Pe când eram în ultimul an la colegiu mi s-a cerut să prezint o lucrare de cercetare care să aibă legătură cu domeniul ales de mine, şi anume filozofia. Pentru că a doua mea specializare era literatura americană, mi s-a permis ca lucrarea să abordeze ambele departamente. Astfel, lucrarea mea s-a referit la implicaţiile existenţiale ale cărţii lui Melville, "Moby Dick", pentru că, după părerea mea, "Moby Dick" este cel mai mare roman scris vreodată în limba engleză. Cred cu adevărat că este marele roman american şi întotdeauna am fost fascinat de Melville ca scriitor.
Desigur, în timp ce mă pregăteam pentru acea temă a trebuit să citesc şi din alţi critici literari, care-şi prezentau propria interpretare a semnificaţiilor acestui mare roman, "Moby Dick". Unul dintre cei mai renumiţi analişti ai lui Melville este de părere că balena din poveste simbolizează răul, iar felul în care Ahab o caută fără încetare este de fapt povestea omului în căutarea neîncetată a răului. Nu există nici o îndoială în mintea mea că balena este simbolul lui Dumnezeu în această carte. Iar măreţul capitol despre culoarea albă a balenei cred că ar trebui să înlăture orice îndoială în privinţa aceasta. Obsesia cu care Ahab caută balena este povestea reacţiei unei persoane pline de răutate faţă de Dumnezeu. Nu există nici o îndoială în privinţa aceasta. Iar cuvintele pe care Melville le-a scris despre Moby Dick într-un bilet adresat prietenului şi contemporanului său Nathaniel Hawthorn, "Am scris o carte rea", nu se refereau la o carte despre rău, ci la unele lucruri în care s-a implicat pentru a o scrie.
Dar se întâmplă un lucru ciudat în această carte, un lucru adesea trecut cu vederea. Ahab e atât de frenetic şi insistent în căutarea balenei încât face un grafic al tuturor ocaziilor din istorie în care această balenă albă a fost observată. El împarte marea într-o reţea şi însemnează data, ora şi locul fiecărei apariţii a lui Moby Dick. Melville vorbeşte aici despre răutatea oamenilor, care încearcă să Îl cartografieze pe Dumnezeu, ca să-I poată prezice fiecare acţiune şi fiecare mişcare pe care o va face. Ahab este obsedat să găsească balena. Şi pentru că n-a fost în stare să o găsească în etapele de început ale călătoriei, el încearcă să creeze noi motivaţii pentru echipajul de pe Pequod ca să caute balena albă. Aşa că se duce la catargul principal din centrul corabiei, ia un ciocan şi un cui şi fixează de catarg o splendidă monedă de aur. Apoi le spune celorlalţi marinari că moneda îi va fi dată primului dintre ei care o vede pe Moby Dick şi strigă: "Uite-o!"
Ei bine, după aceasta urmează în roman un fel de digresiune, în care Melville priveşte în mintea mai multor membri ai echipajului, pe măsură ce aceştia sunt umpluţi de dorinţa după această monedă de aur şi se gândesc la modul în care acest premiu le va schimba viaţa. Iar perspectivele lor cu privire la lucrurile pe care le vor cumpăra cu acea monedă sunt radical diferite. Unul vede doar ţigări, atât de multe încât îi vor ajunge pentru tot restul vieţii. Altul vede modul în care necazurile familiei sale vor lua sfârşit prin primirea acestui premiu. Şi astfel fiecare are o abordare diferită a acestei situaţii, până când micul Pip, servitorul corabiei (care e puţin nebun, nu e întreg la minte, e iraţional...), priveşte la monedă şi începe să ţopăie pe punte şi să cânte: "Eu văd, tu vezi, noi toţi vedem." Prin aceasta Melville se ocupă de abordarea subiectivă a acestei realităţi obiective.
Poate vă întrebaţi ce legătură este între ce am spus până acum şi ispăşirea lui Hristos. Ei bine, am menţionat deja că importanţa evenimentului crucii în istorie nu este înţeleasă imediat de cei ce l-au văzut cu proprii lor ochi. De-a lungul veacurilor au fost concepute o mulţime de teorii cu privire la înţelesul şi semnificaţia crucii. E periculos să speculezi cu privire la semnificaţia crucii lui Hristos. Noi însă vrem să fim credincioşi interpretării biblice şi înţelegerii biblice a semnificaţiei acestui eveniment. Dar şi aşa, sarcina noastră este totuşi dificilă pentru că nu e ca şi cum portretul crucii din Noul Testament ar fi monocromatic. În alte cuvinte, nu e pictat într-o singură culoare ci, dimpotrivă, în Biblie sunt menţionate diferite nuanţe ale crucii.
Avem crucea, aşa cum am văzut deja, ca un act de satisfacere a dreptăţii divine. Există dimensiunea substituirii, la care am privit deja. Dar mai sunt şi alte idei care sunt menţionate în legătură cu crucea din Noul Testament. De exemplu, există ideea crucii ca răscumpărare plătită. Există ideea crucii ca o victorie cosmică. Un teolog suedez din secolul 20 a scris o întreagă carte, intitulată "Christus Victor", în care a încercat să reducă întreaga semnificaţie a crucii la biruinţa pe care Hristos o are asupra puterilor întunericului şi asupra puterii răului. Desigur, e adevărat că Noul Testament vede biruinţa lui Hristos asupra Lui Satan şi asupra forţelor răului ca parte a semnificaţiei crucii. Ne amintim că prima Evanghelie predicată vreodată a fost predicată în grădina în care Adam şi Eva au păcătuit iar Dumnezeu i-a blestemat pe Şarpe şi pe Om, munca mâinilor lui şi aşa mai departe. Tot atunci, El a rostit ceea ce se numeşte protevangelion, prima Evanghelie predicată vreodată, atunci când a profeţit despre capul şarpelui care va fi zdrobit de sămânţa femeii. Dar în acel proces, călcâiul seminţei femeii va fi şi el zdrobit. Noul Testament interpretează că această profeţie s-a împlinit prin moartea lui Hristos pe cruce, atunci când pe cruce Hristos a zdrobit capul lui Satan, dar în acest proces a suferit El Însuşi. Însă rana Lui nu e mortală. E o zdrobire a călcâiului. Da, El suferă moartea dar este ridicat din mormânt prin puterea învierii. Dar esenţialul este că înfrângerea zdrobitoare a lui Satan nu e obţinută fără suferinţă. Nu e fără răni. Nu e obţinută fără un preţ pe care Mesia trebuie să îl plătească. Iar Noul Testament foloseşte din nou şi din nou limbajul biruinţei cu privire la cruce. Hristos, prin biruinţa Sa, a luat robia roabă şi s-a înălţat biruitor în locurile cereşti, pentru că a învins puterile întunericului.
Avem deci toate aceste fire care sunt ţesute împreună în broderia crucii din portretul biblic. Dar ce vreau eu să înţelegem este că e vorba de un eveniment complex şi că am fi neglijenţi dacă am încerca să reducem întreaga semnificaţie a morţii lui Hristos la doar unul din aceste aspecte, cum ar fi răscumpărarea, sau biruinţa, sau chiar substituirea sau satisfacţia. Vreau să spun că crucea nu este doar unul din acestea, şi nici nu este nici unul dintre ele. Este toate aceste lucruri. Toate aceste elemente fac parte din întregul ţesăturii acestei lucrări de răscumpărare. Şi mai sunt şi altele, la care vom privi în continuare. Dar acum aş vrea să ne concentrăm atenţia asupra ideii de răscumpărare. Haideţi să ne îndreptăm atenţia pentru o clipă către Evanghelia după Sfântul Marcu. În capitolul 10 are loc o discuţie care prezintă anumite probleme. Începând cu versetul 35, citim acest text:
Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis: "Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-Ţi vom cere."
Vedeţi, uneori ne întrebăm cât de des un lider este iritat de cei ce-l urmează, un pastor de biserica sa, un antrenor de jucătorii lui, şi aşa mai departe. Avem aici unul din acele cazuri din Noul Testament în care Isus este cu adevărat necăjit de doi dintre cei mai apropiaţi prieteni şi ucenici. Iacov şi Ioan, fiii tunetului, fiii lui Zebedei sunt doi dintre primii Săi ucenici şi, evident, doi dintre cei mai apropiaţi ucenici care formează aşa-numitul cerc restrâns de ucenici, chiar între cei doisprezece. Ei au venit la Isus şi I-au spus: "Am vrea să ne faci ce-Ţi vom cere." Oare nu e tipică această cerere?
El le-a zis: "Ce voiţi să vă fac?" "Dă-ne," I-au zis ei, "să stăm unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava Ta."
Oricine a fost vreodată preşedintele unei organizaţii ştie ce este sindromul "mâna dreaptă - mâna stângă". Oamenii care sunt mai aproape de persoana cu autoritate sau persoana la putere sunt într-o competiţie constantă pentru poziţii şi fiecare vrea să stea lângă rege, preşedinte, căpitan sau antrenor. Toţi vor acest statut privilegiat. Am vorbit cu mulţi oameni care au avut rolul de preşedinte în alte organizaţii şi i-am întrebat: "Ai observat cum oamenii din organizaţia ta se raportează la tine într-un mod diferit de cel în care se raportează unul la celălalt?" Acesta e blestemul conducerii, atunci când oamenii te tratează într-o manieră respectuoasă dar se muşcă unii pe alţii şi prezintă o personalitate complet diferită în relaţiile dintre ei, pentru că se află în competiţie.
Isus a fost nevoit să se ocupe de această problemă care a apărut între propriii Lui ucenici. Aici, Iacov şi Ioan, aceşti fraţi, au venit la El şi I-au spus: "Isuse, am vrea să ne asigurăm că, atunci când vei veni în Împărăţia Ta, Petru şi Natanael vor sta la dreapta Ta şi la stânga Ta." Nu asta au cerut ei. Ei au vrut să stea la dreapta şi la stânga lui Isus. Şi nu sunt sigur dacă nu cumva erau gata să se omoare unul pe altul, ca să hotărască cine va sta la dreapta şi cine va sta la stânga.
Isus le-a răspuns: "Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul, pe care am să-l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?"
Isus îi mustră cu calm şi le spune: "Oameni buni, nu ştiţi ce cereţi." Şi nu-i întreabă: "Puteţi să faceţi asta?", El le spune: "Nu puteţi să faceţi asta". Într-adevăr, El le spune: "Nu puteţi să beţi paharul pe care am să-L beau Eu." Le spune aceste cuvinte sub formă de întrebare, dar e o întrebare retorică, al cărei răspuns evident este "Nu". "Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?" Dar ei nu înţeleg. Ei nu o percep ca o întrebare retorică şi Îi răspund: "Putem." Răspunsul lor demonstrează cât de profund doi dintre cei mai apropiaţi ucenici ai lui Isus nu au înţeles. Nu au înţeles misiunea care-L împovăra pe Hristos. Tot ce vedeau ei era slava care însoţea rolul lui Mesia. Ei nu înţelegeau încă ruşinea şi umilirea care însoţeau rolul lui Mesia. Nu au înţeles că, pentru a fi ridicat la dreapta lui Dumnezeu, pentru a fi înălţat la cer, la locul lui de slavă, Hristos trebuia mai întâi să sufere şi să moară. Acesta era botezul cu care avea să fie botezat. Acesta era paharul pe care Tatăl I l-a aşezat înainte. Acesta era paharul cu care Isus urma să se lupte în Ghetsimani. Dar ei au răspuns: "Putem." Au demonstrat astfel ce Isus tocmai spusese mai devreme, că ei nu înţelegeau.
Şi Isus le-a răspuns: "Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu, îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu, veţi fi botezaţi; dar cinstea de a sta la dreapta sau la stânga Mea, nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită." Cei zece, când au auzit lucrul acesta, au început să se mânie pe Iacov şi pe Ioan. (Aveau şi dreptate să se mânie.) Isus i-a chemat la El, şi le-a zis: "Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor. Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!"
În acest episod, Isus foloseşte ocazia ca să-Şi mustre ucenicii, care erau intoxicaţi de ambiţie, pentru a le explica în ce constă misiunea lor. Faptul că ea înseamnă o chemare la slujire. Iar prima condiţie pentru calificare este consimţământul de a participa la umilinţa lui Hristos. El foloseşte această ocazie pentru a-i instrui şi apoi ajunge la următoarea concluzie surprinzătoare, pe care trebuie să o înţelegeţi. Aceea că Însuşi Fiul Omului (şi se referă aici la El Însuşi), chiar Cel coborât din ceruri, din gloria prezenţei Tatălui, chiar şi Fiul Omului, El n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.
Isus introduce aici conceptul morţii Sale. Acela că moartea Sa, printre altele, implică o răscumpărare. Ce este o răscumpărare? Răscumpărarea este o plată efectuată pentru a asigura eliberarea unui ostatic sau al unui prizonier. De obicei, noi asociem răscumpărarea cu răpirile de persoane. Când cineva este răpit, care este primul lucru pe care îl caută poliţia? Biletul răscumpărării. Acesta cere să se plătească o anumită sumă în schimbul eliberării persoanei răpite sau a persoanei ţinută ca ostatic. Ne amintim că, atunci când Isus a vorbit în Nazaret şi a citit textul din Isaia 61, în care se profeţea despre misiunea lui Mesia, printre sarcinile pe care Mesia urma să le îndeplinească era şi aceea că îi va elibera pe robii de război. Va oferi libertatea celor ţinuţi captivi. Cum îi eliberează Isus pe captivi? Îi eliberează plătind o răscumpărare.
Teoria răscumpărării în ispăşire are o lungă istorie în teologia creştină. Dar este formulată în două feluri, adesea contradictorii. O teorie a răscumpărării spune că Isus a plătit o răscumpărare lui Satan, pentru că Satan era răpitorul. Satan era cel ce ţinea oamenii ostatici. Biblia învaţă într-adevăr că omul căzut este un sclav al păcatului şi este, prin urmare, un sclav al lui Satan. Astfel, acel om trebuie eliberat de sub puterea lui Satan. Aşa că ideea unei răscumpărări plătite diavolului pentru a-i satisface pretenţiile, ca să permită oamenilor să plece liberi, are o lungă istorie în creştinism.
Nu sunt de acord cu aceasta şi sunt în favoarea celeilalte teorii a răscumpărării. Şi anume, aceea că există o răscumpărare care este plătită, dar răscumpărarea este plătită nu lui Satan, ci lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este Acela ale cărui cerinţe trebuie satisfăcute. El este Cel faţă de care există o datorie. El este Cel căruia îi este plătită această datorie. Isus nu negociază cu Satan pentru mântuirea noastră. Isus plăteşte ceea ce cere Tatăl, Tatăl este satisfăcut şi porunceşte apoi ca ostaticii să fie eliberaţi iar puterea lui Satan este zdrobită. Într-adevăr, Satan ne ţine ostatici şi îşi exercită tirania asupra noastră. Nu vreau să sugerez că nu o face. Dar nu vreau să înţelegem că Satan acceptă victoria lui Hristos, primind această plată. Nu. Nu există aici vreo negociere cu cel ce deţine ostaticii. Singurul lucru care i se întâmplă celui ce deţine ostaticii este acela că i se zdrobeşte capul. Tatăl este Cel ce ne eliberează, îndată ce Fiul I-a plătit răscumpărarea. Cum are loc aceasta vom vedea mai în detaliu data viitoare.
Gânduri la final
În 1995, naţiunea şi-a ţinut răsuflarea atunci când doi americani s-au rătăcit, au trecut graniţa în Irak şi au fost capturaţi şi ţinuţi ostatici de către guvernul de atunci. Îmi amintesc că soţiilor lor li s-a permis să-i viziteze în captivitate. După ce s-au întors în America, ele au apărut la televiziunea naţională, au plâns şi au pledat pe lângă guvernul Statelor Unite să facă ceva ca să le elibereze soţii din închisoarea acelei ţări străine. Ideea luării de ostatici a devenit o problemă internaţională, scandaloasă pentru toate naţiunile. Când are loc aşa ceva, întotdeauna există o dilemă morală, pentru că, dacă plătim răscumpărarea cerută de cei ce deţin ostaticii, atunci pur şi simplu îi încurajăm şi pe alţii să continue această practică. De aceea, politica guvernului este să nu plătească răscumpărări ci să caute alte metode pentru a asigura eliberarea celor arestaţi şi ţinuţi ostatici în ţări străine.
Dar Dumnezeu nu înlătură posibilitatea plăţii unei răscumpărări, daca asta înseamnă salvarea poporului Său de la distrugere sigură. De aceea, Hristos vine şi plăteşte o astfel de răscumpărare, pentru a asigura eliberarea şi bunăstarea viitoare a poporului Său, rob al păcatului şi ţinut ostatic. Hristos oferă această răscumpărare şi o plăteşte de bună voie, la fel cum un părinte va plăti de bună voie tot ce poate pentru a salva viaţa unui copil care a fost răpit. În acelaşi fel, Mântuitorul nostru plăteşte preţul necesar pentru răscumpărarea sufletelor noastre.
Tradus de Florin Vidu