Înapoi
Acasă
Biblia

Cum să ne închinăm lui Dumnezeu (partea a 2-a)

R. C. Sproul


În ultimul nostru mesaj ne-am ocupat de prima parte a răspunsului la întrebarea: "cum ar trebui să ne închinăm lui Dumnezeu?" În esență, ceea ce am făcut, de fapt, în mesajul precedent, a fost să ne uităm, prin contrast, la modul în care nu ar trebui să ne închinăm și cum trebuie să ne protejăm, cu seriozitate, împotriva tendinței noastre naturale spre idolatrie. În lecția de astăzi aș dori să privim la partea pozitivă a problemei, anume la cum ar trebui să ne închinăm într-un mod care să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Și pentru a face acest lucru, aș dori să vă îndrept atenția mai întâi înspre Evanghelia după Ioan, în capitolul 4, capitol în care avem relatată întâlnirea dintre Isus și femeia samariteancă, numită și femeia din Sihar sau femeia de la fântână. În mijlocul discuției pe care Isus a avut-o cu această femeie la fântână ea I-a spus lui Isus, în versetul 19, după ce Acesta i-a arătat că știe că a avut mai mulți bărbați: "Doamne", i-a zis femeia, "văd că ești profet. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii."

Această femeie era o samariteancă, iar samaritenii se înstrăinaseră de iudei, aceștia din urmă având propriul lor sanctuar central, stabilit la Ierusalim. Din acest motiv, atunci când erau sărbători sau cu alte ocazii, oamenii veneau din toate colțurile țării la Ierusalim, pentru a se închina. Însă samaritenii, care nu aveau nici o legătură cu iudeii, aveau propriul lor sanctuar central, situat pe Muntele Garizim, de unde se vedea și fântâna lui Iacov. Dacă vei merge vreodată în Palestina și vei vizita acest sit antic, Siharul, vei putea sta lângă fântână, iar dacă-ți vei ridica puțin privirea vei vedea Muntele Garizim chiar înaintea ta. Astfel, femeia a profitat de faptul că stătea de vorbă cu un profet, lucru pe care l-a realizat, și I-a cerut Acestuia lămuriri asupra unei vechi controverse între samariteni și iudei. L-a întrebat astfel pe Isus: "Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta iar iudeii se închină în Ierusalim. Cine are dreptate? Care este cel mai potrivit loc de închinare?" Observați că întrebarea pe care această femeie I-o pune lui Isus, referitor la închinare, este focalizată pe "unde" Isus însă direcționează întrebarea, nu atât de mult înspre "unde", ci înspre "cum". Să vedem cum i-a răspuns: "Femeie", i-a zis Isus, "crede-Mă că vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinați la ce nu cunoașteți; noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci mântuirea vine de la iudei."

Aceasta este o mustrare aspră cu privire la depărtarea samaritenilor de credința clasică a iudeilor. Motivul principal pentru care iudeii îi urau pe samariteni era acela că samaritenii s-au amestecat cu păgânii și au dezvoltat o religie sincretistă în care au amestecat elemente păgâne cu elemente ale închinării iudaice. Isus spune că vine timpul când amândouă aceste locuri de închinare vor fi îndepărtate și probabil El oferă aici o aluzie puțin mascată cu privire la ceea ce mai târziu a afirmat clar, anume că Templul de la Ierusalim va fi distrus. Însă acum El spune: "Voi vă închinați la ce nu cunoașteți. Nu știți de fapt ce faceți când vă închinați. Aveți o închinare care este fundamentată în ignoranță și minciună."

Vă aduceți aminte de Pavel, când i-a confruntat pe atenieni pe colina lui Marte, în cartea Faptelor? Când, ajungând în Atena, Pavel mai întâi a privit acel oraș măreț? În loc să fie impresionat de deosebita lor cultură, citim în Fapte că a fost mișcat văzând că întreaga cetate era cuprinsă de idolatrie. Apoi a urcat în Areopag, templul care îi era dedicat lui Ares, zeul războiului, împrumutat de romani sub numele de Marte (de aceea uneori se cheamă Colina lui Marte). Acolo, pe Colina lui Marte, i-a confruntat pe oameni cu privire la idolatria lor. A observat că aveau un monument pe care scria: "Unui Dumnezeu necunoscut" și le-a spus: "Ceea ce voi cinstiți fără să cunoașteți aceea vă vestesc eu. Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea ..." etc.
Atenienii au primit de la apostolul Pavel aceeași mustrare pe care au auzit-o samaritenii de pe buzele lui Isus, aici, în această conversație, deoarece El le-a spus: "voi, oameni buni, nici măcar nu știți cine este cel căruia vă închinați, deoarece închinarea voastră este bazată pe ignoranță." Dați-mi voie să fac o aplicare a acestei idei: fie că se întâmplă în Atena, fie în Sihar, fie în Statele Unite, lui Dumnezeu nu-I place niciodată închinarea din ignoranță, închinarea care nu este fundamentată în cunoașterea lui Dumnezeu.

Deci Isus îi spune: "Voi vă închinați la ce nu cunoașteți; noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr..." Dați-mi voie să mă opresc aici pentru un moment. Isus anunță sosirea unei crize iminente, un timp când Împărăția lui Dumnezeu se va manifesta, datorită prezenței Regelui. Iar unul din lucrurile care-L preocupă pe Rege este adevărata închinare. Isus spune că a sosit timpul pentru adevărata închinare. Vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina lui Dumnezeu în duh și în adevăr.
Când Isus caracterizează închinarea prin cuvântul "adevăr", de ce credeți că face lucrul acesta? Evident, există o diferență între închinarea adevărată și cea falsă. O mai spun o dată. Acolo unde Domnul nostru vorbește despre ceasul care a și venit pentru închinătorul adevărat, ca acesta să facă ceva, el face în mod evident o diferență între tipuri de închinători. Și care este antiteza evidentă a închinării adevărate? Falsa închinare.

Acum Isus pune în fața noastră regulile, criteriile fundamentale care definesc adevărata închinare. El oferă două considerente normative, iar aceste considerente sunt duhul și adevărul. Înainte de a defini aceste lucruri, să citim restul relatării, unde Isus spune: "Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește [caută] și Tatăl." Nu este un lucru ciudat? De obicei ne gândim la oameni că Îl caută pe Dumnezeu. Însă aici Isus spune că Dumnezeu caută oameni. Ce caută Dumnezeu? Dumnezeu caută, se uită după oameni, care să I se închine în mod corect. Dumnezeu caută oameni care să-L cinstească ca Dumnezeu. Dumnezeu caută oameni care să renunțe la orice formă de idolatrie și să I se închine în felul în care a poruncit El să I se închine - în duh și în adevăr. Isus repetă acest lucru când spune: "Dumnezeu este Duh; și cine I se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr." Cuvântul-cheie aici este "trebuie". Acest lucru înseamnă că Dumnezeu Însuși ne poruncește să I ne închinăm în duh și în adevăr. Adevăratul închinător trebuie să se închine în duh și în adevăr.

Cred că nu ne va fi greu să înțelegem ce a vrut să spună Isus prin faptul că trebuie să I ne închinăm lui Dumnezeu în adevăr. Mă voi referi imediat la acest lucru însă acesta este cel mai simplu de înțeles dintre cele două moduri de închinare. Dificultatea stă în înțelegerea referinței, oarecum criptice, pe care o face Isus la închinarea înaintea lui Dumnezeu în duh. Aduceți-vă aminte că, la început, discuția s-a focalizat pe întrebarea "unde?" Femeia întreabă: "unde trebuie să ne închinăm, pe Garizim sau la Ierusalim?" Iar una dintre învățămintele pe care Isus i le dă femeii și, în cele din urmă, nouă, este că prezența lui Dumnezeu nu poate fi limitată la un loc anume în spațiu. Nu este ca și cum, spune Isus, dacă Dumnezeu este pe Muntele Garizim, El nu poate fi și în Ierusalim sau dacă El este în Ierusalim, nu mai poate fi și pe Garizim. Și aceasta pentru că Dumnezeu este omniprezent. Și pentru că Dumnezeu este pretutindeni, I ne putem închina pretutindeni. Nu suntem limitați la un anume loc.

Discutând despre natura lui Dumnezeu, Acesta fiind duh și nu ființă materială, ideea pe care am lua-o în mod normal din acea discuție ar fi că Isus vrea să spună că, în felul acesta, n-ar trebui să I ne închinăm lui Dumnezeu cu trupurile noastre, ci mai degrabă cu duhurile noastre. Nu cred că asta vrea să spună. Cred că este o parte din concluzia discuției. Pentru că Dumnezeu este Duh, ceea ce dorește El este o închinare spirituală (duhovnicească, n.trad.). Acest lucru nu înseamnă că atunci când mergem la biserică n-ar trebui să avem trupurile cu noi. Că ne trimitem doar sufletele la biserică iar trupurile noastre mai lenevesc puțin în pat sau merg să joace golf. Nu asta vrea să spună Isus.
Concluzia lui Isus este aceea că modul în care am fost creați, ca o unitate formată din trup și suflet, permite ca natura noastră fizică să facă anumite lucruri separat de mințile sau sufletele noastre. Marea problemă a Israelului Vechiului Testament, pe care profeții o condamnă în repetate rânduri, era aceea că oamenii se înfățișau fizic la închinare, împlineau ritualurile, ofereau jertfele pe care le puteau vedea, care erau materiale, tangibile. Participau la ritual într-o închinare comună - se ridicau atunci când toți ceilalți se ridicau, cântau când toți ceilalți cântau și așa mai departe. Buzele lor se mișcau. Iar Isus spune despre acești oameni: "Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar cu inimile sunt departe de Mine." Ceea ce s-a întâmplat cu închinarea în Israelul Vechiului Testament a fost că a degenerat într-o închinare de aparență, într-un formalism. Doar ritual. Oamenii îngenuncheau atunci când trebuia să îngenuncheze și îndeplineau toate acele ritualuri, în timp ce sufletele lor erau în altă parte, în timp ce mințile lor erau angajate în grijile zilnice. Ei nu participau cu toată ființa lor, cu toată inima, cu tot sufletul sau duhul lor.

Iar ceea ce spune Isus este: "Doresc oameni care atunci când vin să Mi se închine, vin angajați cu toată inima în ceea ce fac. Închinarea care Îi face plăcere lui Dumnezeu nu este una fără tragere de inimă, adusă doar dintr-un simț al datoriei, duminica dimineața la biserică. Dimpotrivă, ea este motivată și condusă de un suflet care își găsește plăcerea în prezența lui Dumnezeu. Ce spune psalmistul? "Mă bucur când mi se spune: «să mergem la casa Domnului»". Închinarea spirituală (în duh, n.trad.) este închinarea oferită de o persoană care găsește plăcere în a-L cinsti pe Dumnezeu, în a se ruga lui Dumnezeu, care ia seama la Cuvântul lui Dumnezeu cu întreaga ființă. Mărturisirea de Credință de la Westminster, capitolul 21, se ocupă cu instrucțiuni vizavi de închinare. Vorbește despre faptul că serviciile de închinare trebuie să conțină predicarea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, de asemenea, și o ascultare atentă sau serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu. Adevăratul închinător, cel care este implicat cu inima, este, astfel, trup și suflet implicat în întreaga experiență a închinării, ascultă cu atenție citirea Scripturii, predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, este atent la cuvintele imnurilor, nu își mișcă doar buzele sau fredonează doar melodia. El este implicat cu interiorul, cu duhul său.

Citim în Epistola către Evrei, în capitolul dedicat eroilor credinței, că prin credință Abel I-a oferit o jertfă mai bună lui Dumnezeu, o jertfă care a fost primită. Jertfa lui Abel I-a fost plăcută lui Dumnezeu, pe când cea a lui Cain nu I-a fost plăcută. Mulți oameni cred că motivul pentru care jertfa lui Abel a fost primită este că aceasta a fost una animală; astfel, jertfa lui Cain nu a fost primită deoarece nu a fost animală. Nu cred că acesta este motivul, deoarece în Vechiul Testament sunt poruncite ambele tipuri de jertfe. Ceea ce spune autorul Epistolei către Evrei este că diferența constă în faptul că o jertfă a fost oferită prin credință, pe când cealaltă nu. Acest lucru nu poate să-mi spună altceva decât că, atunci când Abel și-a adus darul la altar, el l-a adus cu toată inima, cu tot sufletul. Jertfa adusă de el a fost un act spiritual, în timp ce Cain se afla acolo doar cu trupul, aducând o jertfă materială, în timp ce sufletul îi era departe. Prin urmare, Dumnezeu caută oameni ale căror suflete sunt aprinse, care nu pot aștepta până duminică, care iubesc să i se închine lui Dumnezeu.

Apoi, în cele din urmă, închinarea plăcută și primită de Dumnezeu este închinarea care se face în adevăr. Astăzi oamenii spun că nu contează atât de mult doctrina. Tot ceea ce contează, spun ei, este comuniunea dintre oameni și relațiile. Pot să mă închin înaintea lui Dumnezeu și să-I aduc bucurie chiar dacă în restul timpului răspândesc erezii. Dumnezeu dorește să primească o închinare în adevăr, în conformitate cu adevărul. Nu în conformitate cu minciuna. Și de ce este atât de important adevărul? Așa cum am spus și în mesajul precedent, pentru că adevărul duce la ceea ce este Dumnezeu. În fond, cel mai important lucru cu privire la adevăr este să înțelegem adevărul despre El, Cel care este singurul Dumnezeu adevărat, și despre Hristos, singurul Său Fiu născut, care este întruparea adevărului. Cum ar putea cineva să spună că-L iubește pe Isus și să nu-i pese de adevăr, când Isus Însuși este adevărul? Nu are nici o logică. Și totuși aud lucrul acesta în fiecare zi. "Doctrina desparte". Sigur că doctrina desparte. Întotdeauna a despărțit. Însă doctrina, de asemenea, unește. Leagă laolaltă inimile celor din poporul lui Dumnezeu care celebrează împreună adevărul lui Dumnezeu, atunci când vin la închinare. Dumnezeu caută oameni care cunosc adevărul, care iubesc adevărul Său, care iubesc Cuvântul Său, care I se închină, nu în conformitate cu erezia, ci în conformitate cu adevărul pe care El l-a descoperit. Gândurile lor, atitudinile lor, modul în care-L percep, sunt în conformitate cu adevărul.

Astăzi auzim un concept nou, acela de "Dumnezeu deschis", "teism deschis", un Dumnezeu care nu cunoaște viitorul dinainte. Îmi pare rău pentru cei care cinstesc un asemenea dumnezeu, deoarece acesta nu este adevăratul Dumnezeu. Această închinare este idolatrie. Acesta este un dumnezeu dezbrăcat de omnipotența sa, de omniprezența sa, de imuabilitatea sa, de divinitatea sa. Dumnezeu însă dorește oameni care să I se închine dintr-o inimă și dintr-o minte care cunoaște cine este El, din Cuvântul Său.

Gânduri de încheiere
Una dintre cele mai mișcătoare analize a rugăciunii pe care am citit-o vreodată în viața mea este capitolul despre rugăciune scris de John Calvin. De fapt, când le-am cerut studenților mei de la seminar să citească Institutele (în românește, Jean Calvin, Învățătura religiei creștine - Institution Christianae religionis, trad. Daniel Tomuleț, Elena Jorj, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2003), le-am cerut să citească mai întâi capitolul despre rugăciune, deoarece nu aveau până atunci o părere prea bună despre Calvin. Acesta fusese descris ca un bătrân elvețian diabolic, rigid, îngust la minte, răutăcios și așa mai departe. Dacă vreți să cunoașteți inima lui Calvin, citiți capitolul său despre rugăciune și veți vedea un om care a fost mistuit de dragostea lui pentru Dumnezeu și pentru Hristos. Și în acest capitol despre rugăciune el scrie despre cum, chiar în viețile celor mai mari sfinți, atunci când aceștia se rugau, mințile lor nu se concentrau asupra rugăciunii. Începeau să se gândească la alte lucruri, la sarcinile pe care le aveau de îndeplinit în ziua respectivă; se gândeau la tot felul de alte lucruri decât la Cel cu care vorbeau. Cu toții avem de făcut față acestor slăbiciuni și vulnerabilități normale în viețile noastre, pe care le-am mai amintit atunci când m-am referit la timpul nostru de rugăciune. Însă acest lucru este adevărat în ce privește întreaga experiență a închinării. Trebuie să ne pregătim pentru închinare și să ne aducem aminte, atunci când trecem acel prag de la secular la sacru, de la profan la sfânt, de la obișnuit la neobișnuit, atunci când intrăm în curțile lui Dumnezeu cu laude și mulțumiri, să ne aducem aminte că trebuie să intrăm acolo pregătiți să ne focalizăm atenția asupra actului închinării, astfel încât să ne putem implica cu inima și cu mintea. Deoarece Dumnezeu caută oameni care fac lucrul acesta.

Tradus de Tiberiu Pop


Umblarea Creștinului