"De ce Dumnezeu-Om?" Aceasta a fost lucrarea la care ne-am referit în ultima noastră întâlnire, scrisă de Sfântul Anselm de Canterbury cu titlul latin: "Cur Deus Homo?", "De ce Dumnezeu-Om?" Am văzut că motivul principal pentru care a fost necesar ca Hristos să vină în această lume, Fiul lui Dumnezeu să ia trup de om, a fost să rezolve o problemă. Iar această problemă este problema dreptăţii lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu a fost încălcată de făpturile Lui. Am privit şi la cât de dificil este să defineşti dreptatea, şi am menţionat data trecută cum, în termeni biblici, dreptatea este atât de frecvent legată de neprihănire încât dreptatea poate fi definită pur şi simplu "să faci ce e bine."
În termeni filozofici, marii filozofi de-a lungul veacurilor au cercetat această problemă a dreptăţii. În zilele noastre, Mortimer Adler a scris o carte despre cele 100 mari idei care modelează cultura şi civilizaţia modernă. În examinarea sa, el abordează mai multe concepte pe care noi le folosim zi de zi. Concepte ca "libertate", "virtute", "dreptate". Cuvinte care ies atât de uşor de pe buzele noastre. Şi totuşi, cuvinte pentru care foarte rar ne facem timp să le examinăm şi să le analizăm cu atenţie, ca să putem şti exact ce înseamnă aceşti termeni atunci când îi folosim.
Obişnuiam să le dau un scurt test studenţilor mei de la seminar, în care le ceream să ia o bucată de hârtie şi să prezinte pe scurt o definiţie clară a dreptăţii. O, ce chin pe ei să ia un cuvânt ca acesta, pe care îl folosim în fiecare zi, şi să îi cristalizeze esenţa. Aristotel a încercat să o facă, şi el a ajuns la concluzia că esenţa dreptăţii este să îi dai fiecărei persoane ceea ce i se cuvine. În acest sens, dreptatea satisface o obligaţie. În cultura noastră noi spunem, cu privire la tratamentul celor condamnaţi de sistemul judiciar, că are loc o nedreptate atunci când o persoană este pedepsită cu o severitate mai mare decât o cere fapta sa. Când ne gândim la dreptate, ne mai gândim şi din punctul de vedere al recompenselor şi pedepselor. Al notelor bune şi al celor proaste. Nedreptatea apare atunci când cineva primeşte o răsplată mai mică sau o pedeapsă mai mare decât merită, şi aşa mai departe.
Astfel ne luptăm încercând să ajungem la o înţelegere exactă a dreptăţii dar, în cuvinte simple, dreptatea implică satisfacerea unei obligaţii. Să dai ce se cuvine. Problema pe care o avem cu dreptatea lui Dumnezeu este că noi am încălcat această dreptate. Asta înseamnă că există cumva o obligaţie care nu a fost îndeplinită şi care trebuie satisfăcută. Ce aş vrea eu să fac aici, în termeni practici, este să prezint trei domenii sau trei moduri în care noi am încălcat dreptatea lui Dumnezeu. Şi cum noi, ca păcătoşi, avem o obligaţie care trebuie îndeplinită. Mai întâi, păcatul este o crimă. Este o crimă împotriva lui Dumnezeu.
V-am povestit deja cum am primit în poştă acum câţiva ani o antologie de citate, foarte asemănătoare cu Citatele de Barlett. Era o copie gratuită din partea editurii care o publicase. Şi nu aveam nici cea mai mică idee de ce mi-au trimis o copie gratuită a acestei cărţi de citate. Răsfoind paginile cărţii, am găsit citate din Kant, din Mill, din Aristotel, din Plato, din Aquinas şi din Augustin, când, spre marea mea uimire, am dat peste un citat de-al meu. Atunci am spus: "Aha, de aceea mi-au trimis şi mie o copie." M-au onorat incluzând în această carte de citate câteva din afirmaţiile pe care le-am făcut. Dar cel mai ironic era faptul că, privind la acele citate, cu greu îmi mai aminteam să fi spus eu acele cuvinte, şi niciodată nu m-am gândit că ar fi suficient de semnificative pentru a fi incluse într-o culegere de citate. Iată unul din ele: "Păcatul e o trădare cosmică." Încercam prin acele cuvinte să comunic celor ce mă ascultau cu o anumită ocazie, gravitatea păcatului omenesc. Pentru că toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e perfect, rareori ne facem timp să ne gândim la toate ramificaţiile păcatului nostru. Noi suntem conştienţi că prin cel mai mic păcat pe care îl comitem, prin acele rele mărunte pe care le facem şi pe care nu le considerăm ca fiind păcate serioase, prin cel mai mic păcat noi încălcăm legea Creatorului universului. Prin cel mai mic păcat noi sfidăm dreptul lui Dumnezeu să conducă şi să guverneze peste creaţia Sa. Prin cel mai mic păcat noi ne răzvrătim împotriva sfinţeniei Sale, împotriva slavei şi neprihănirii Sale. Este, într-adevăr, un act de trădare împotriva Regelui cosmic.
În societatea noastră, trădarea este una dintre puţinele crime pe care le considerăm crime majore. De aceea, este o crimă capitală, pentru că Biblia ne învaţă: "Sufletul care păcătuieşte, va muri." Pentru că fiecare păcat împotriva unei Fiinţe infinit de preţioase este vrednic de moarte. Aşa că, atunci când vorbim despre dreptatea divină, primul lucru la care trebuie să ne gândim, ca păcătoşi, este acela că am fost aduşi înaintea tribunalului lui Dumnezeu şi am fost condamnaţi pentru crimele făcute împotriva Regelui. Crime împotriva Creatorului.
Îmi amintesc că în Catehismul de la Westminster există întrebarea: "Ce e păcatul?" Iar în copilărie noi trebuia să recităm răspunsul. Pe atunci, pentru mine nu însemna nimic atunci când rosteam: "Păcatul este orice lipsă de conformitate cu, sau încălcare a legii lui Dumnezeu." Vedeţi, dragii mei, atunci când Dumnezeu dă o lege, când El promulgă un decret, când El legiferează un cod de comportament, este datoria noastră, ca făpturi ale Sale, este obligaţia noastră morală pe care mâna Sa ne-o impune pe bună dreptate, să ne conformăm acelei legi. Iar atunci când nu ne conformăm acelei legi, o încălcăm şi în ochii lui Dumnezeu noi comitem o crimă. Iar când se comite o crimă, dreptatea Sa a fost încălcată şi suntem pasibili de sancţiuni care sunt consecinţa fărădelegii, şi, într-un fel, Dumnezeu are obligaţia acum să pedepsească criminalii. Un judecător drept, un judecător bun, un Dumnezeu drept şi un Dumnezeu bun nu este un dumnezeu care lasă crima nepedepsită. Dumnezeu este în cel mai înalt grad un Dumnezeu al legii şi ordinii. Iar Dumnezeu nu doar adoptă legi, El Îşi şi aplică legile. De aceea, la cel mai mic păcat, noi am dat de necaz, dacă Dumnezeu e drept, pentru că dreptatea Sa cere ca noi să fim pedepsiţi.
Şi totuşi, aceasta e doar prima problemă pe care o avem. A doua este asemănătoare primei. Atunci când păcătuim, noi devenim datori. Din nou, atunci când Dumnezeu ne porunceşte să facem ceva, în virtutea autorităţii Sale... Permiteţi-mi să mă opresc aici o clipă. Ce înţelegem noi atunci când folosim cuvântul "autoritate"? Când spunem că cineva are autoritate? Înţelegem prin aceste cuvinte că o astfel de persoană are dreptul să poruncească, are dreptul să impună obligaţii. Iar autoritatea supremă Îi aparţine lui Dumnezeu, aşa că atunci când Dumnezeu dă o poruncă, El stabileşte prin acea poruncă o obligaţie absolută din partea făpturilor Lui să o împlinească. La fel cum fiecare păcat este o crimă, fiecare păcat este, în acelaşi fel, o încălcare a obligaţiilor noastre faţă de Dumnezeu. Iar noi am devenit datori lui Dumnezeu din punct de vedere moral. Folosind pildele din Noul Testament, Isus ne descrie ca fiind într-o condiţie sau într-o situaţie în care noi suntem datornici, incapabili să ne achităm datoriile.
În societatea noastră avem o structură prin care protejăm oamenii ajunşi într-o astfel de situaţie nenorocită. În lumea financiară, se obişnuia ca o persoană incapabilă să-şi achite datoriile să fie aruncată în închisoare. Erau trimişi în aşa-numitele închisori ale datornicilor. Şi în ziua de azi, noi spunem despre oamenii din închisori că "îşi plătesc datoria faţă de societate". Dar acum avem clauze pentru diverse forme de faliment, prin care se declară falimentul iar o persoană este scutită de obligaţia să plătească în întregime datoria pe care o are faţă de o altă persoană. Ei bine, poate că tribunalele civile fac acest lucru pentru noi şi îl fac spre binele nostru, dacă ajungem în situaţia în care avem datorii pe care pur şi simplu nu le mai putem achita.
Dumnezeu nu are un tribunal pentru falimente. La Dumnezeu nu există o lege a falimentului. Ce faci atunci când ai o obligaţie faţă de Dumnezeu pe care nu o mai poţi achita? Vom explora acest concept în mai mare detaliu mai târziu în această serie, dar acum, doar în trecere, vreau să vedem că avem o problemă, avem o obligaţie pe care nu suntem în stare să o îndeplinim. Avem o datorie pe care nu suntem în stare să o achităm.
A treia problemă care rezultă din cel mai mic păcat este problema duşmăniei sau îndepărtării care apare între Dumnezeu şi poporul Său. Pentru că relaţia pe care Dumnezeu o are cu făpturile Sale este o relaţie definită prin lege. Atunci când noi încălcăm o lege, noi rupem relaţia personală pe care o avem cu Dumnezeu. Iar ruperea acestei relaţii personale ne lasă într-un real pericol. Din nou, nu ne putem gândi la păcat doar la modul abstract. Ceea ce face din păcat un lucru atât de groaznic, chiar la nivel uman - lăsând deoparte pentru o clipă relaţia noastră cu Dumnezeu şi oprindu-ne la nivelul relaţiilor dintre oameni - ce face din păcat un lucru atât de rău este faptul că prin păcatul nostru noi rănim alţi oameni. Rănim alte fiinţe umane. Chiar dacă ar exista vreun păcat pe care cineva îl face doar împotriva propriei persoane, chiar şi acel păcat răneşte o fiinţă umană. Demnitatea umană este atacată, pervertită, înjosită.
Am menţionat acest lucru şi altă dată, dar îmi amintesc cum în primul an de liceu am intrat în vestiar după un meci de baschet şi, în timp ce ne îmbrăcam, unul dintre băieţi s-a întors şi a întrebat: "Unde mi-e portofelul?" Se părea că în timpul meciului, cineva a intrat în vestiar şi a luat din dulap portofelul acestui băiat. Îmi amintesc cum am rămas atunci pur şi simplu zăpăcit de această întâmplare. Mă gândeam, cum poate o fiinţă umană să fie atât de egoistă încât să meargă şi să se servească cu bunul altuia, pentru care cineva a trudit, a muncit şi a economisit ca să se poată folosi de el. Iar apoi, fără nici un efort, pur şi simplu din lăcomie, zgârcenie şi invidie, această persoană ia acest bun de la proprietarul lui de drept. Mă întreb adesea cum dorm hoţii noaptea, cum se pot privi în oglindă după ce au rănit o altă persoană.
Îmi amintesc cum cu câţiva ani în urmă cineva mi-a furat crosele de golf din căruciorul în care se găseau. Am intrat pentru mai puţin de un minut într-un magazin, iar când am ieşit echipamentul în valoare de 1600 de dolari s-a dus. A venit poliţia, a trebuit să fac un raport şi poliţistul m-a întrebat: "Vă simţiţi rănit personal de aceasta?" I-am răspuns: "Da, mă simt." Cineva a păcătuit împotriva mea în acel caz şi simţeam că am suferit nu doar o pierdere materială, ci şi un atac personal.
Atunci când păcătuim unii împotriva altora, în multe, multe alte feluri, pe lângă furt, bârfă, necinste şi toate celelalte, aceste lucruri creează o situaţie de îndepărtare. Ele rup relaţiile umane. Şi nu doar relaţiile umane, ci, cel mai important, relaţia noastră cu Dumnezeu este rănită atunci când păcătuim.
Vedem deci trei probleme pe care le avem atunci când încercăm să trăim în prezenţa unui Dumnezeu drept, sfânt şi neprihănit. Prin păcatul nostru noi am comis o crimă. Prin păcatul nostru ne-am făcut o datorie pe care nu o putem achita. Şi prin păcatul nostru am creat o situaţie de îndepărtare sau de duşmănie, care cere o împăcare.
Ne întoarcem din nou la Sfântul Anselm care a pus întrebarea: "De ce Dumnezeu-Om?", iar el a spus că nevoia primordială de ispăşire, nevoia primordială de cruce este înrădăcinată în şi întemeiată pe dreptatea şi neprihănirea lui Dumnezeu. Pentru că, spune Anselm, aceste lucruri, crima, datoria şi duşmănia, cer satisfacţie. Când comitem o crimă împotriva lui Dumnezeu, dreptatea Sa trebuie satisfăcută. Altfel spus, trebuie plătit un preţ sau achitată o amendă care să satisfacă cerinţele dreptăţii divine, altfel dreptatea Sa e compromisă. În al doilea rând, atunci când ne creăm o datorie, în urma căreia nu putem să ne achităm o obligaţie faţă de Dumnezeu, acea datorie trebuie plătită. Obligaţia trebuie satisfăcută. Ce înseamnă să satisfaci? Înseamnă să îndeplineşti cerinţele într-un mod satisfăcător. Iar în final, atunci când păcatul provoacă duşmănie şi înstrăinare, trebuie să fie îndeplinite condiţiile pentru încetarea înstrăinării, să fie îndeplinite condiţiile pentru împăcare. În alte cuvinte, aceste condiţii trebuie satisfăcute.
Astfel, vedem că în centrul înţelegerii pe care Sfântul Anselm o are despre ispăşirea lui Hristos se găseşte acest concept al satisfacţiei. El este primul care a dezvoltat pe deplin conceptul cunoscut sub numele de teoria satisfacţiei cu privire la ispăşire. În principal, acesta spune că lucrarea lui Hristos de pe cruce a intenţionat, printre altele, să satisfacă cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. Să satisfacă cerinţele provocate de crimă. Să ofere satisfacţie pentru crimele provocate de datorie. Şi să satisfacă cerinţele determinate de duşmănie şi înstrăinare. Aşa cum am spus, ne vom ocupa de acestea mai în detaliu. Dar deocamdată vreau să înţelegem că acest concept al satisfacţiei este chiar inima conceptului biblic al crucii. Şi insist atât de mult asupra acestui punct pentru că în zilele noastre teologii au tendinţa să respingă concepţia lui Anselm şi, într-un fel, să desconsidere un Dumnezeu care cere satisfacţie. Ei, în multe feluri şi fără să ţină seama de nimic, au respins întreaga idee a satisfacţiei. Dar nu ştiu cum pot citi o pagină din Noul Testament, o afirmaţie din Noul Testament despre lucrarea lui Hristos, fără să revină din nou şi din nou la aceasta. Aşa cum spune Pavel în Romani, în capitolul 3, atunci când expune doctrina îndreptăţirii, în versetul 26 el spune: "Pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus." Asta înseamnă crucea. Dreptatea lui Dumnezeu şi îndurarea lui Dumnezeu. Pentru ca, în virtutea ispăşirii, Dumnezeu să-Şi poată menţine propria dreptate şi totuşi să-Şi demonstreze îndurarea acordând îndreptăţire acelor criminali care nu pot plăti pentru crima lor, acelor datornici care nu-şi pot achita datoriile şi acelor înstrăinaţi care nu pot aduce împăcarea.
Gând la final
V-aţi gândit vreodată la păcatul vostru ca la o crimă? Nu ne place să ne considerăm criminali. Nu ţinem în mod deosebit la termenul "păcătoşi", dar l-am auzit suficient de mult încât să fim gata să-l acceptăm într-o anumită măsură. Cel puţin spunem: "Ei bine, nici unul din noi nu e perfect, dar cu siguranţă noi nu suntem criminali." Ba da, tu eşti un criminal. Eu sunt un criminal. Pentru că am comis o crimă împotriva Regelui universului. V-aţi gândit vreodată la voi înşivă ca la nişte datornici care nu-şi pot achita datoriile? Tot ce trebuie să faceţi este să luaţi un creion, să deschideţi registrul contabil şi să priviţi, din perspectiva lui Dumnezeu, la bunurile şi datoriile pe care le aveţi, şi veţi vedea atunci dacă aveţi resursele necesare ca să îndepliniţi singuri cerinţele lui Dumnezeu. O privire fugară aruncată foii registrului vă va arăta că sunteţi cu adevărat datornici fără vreun bun material cu care să vă achitaţi datoriile. V-aţi gândit vreodată serios la ramificaţiile modului în care ne rănim unii pe alţii şi ale modului în care L-am rănit pe Dumnezeu? Şi la faptul că, fără Hristos, noi suntem într-o relaţie de duşmănie şi înstrăinare faţă de Dumnezeu? Ce puteţi face? Ce puteţi face voi înşivă ca să aduceţi împăcarea? Dragii mei, avem nevoie de cruce. E singurul lucru de această parte a cerului care poate îndeplini obligaţiile pe care nici unul din noi nu avem capacitatea să le îndeplinim singuri.
Tradus de Florin Vidu