adevărul duce la ceea ce este Dumnezeu. În fond, cel mai important lucru cu privire la adevăr este să înţelegem adevărul despre El, Cel care este singurul Dumnezeu adevărat, şi despre Hristos, singurul Său Fiu născut, care este întruparea adevărului. Cum ar putea cineva să spună că-L iubeşte pe Isus şi să nu-i pese de adevăr, când Isus Însuşi este adevărul? Nu are nici o logică. Şi totuşi aud lucrul acesta în fiecare zi. "Doctrina desparte". Sigur că doctrina desparte. Întotdeauna a despărţit. Însă doctrina, de asemenea, uneşte. Leagă laolaltă inimile celor din poporul lui Dumnezeu care celebrează împreună adevărul lui Dumnezeu, atunci când vin la închinare. Dumnezeu caută oameni care cunosc adevărul, care iubesc adevărul Său, care iubesc Cuvântul Său, care I se închină, nu în conformitate cu erezia, ci în conformitate cu adevărul pe care El l-a descoperit. Gândurile lor, atitudinile lor, modul în care-L percep, sunt în conformitate cu adevărul.
Astăzi auzim un concept nou, acela de "Dumnezeu deschis", "teism deschis", un Dumnezeu care nu cunoaşte viitorul dinainte. Îmi pare rău pentru cei care cinstesc un asemenea dumnezeu, deoarece acesta nu este adevăratul Dumnezeu. Această închinare este idolatrie. Acesta este un dumnezeu dezbrăcat de omnipotenţa sa, de omniprezenţa sa, de imuabilitatea sa, de divinitatea sa. Dumnezeu însă doreşte oameni care să I se închine dintr-o inimă şi dintr-o minte care cunoaşte cine este El, din Cuvântul Său.
Gânduri de încheiere
Una dintre cele mai mişcătoare analize a rugăciunii pe care am citit-o vreodată în viaţa mea este capitolul despre rugăciune scris de John Calvin. De fapt, când le-am cerut studenţilor mei de la seminar să citească Institutele (în româneşte, Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine - Institution Christianae religionis, trad. Daniel Tomuleţ, Elena Jorj, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2003), le-am cerut să citească mai întâi capitolul despre rugăciune, deoarece nu aveau până atunci o părere prea bună despre Calvin. Acesta fusese descris ca un bătrân elveţian diabolic, rigid, îngust la minte, răutăcios şi aşa mai departe. Dacă vreţi să cunoaşteţi inima lui Calvin, citiţi capitolul său despre rugăciune şi veţi vedea un om care a fost mistuit de dragostea lui pentru Dumnezeu şi pentru Hristos. Şi în acest capitol despre rugăciune el scrie despre cum, chiar în vieţile celor mai mari sfinţi, atunci când aceştia se rugau, minţile lor nu se concentrau asupra rugăciunii. Începeau să se gândească la alte lucruri, la sarcinile pe care le aveau de îndeplinit în ziua respectivă; se gândeau la tot felul de alte lucruri decât la Cel cu care vorbeau. Cu toţii avem de făcut faţă acestor slăbiciuni şi vulnerabilităţi normale în vieţile noastre, pe care le-am mai amintit atunci când m-am referit la timpul nostru de rugăciune. Însă acest lucru este adevărat în ce priveşte întreaga experienţă a închinării. Trebuie să ne pregătim pentru închinare şi să ne aducem aminte, atunci când trecem acel prag de la secular la sacru, de la profan la sfânt, de la obişnuit la neobişnuit, atunci când intrăm în curţile lui Dumnezeu cu laude şi mulţumiri, să ne aducem aminte că trebuie să intrăm acolo pregătiţi să ne focalizăm atenţia asupra actului închinării, astfel încât să ne putem implica cu inima şi cu mintea. Deoarece Dumnezeu caută oameni care fac lucrul acesta.
Tradus de Tiberiu Pop