Înapoi  Acasă   Deschideți Biblia

De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?

Perspectivă biblică asupra problemei păcatului în lumea noastră

De Robert G. Spinney


O fată de treisprezece ani moare de leucemie. O tornadă ucide un bărbat şi soţia acestuia în propria lor casă. Un pastor tânăr este omorât de soţia lui. Un tsunami curmă vieţile a mii de turişti aflaţi în concediu. Copiii sunt răpiţi şi abuzaţi fizic. Lucruri rele se întâmplă tot timpul. Niciunul dintre noi nu este imun faţă de lucrurile rele. Mulţi întreabă: 'De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?' Probabil că ar fi mai lesne de înţeles de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor răi. Dumnezeu a pus în noi un simţ al dreptăţii şi nu ne revoltăm foarte mult atunci când un violent traficant de droguri moare într-un schimb de focuri cu poliţia. Dar cum rămâne cu tragediile care lovesc oamenii buni? Sau pe cei care, aparent, sunt oameni nevinovaţi? Sau pe oamenii care par să nu merite suferinţa? Biblia are răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări. Dar nu sunt răspunsuri simple, pentru că nici aceste întrebări nu sunt simple. Într-adevăr, aceste întrebări au la bază câteva dintre cele mai profunde probleme din univers: De ce există răul? Sunt fiinţele umane în mod intrinsec bune, inocente şi demne de o viaţă confortabilă? De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa? Care este răspunsul lui Dumnezeu la rău? Articolul de faţă se foloseşte de întrebarea 'De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?' pentru a da naştere unei expuneri scurte a acestor subiecte critice.

Ce spune Biblia despre oamenii buni?

Răspunsul la întrebarea 'De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?' începe cu înţelegerea faptului că întrebarea are la origini o presupunere falsă. Sunt oamenii cu adevărat buni? Chiar există oameni buni? Răspunsul pe care îl dă Biblia la aceste două întrebări este Nu: nu există oameni buni. Romani 3:9-19 ne dă de înţeles că toţi oamenii sunt profund afectaţi de păcat. Efectul păcatului este atât de răspândit încât versetele 10-11 afirmă: "Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu." Versetul 12 adaugă: "Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar." Aceste două versete dezvăluie două lucruri cu privire la evaluarea pe care o face Dumnezeu în privinţa faptului dacă suntem sau nu suntem buni.

În primul rând, toate fiinţele umane sunt în întregime şi în mod fatal afectate de păcat. Păcatul ne-a stricat minţile şi ne-a pervertit dorinţele în aşa măsură că nu înţelegem adevărul lui Dumnezeu. Nici nu căutăm cu sinceritate să fim reconciliaţi cu Dumnezeu. Când citim pentru prima dată aceste cuvinte, ni se par extrem de dure! Ne place să credem că Îl înţelegem pe Dumnezeu (cel puţin într-o mică măsură) şi că facem eforturi (măcar puţine) să căutăm să avem o legătură strânsă cu El. Cu toate acestea, Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna corect. Biblia nu exagerează: ea consemnează adevărul lui Dumnezeu şi cere ca noi să ne adaptăm gândirea la declaraţiile ei. În aceste versete, Biblia ne spune că păcatul a afectat atât de drastic fiinţele umane încât nicio persoană nemântuită nu are o înţelegere corectă a lui Dumnezeu şi nicio persoană necreştină nu doreşte cu sinceritate o relaţie apropiată cu Dumnezeu.

În al doilea rând, aceste versete declară că păcatul face ca, înaintea lui Dumnezeu, toate fiinţele umane să fie vinovate. Câţi oameni nemântuiţi sunt drepţi, neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu (sau cu alte cuvinte, sunt destul de buni încât să fie primiţi de Dumnezeu)? Niciunul -- niciunul măcar. Câţi necreştini fac binele (dacă definim binele aşa cum o face Biblia)? Niciunul -- niciunul măcar. Din acest motiv, pasajul de faţă se încheie (în versetul 19) cu următoarele cuvinte "pentru ca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu." Aceasta înseamnă că, atunci când înţelegem problema păcatului şi problema noastră cu păcatul, nu mai vociferăm înaintea lui Dumnezeu spunând că suntem buni şi că merităm să mergem în cer. Ci gurile ne sunt închise. Ne dăm seama că suntem păcătoşi, vinovaţi înaintea lui Dumnezeu; şi încetăm să ne mai susţinem nevinovăţia.

Şi alte pasaje din Scriptură spun acelaşi lucru. "Întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui," spune Dumnezeu (Genesa 8:21). "Toţi au păcătuit." (Romani 3:23) "Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi."(1Ioan 1:8) Biblia spune, în repetate rânduri, că în ochii lui Dumnezeu niciun om nu este drept (Psalm 143:2). Oameni buni? După criteriul lui Dumnezeu, nu există oameni buni.

Desigur, mulţi oameni sunt amabili şi prietenoşi. Mulţi sunt cetăţeni care nu încalcă legea, au bune maniere, sunt politicoşi şi îţi vor întinde o mână de ajutor atunci când vei avea nevoie. Cunoaştem cu toţii persoane pentru care este ceva normal să se sacrifice pentru bunăstarea altora. Adesea îi numim buni pe aceşti oameni, şi mai ales atunci când îi comparăm cu alţii care înşală, mint, sunt violenţi sau dau dovadă de un egoism spectaculos. Fără-ndoială, este bine să fii amabil, prietenos, politicos şi să respecţi legea! Însă, această bunătate este limitată, o bunătate pe care am putea numi-o bunătate civică sau decenţă publică. Ea este rezultatul comparării oamenilor între ei. Tatăl tipic nu jefuieşte bănci, astfel că, pus alături de un jefuitor de bănci, el este un om bun. O mamă obişnuită nu este o criminală în serie. Prin urmare, comparată cu un criminal în serie, ea pare a fi un om bun. Adolescenţii obişnuiţi nu sunt dependenţi de narcoticele ilegale, deci sunt oameni buni dacă îi comparăm cu dependenţii de droguri. Îi numim pe aceşti oameni 'oameni buni', dar ne referim doar la faptul că ei se relaţionează bine la alţi oameni. Acest lucru este important: noi comparăm oamenii nu-aşa-de-răi cu oamenii evident răi. Criteriile pentru decenţa publică includ de obicei curtoazia, un minimum de moralitate, o anumită măsură de înfrânare şi evitarea unui comportament criminal. Mulţi oameni îndeplinesc aceste criterii.

Biblia nu se opune decenţei publice. Cu siguranţă este de preferat indecenţei publice! Însă, Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să ne gândim la acest subiect al bunătăţii umane dintr-un punct de vedere fundamental diferit. Ea ne spune să trecem dincolo de bunătatea civică şi să luăm în calcul poziţia noastră înaintea unui Dumnezeu sfânt. De exemplu, cele Zece Porunci (Exod 20:1-17) cuprind atât instrucţiuni cu privire la obligaţiile noastre religioase faţă de Dumnezeu, cât şi instrucţiuni legate de comportamentul nostru moral pe acest pământ. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a dat standarde divine pentru închinare şi comportament. Deloc surprinzător, aceste standarde fixate de Dumnezeu sunt mult mai riguroase decât regulile etice de comportament îmbrăţişate de comunitatea noastră. Nu este foarte greu să obţii titlul de bun, dacă ne măsurăm după criterii de genul "nu jefui bănci", "nu fi violent" şi "nu înjura". Criteriile lui Dumnezeu sunt mult mai pretenţioase.

Ce spune Biblia despre oamenii buni? Cel mai important, spune că Dumnezeu stabileşte criteriul pentru bun. Când vine vorba să apreciem dacă suntem buni sau răi în ochii lui Dumnezeu, noi nu ne putem compara cu alţi oameni, nici nu ne putem da notă bazaţi fiind pe definiţia cetăţeanului model, dată de cultura noastră. Ci mai degrabă, Biblia ne cere să ne comparăm cu standardele lui Dumnezeu, pe care El le-a hotărât în Biblie. Iată un nou mod de gândire a acestui lucru. Noi, în mod tipic, măsurăm la orizontală pentru a determina dacă o persoană este bună. Adică, noi comparăm oameni cu oameni, sau evaluăm oamenii după standardele etice acceptate de comunitatea noastră. Comparaţiile noastre se desfăşoară la un nivel orizontal (sau legat de pământ). Însă Dumnezeu ne spune că trebuie să apreciem bunătatea vertical. Asta înseamnă că trebuie să ne măsurăm nu cu alţi oameni, ci cu instrucţiunile pe care Dumnezeu le-a dat din cer pentru pământ. Ca să evaluez bunătatea, trebuie să privesc în sus (vertical) şi să iau în calcul criteriile lui Dumnezeu. Care este aprecierea pe care ne-o face Dumnezeu atunci când ne măsoară potrivit criteriilor Lui? "Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abăut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar." (Romani 3:10-12)

Această chestiune devine mai clară atunci când înţelegem cum defineşte Biblia păcatul. Noi tindem să folosim acest cuvânt doar pentru comportamente greşite în mod spectaculos, precum crimă sau adulter. Dacă numai faptele rele cu profil înalt se califică drept păcat, mulţi dintre noi am putea conchide că nu ne facem vinovaţi de păcat. Însă Biblia nu defineşte păcatul în acest fel. Cuvântul lui Dumnezeu îl explică astfel: "Păcatul este fărădelege." (1Ioan 3:4) Păcatul este orice neascultare faţă de oricare dintre legile lui Dumnezeu. Păcat este ori de câte ori facem ceva ce Dumnezeu ne-a spus să nu facem, păcat care se numeşte păcat cu bună-ştiinţă. Noi înfăptuim şi păcatul omiterii, atunci când ştim ce este bine, dar nu facem (Iacov 4:7). Păcat este şi atunci când nu ne închinăm lui Dumnezeu aşa cum ne-a învăţat şi cum merită. Păcatul are o dimensiune verticală (spre Dumnezeu) şi una orizontală (de la om la om). Atunci când eşuăm în slujirea lui Dumnezeu, comitem păcat, la fel şi atunci când nu Îl cinstim şi nu Îi aducem mulţumire (Romani 1:21). Păcat este atunci când violăm cerinţele lui Dumnezeu cu privire la atitudinea inimii noastre. Legile lui Dumnezeu se extind până la motivaţiile şi dorinţele inimii noastre, de aceea se cere sfinţenie în gândurile noastre şi nu doar în comportamentul exterior (Matei 5:21-48; Romani 8:5; Luca 6:43-46; Iacov 4:1-3).

Păcatul este mai mult decât o slăbiciune morală sau un handicap etic: el ne face morţi din punct de vedere spiritual. Aceasta înseamnă că inimile noastre (sau firea noastră) sunt corupte şi înclinate spre rău. Păcatul ne face orbi spiritual (Efeseni 2:1, 12). Păcatul exercită asupra noastră o putere care ne înrobeşte, ne ademeneşte şi ne domină. Voinţa noastră nu mai este liberă pentru a-I aduce plăcere lui Dumnezeu; ea este roabă păcatului, de vreme ce Isus a spus că "oricine săvârşeşte un păcat este rob al păcatului." (Ioan 8:34; Romani 6:6-20, 7:14; Galateni 4:8) Păcatul ne înstrăinează şi ne desparte de Dumnezeu (Isaia 59:2; Coloseni 1:21). Păcatul rupe legătura dintre noi şi Creatorul nostru. Păcatul alimentează în păcătos starea de ostilitate faţă de Dumnezeu (Romani 5:10, 8:7).

Când Dumnezeu ne spune "Să nu furi", înseamnă că orice act de furt este păcat, pentru că este o violare a legii lui Dumnezeu. Dumnezeu spune "Să nu iei în deşert Numele Domnului", aşa că orice folosire inadecvată a Numelui Său (fie în înjurătură sau într-o glumă lipsită de reverenţă) constituie păcat. "Să nu juri strâmb împotriva aproapelui tău", spune Dumnezeu, ceea ce înseamnă că minciuna (şi mai ales minciuna care răneşte pe altcineva) constituie păcat. Dumnezeu porunceşte "Să nu pofteşti", aşadar dorinţele nepotrivite pentru ceva ce nu ai, constituie păcat. Biblia spune "Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele aşa cum Cristos Şi-a iubit Biserica," prin urmare, bărbaţii păcătuiesc când nu îşi iubesc soţiile aşa cum iubeşte Cristos. Când Dumnezeu spune "Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri", înseamnă că ei păcătuiesc atunci când sunt neascultători faţă de părinţi. Odată un om L-a întrebat pe Domnul Isus Cristos care dintre porunci era cea mai importantă. Isus i-a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău." Asta înseamnă că noi păcătuim atunci când nu Îl preţuim pe Dumnezeu mai presus de orice lucru, atunci când nu-I dăm întâietate şi ÎL iubim cu o inimă împărţită sau cu o dragoste căldicică.

Iată un exemplu despre cum poruncile lui Dumnezeu (şi ca urmare păcatele noastre) merg dincolo de fapte, la atitudinea inimii noastre. Una dintre poruncile lui Dumnezeu este "Să nu ucizi". Bineînţeles, crima înfăptuită cu sânge rece este un păcat. Dar Domnul Isus Cristos a explicat faptul că această poruncă îşi extinde sfera de aplicabilitate la gândurile furioase care stau la rădăcina crimei. Isus a clarificat semnificaţia acestei porunci cu aceste cuvinte: "Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său "Prostule!" va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice "Nebunule!" va cădea sub pedeapsa focului gheenei." (Matei 5:22) Isus explică aici că uciderea este cea mai spectaculoasă manifestare a mâniei păcătoase. Atunci când nutrim o mânie aprinsă în inima noastră, noi încălcăm porunca lui Dumnezeu. Noi dăm la iveală această furie adânc înrădăcinată atunci când ne adresăm oamenilor pe nume, plini de mânie, sau îi insultăm. Aici, mesajul principal al lui Isus este că: Dumnezeu cere cu mult mai mult decât pur şi simplu a nu ucide oameni. Dumnezeu cere absenţa mâniei şi a furiei din inima noastră. Atunci când mânia fierbe în noi, păcătuim.

Odată ce înţelegem că Dumnezeu dă în Biblie o definiţie complexă pentru păcat, putem înţelege de ce spune Biblia "Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." (Romani 3:23) Toţi oamenii se fac vinovaţi de păcat. Oamenii cu bunătate civică sau decenţă publică nu fac excepţie. Atunci când sunt raportaţi la standardele lui Dumnezeu -- cerinţele lui Dumnezeu cu privire la comportament şi închinare înaintea Lui -- chiar şi cel mai prietenos om este un păcătos. Cea mai curtenitoare persoană pe care o cunoşti păcătuieşte, atât în gânduri cât şi în fapte. Acesta este un adevăr admis pe întreg pământul şi chiar în culturile necreştine. Aşa cum spune un vechi proverb chinezesc, există două feluri de oameni care nu păcătuiesc: cel care nu s-a născut încă şi cel care a murit.

Din păcate, noi oamenii suferim de o versiune religioasă a Sindromului Celui mai Înalt Pigmeu (SCÎP). SCÎP se caracterizează prin faptul că un bărbat pigmeu matur, a cărui înălţime este de numai 1.5 m, se mândreşte că este mai înalt decât oricine altcineva. El se făleşte cu statura lui mare, dar face acest lucru numai pentru că se compară cu o cameră plină de pigmei, în care toţi sunt mai scunzi decât el. Îngâmfarea lui este aproape amuzantă: departe de a fi înalt, el este de-a dreptul mititel. Este doar cel mai înalt pigmeu! Noi păcătoşii suferim de acelaşi SCÎP, atunci când ne evaluăm şi ne considerăm buni. Departe de a fi buni, noi suntem buni numai într-o lume plină de pigmei morali şi cu spirit. De fapt, suntem răi de-a binelea.

Probabil că cel mai greşit înţeles concept biblic este conceptul păcatului. În particular, noi minimalizăm continuu mărimea şi gravitatea păcatului. De ce? În parte pentru că una dintre urmările păcatului este aceea că noi nu ne vedem cu claritate păcatele. Păcatul Îl ascunde pe Dumnezeu şi ne separă de El (Isaia 59:2), şi conştientizarea păcatului propriu este direct proporţională cu apropierea noastră de Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu este doar un gând ocazional, păcatul este un concept străin. Acesta este un motiv (printre altele) pentru care trebuie să luăm aminte la evaluarea pe care o face Biblia păcatului: Scriptura oferă lumina pătrunzătoare a adevărului care străpunge ceaţa orbitoare a păcatului din sufletul nostru. Avem mult de câştigat dacă ne conformăm gândirea la ceea ce declară Biblia cu privire la păcat.

Biblia este neînduplecată în declaraţiile pe care le face vizavi de păcat -- că este penetrant şi distrugător. De exemplu, uitaţi-vă la Efeseni 4:17-19: "Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie." Aici, Biblia arată cum păcatul îi afectează pe cei care nu sunt creştini, necreştini fiind înţelesul principal al cuvântului păgâni din acest pasaj. Păcatul face zadarnice minţile noastre (sau nefolositoare) când vine vorba să înţeleagă realităţile spirituale. Păcatul ne întunecă sau ne înceţoşează înţelegerea. Păcatul te rupe de viaţa lui Dumnezeu, în parte datorită ignoranţei spirituale pe care păcatul o promovează în noi. De asemenea, păcatul ne împietreşte inimile şi le face nesimţitoare: nu ne pasă de Dumnezeu şi de valorile Sale. Întrucât păcatul produce această mal-funcţionare înăuntrul nostru, în afară ne dedăm senzualităţii, necurăţiei şi lăcomiei. Chiar şi necreştinii care dau dovadă de bunătate civică sau decenţă publică au minţile întunecate de păcat, sunt rupţi de viaţa lui Dumnezeu şi au inima împietrită la adevărul lui Dumnezeu.

Sau luaţi în considerare Tit 1:15. Acest verset vorbeşte despre oameni care nu au fost răscumpăraţi de Domnul Isus Cristos. Spune că "până şi mintea şi cugetul le sunt spurcate". Asta înseamnă că păcatul a corupt atât procesul intern de gândire cât şi abilitatea lor de raţionament moral. Desigur, nu vedem adesea acest lucru. Dar Biblia ne spune că, atunci când trebuie să ne gândim la probleme morale şi religioase, noi o facem cu o minte divizată de către păcat (1Corinteni 2:12,14). Acest lucru explică de ce Romani 8:7-8 spune că până ce-am fost izbăviţi din păcatul nostru de Isus Cristos, gândurile noastre erau vrăjmaşe lui Dumnezeu, mintea noastră nu putea să se supună legii lui Dumnezeu şi nu puteam să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu.

Suntem cu adevărat oameni buni? Domnul Isus Cristos spune că păcatul ne afectează nu numai gândirea, dar şi dorinţele. Într-o discuţie purtată cu liderii religioşi, Isus a explicat de ce aceşti oameni -- în ciuda cunoştinţei lor biblice şi a activităţilor lor religioase -- nu cădeau de acord cu El, ci Îi respingeau cuvintele. "De ce nu înţelegeţi ce spun?" a întrebat Isus. Şi Şi-a dat singur răspunsul la întrebare: "Pentru că nu puteţi auzi Cuvântul Meu. Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru." (Ioan 8:44) Aceşti oameni nu se gândeau că făceau ceea ce Satan voia ca ei să facă; cu siguranţă au fost şocaţi de această afirmaţie -- că îl urmau pe diavol fără să ştie! Însă Isus a urmărit să spună că păcatul îi pervertise în aşa măsură pe aceşti oameni, încât dorinţele lor erau de fapt dorinţele diavolului, chiar dacă ei nu erau conştienţi de aceasta. De ce păcătuim noi din nou şi din nou? Pentru că ne place să păcătuim. "Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina," a spus Isus (Ioan 3:19). El a vrut să zică faptul că, înainte să fim izbăviţi din păcat, noi am vrut să păcătuim.

Cât de serioasă este problema păcatului nostru? Este atât de serioasă încât Biblia ne numeşte morţi spiritual. "Eraţi morţi în greşelile şi păcatele voastre," a scris apostolul Pavel, amintindu-le unor creştini de cum erau ei înainte de regenerare. El a continuat: "Eraţi din fire copii ai mâniei." (Efeseni 2:1, 3) Datorită firii lor -- nu datorită comportamentului exterior, ci constituţiei morale interioare -- judecata dreaptă a lui Dumnezeu era peste ei. "Eraţi morţi în greşelile voastre," le-a spus apostolul inspirat unei alte comunităţi de creştini (Coloseni 2:13). Păcatul nu doar că ne produce un handicap, el ne face morţi din punct de vedere spiritual. Rezultatul? Suntem excluşi din (sau înstrăinaţi de) viaţa lui Dumnezeu (Efeseni 4:18).

Suntem cu adevărat oameni buni? Oamenii care nu au fost răscumpăraţi de harul mântuitor al lui Dumnezeu trăiesc vieţi caracterizate de invidie, ceartă, voinţă proprie şi izbucniri de mânie (Galateni 5:19-21). Chiar cetăţenii-model manifestă lăcomie, înşelăciune, îngâmfare şi lipsă de milă, dacă nu sunt regeneraţi; în plus, neascultarea faţă de părinţi este o maladie universală (Romani 1:29-31). Imoralitatea sexuală domină show-urile noastre de televiziune şi filmele, pentru că Hollywoodul ne hrăneşte poftele sexuale. Biblia îi pune pe cei care fură în aceeaşi categorie cu curvarii, preacurvarii şi homosexualii (1Corinteni 6:9-10); îi aşază împreună pe cei care mint cu cei care ucid (Apocalipsa 21:8). Biblia îi descrie pe oamenii păcătoşi ca fiind meschini, înclinaţi să-i urască pe alţii şi robiţi de tot felul de pofte şi plăceri (Tit 3:3).

Ascultaţi următoarea întâmplare petrecută pe un câmp de misiune străin. Un misionar a călătorit până la un trib foarte îndepărtat, care nu auzise niciodată de Biblie. A fost bine primit de localnici şi tratat cu mare cinste. Misionarul a locuit împreună cu acel trib timp de mai mulţi ani, învăţându-le limba pentru ca să poată să le traducă Biblia. Aceşti oameni primitivi au fost entuziasmaţi să aibă în mijlocul lor un străin şi l-au înconjurat cu multe binefaceri. După multă trudă, misionarul a început să traducă Biblia în limba localnicilor. În cele din urmă, ziua cea mare a venit: misionarul a început să le citească Cuvântul lui Dumnezeu pe limba lor! A ajuns la unul dintre nenumăratele locuri din Scriptură unde anumite păcate sunt spuse pe nume. Dar în urma expunerii pătrunzătoare a păcatelor, preţ de câteva minute, localnicii, îngroziţi, l-au oprit brusc pe misionar. "Nu poţi spune altor oameni despre secretele noastre rele!" au protestat ei. "Ai trăit cu noi mulţi ani şi ne cunoşti obiceiurile rele. Nu ai voie să scrii faptele noastre rele într-o carte, pentru ca alţi oameni să le citească! Ne vei face de râs!" Misionarul le-a explicat prietenilor lui tulburaţi că această carte nu era o carte de bârfă, care să dea pe faţă practicile lor rele înaintea oamenilor din afara tribului lor. Din contră, cartea lui era Cartea lui Dumnezeu -- o carte pe care Dumnezeu a scris-o cu mii de ani în urmă -- care descrie păcătoşenia tuturor oamenilor, indiferent unde şi când au trăit aceştia. Această istorioară dramatizează un adevăr critic: Biblia ne expune păcatul în termeni care nu ne flatează.

Probabil că cea mai puţin linguşitoare este comparaţia biblică a naturii noastre păcătoase cu robia. Voinţa noastră este roabă păcatului, pentru că păcatul este înrădăcinat în natura noastră. Prin voinţă ne referim la acea parte a noastră care alege ce să gândim, ce să spunem şi ce să facem. Voinţa noastră nu este eliberată de influenţele păcătoase ale naturii noastre căzute, ci este robită de dorinţele noastre corupte din punct de vedere moral. Astfel a vorbit Isus de păcătoşi, ca fiind robi ai păcatului (Ioan 8:34) şi apostolul Pavel s-a descris pe sine însuşi ca fiind rob vândut păcatului (Romani 7:14). Din cuvintele lui Martin Luther, voinţa păcătosului nerăscumpărat "nu este deloc liberă, ci este în mod continuu prizonierul şi robul răului."

În ceea ce priveşte păcatul, Biblia nu învaţă că noi suntem pe cât se poate de răi. (Chiar şi Adolf Hitler a trecut pe lângă câţiva câini şi nu i-a lovit.) Uneori, conceptul biblic despre păcat este exprimat prin termenul depravare totală. Această expresie ajutătoare ne comunică faptul că păcatul corupe gândirea, emoţiile, conştiinţa, trupul şi abilitatea de a lua decizii. Cu alte cuvinte, păcatul corupe întreaga mea persoană, şi de aici termenul de depravare totală. Prin termenul "inimă", Biblia face referire la persoană în întregime. "Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?" (Ieremia 17:9) "Întocmirile gândurilor din inima omului (intenţia inimii - engl.) sunt rele din tinereţea lui." (Genesa 8:21) "...este plină inima oamenilor de răutate şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc." (Eclesiastul 9:3) Păcatul este asemenea unui spărgător de case care vandalizează totul şi nu lasă nimic nerăsturnat.

Este adevărat că păcătosul neregenerat poate să întreţină anumite gânduri religioase, mai poate să îşi audă conştiinţa spunându-i că anumite comportamente sunt greşite şi încă mai poate admira faptele virtuoase ale altor oameni. Un om nemântuit nu va comite toate păcatele pe care ni le putem imagina. Deşi este mort spiritual, un necreştin poate fi într-o oarecare măsură politicos, curtenitor, amabil şi răbdător. Dar păcatul a contaminat fiecare părticică a unei persoane neregenerate. Întreaga sa fiinţă este coruptă moral (sau depravată).

Caracterul atotpătrunzător al păcatului presupune faptul că păcătoşii nemântuiţi sunt incapabili de ceea ce am putea numi bunătate spirituală, bunătate care îndeplineşte standardele lui Dumnezeu (şi este diferită de bunătatea civică). Întrucât păcatul poluează întreaga fiinţă a unui om neregenerat -- şi ca urmare îi întinează toate gândurile şi acţiunile -- el nu poate răspunde cerinţelor legii desăvârşite şi sfinte a lui Dumnezeu. El nu poate să înţeleagă lucrurile spirituale (1Corinteni 2:14). El nu poate să-şi schimbe preferinţa fundamentală pentru păcat cu dragostea fundamentală pentru Dumnezeu. El nu este în stare să iubească sau să aleagă lucrurile care Îi fac plăcere lui Dumnezeu. Gândirea păcătoasă "nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Cei ce sunt în carne (engl.) nu pot să placă lui Dumnezeu." (Romani 8:7-8) Aşadar, depravarea totală este legată de neputinţa totală: omului nemântuit îi lipseşte puterea de a obţine aprobarea lui Dumnezeu sau de a-şi remedia starea păcătoasă.

Iată deci ce învaţă Biblia: Înainte ca să fim izbăviţi din păcatele noastre de către Cristos, Dumnezeu ne vede ca fiind oameni răi. Noi suntem păcătoşi. Noi încălcăm legile lui Dumnezeu de multe ori şi ne calificăm drept infractori recidivişti. Noi nu suntem oameni buni.

De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni? Vom începe să răspundem biblic la această întrebare atunci când vom înţelege că nu există oameni buni. Toţi oamenii sunt afectaţi profund de păcat. Datorită păcatului, noi suntem neascultători constant faţă de Dumnezeu. Putem să fim politicoşi, amabili şi decenţi; putem evita păcate publice cumplite precum incendieri sau crime. Dar Dumnezeu ne vede toate mişcările, cunoaşte atitudinea inimii noastre, judecă după criteriile Sale şi concluzionează "Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu... Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar." (Romani 3:10-12)

Ce spune Biblia despre lucrurile rele?

În mod evident, lumea noastră a fost creată de un Dumnezeu care este bun. Este tărâmul apusurilor fermecătoare, al chicotitului copilaşilor, al dragostei umane şi al florilor de un colorit spectaculos. Dar în lumea noastră se petrec lucruri rele. O scurtă listă ar include boli incurabile, mortalitate infantilă, uragane şi tornade, războaie inumane, dependenţe de droguri şi atacuri teroriste sinucigaşe. Unii oameni sunt atât de conduşi de lăcomie încât fură. Alţii sunt învinşi de mânie şi comit crime. Iar alţii sunt învinşi de depresie încât comit suicid.

De ce se întâmplă lucruri rele? Adesea datorită păcatului omului. Biblia ne spune că la început Dumnezeu a creat o lume perfectă. "Este foarte bine," a spus Dumnezeu când S-a uitat la creaţia Sa terminată (Genesa 1:31). Adam şi Eva nu păcătuiseră încă, astfel că păcatul nu intrase încă în lume. Nu exista violenţă, nici minciună, nu era mânie, nici imoralitate sexuală, nu era ateism, nici lipsă de reverenţă. Relaţia lui Adam şi a Evei cu Dumnezeu era perfectă: Îl iubeau pe Dumnezeu în mod suprem, I se închinau cu o inimă neîmpărţită şi ascultau de El cu bucurie. Cât priveşte relaţia lor unul cu celălalt, se bucurau de o căsnicie ideală. Adam şi Eva erau cu adevărat oameni buni (în sensul biblic al cuvântului) şi creaţia lui Dumnezeu era neumbrită de păcat. Grădina Edenului era în mod literal un Paradis în care nu exista păcatul. Nu existau lucruri rele în lume înainte ca Adam să cadă în păcat. Însă, după ce Adam şi Eva au păcătuit, totul s-a schimbat. Păcatul a corupt gândirea lui Adam, emoţiile şi voinţa lui. Adam a transmis noua lui natură căzută tuturor urmaşilor săi, astfel că fiecare fiinţă umană posedă o natură păcătoasă încă de la naştere (Romani 5:12-21; Psalm 51:5, 58:3). Acesta este numit păcatul originar şi a avut consecinţe enorme. Întrucât toţi oamenii se nasc cu o fire păcătoasă, noi nu Îl înţelegem pe Dumnezeu, nu Îl căutăm pe Dumnezeu şi suntem străini de El (Romani 3:11, 5:19; Coloseni 1:21). Păcatul nostru nu este rezultatul mediului în care trăim, nici nu este o imitare; suntem din fire copii ai mâniei (Efeseni 2:3). Intrarea păcatului în lume nu i-a afectat numai pe oameni: a stricat lumea întreagă. Acest lucru a dus la ceea ce Biblia numeşte robie a firii, care este supusă deşertăciunii (Romani 8:20-22; Genesa 3:17). Păcatul a întinat orice faţă a lumii noastre.

Dumnezeu a creat o lume fără păcat. Datorită lui, noi trăim acum într-o lume căzută -- o lume care este în întregime şi în mod fatal disfuncţională datorită păcatului. Păcatul contaminează cele mai bune eforturi omeneşti, astfel că instituţiile umane precum guvernul, şcolile şi cele cu profil comercial manifestă efectele păcatului. La fel stau lucrurile cu tot ceea ce întreprinde omul: muzică, artă, recreere şi literatură. Chiar şi religia omenească este coruptă de păcat, de aceea avem războaie, minciună, ură şi sacrificii umane justificate pe seama religiei.

N-ar trebui să ne surprindă faptul că se întâmplă lucruri rele într-o lume infiltrată de păcat. Lucrurile rele sunt adesea produsul păcatului. O lume plină de păcat rezultă într-o lume plină de lucruri rele. Acest lucru este adevărat din trei motive. În primul rând, pentru că păcatul reprezintă neascultare faţă de legile lui Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt nici arbitrare nici lipsite de sens, din contră, sunt instrucţiuni ale unui Creator plin de dragoste pentru ca noi să ne trăim viaţa corect. Dumnezeu interzice păcatul din câteva motive, unul dintre acestea fiind faptul că păcatul are puterea de a ne distruge şi de a ne aduce într-o stare nenorocită. Noi prosperăm atunci când ne supunem poruncilor lui Dumnezeu, în parte pentru că aceste legi ne conduc să trăim într-un mod care contribuie la o viaţă reuşită. Prin urmare, atunci când oamenii nu respectă poruncile lui Dumnezeu, ei singuri îşi creează o serie de dificultăţi. Păcatul este echivalent moral cu punerea de zahăr în rezervorul de benzină sau cu înlocuirea uleiului de motor cu rumeguş; atunci când facem lucruri care dăunează funcţionării maşinii -- când nu respectăm instrucţiunile de folosire date de fabrică -- lucruri rele se întâmplă cu maşina. Deciziile greşite pe care le luăm (mai ales decizia de a păcătui) conduc la lucruri rele. Am putea să le numim lucruri rele făcute cu propria mână.

Iată un exemplu. Legile lui Dumnezeu urmăresc ca unirea prin căsătorie să fie una sfântă şi permanentă între un bărbat şi o femeie. Toate relaţiile sexuale trebuie să se limiteze la căsătorie. Oamenii sunt împliniţi şi societatea funcţionează cel mai bine atunci când oamenii respectă aceste indicaţii. Dar atunci când noi păcătuim înlăturând legile lui Dumnezeu şi comitem adulter, sex premarital sau homosexualitate, suferinţa umană creşte. Bărbaţii şi femeile suferă. Familiile se destramă. Copiii sunt devastaţi sufleteşte. Nenorocirile curg una după alta. Tot soiul de lucruri rele se întâmplă din cauza păcatului. Dumnezeu spune: "Ascultaţi de poruncile Mele." Dacă nu ascultăm şi apoi -- în timp ce persistăm în păcat -- experimentăm lucruri rele, a cui este vina?

În al doilea rând, Biblia ne spune că Satan are de-a face cu păcatul şi cu împietrirea. Unii poate că resping conceptul de diavol ca pe o idee demodată, dar nu se poate să credem ce este scris în Biblie, fără a lua în calcul numeroasele afirmaţii cu privire la Satan. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de ştire că diavolul este activ în prezent în lume. El ucide sufletele oamenilor (Ioan 8:44) şi caută să îi înghită (1Petru 5:8), de obicei întinzându-le o cursă pentru a cădea în păcat (Efeseni 2:2, 1Tesaloniceni 3:5). Într-adevăr, activitatea primordială a lui Satan din acest veac este să îi ispitească pe oameni să păcătuiască. Cel puţin câteodată, vrăjmaşul îi apasă pe oameni cu boli psihice şi fizice (Fapte 10:38; Iov 2:7; Luca 13:11,16; 2Corinteni 12:7). Asta nu înseamnă că toate lucrurile rele sunt cauzate de Satan, dar o lume infestată de păcat este o lume în care diavolul se bucură de o influenţă semnificativă. Cu siguranţă că diavolul joacă un rol în umplerea creaţiei bune a lui Dumnezeu cu lucruri rele.

În al treilea rând, lucrurile rele se întâmplă uneori pentru că ele reprezintă judecăţile lui Dumnezeu pentru anumite păcate specifice. Dintr-un motiv bine întemeiat, noi privim dreptatea ca pe-o virtute. Nu suntem de acord cu judecătorii pământeşti care îi lasă liberi pe călcătorii de lege fără ca să plătească pentru ceea ce au făcut. Noi credem (corect) că dreptatea necesită pedeapsă (cel puţin până la un punct). Judecătorii buni arată milă, dar de asemenea, ei ştiu când este cazul să facă dreptate. Dumnezeu este un Judecător bun. El este răbdător când e vorba să îi pedepsească pe păcătoşi: păcatul merită o judecată imediată, însă Dumnezeu nu ne face după cum am merita (Psalm 103:10). El răspunde la păcatul nostru cu o bunătate menită să ne conducă la pocăinţă (Romani 2:4). Dar uneori Dumnezeu hotărăşte să facă dreptate imediat. Este absolut rezonabil şi corect din partea Judecătorului celui drept să pedepsească păcatul astăzi. Asta nu înseamnă că orice lucru rău este un act al judecăţii lui Dumnezeu împotriva păcatului. Biblia ne spune în mod specific că uneori lucrurile rele nu sunt acte ale judecăţii divine (Ioan 9:2-3). Isus ne-a avertizat să nu credem că se întâmplă lucruri rele unei persoane pe motivul că acea persoană este mai rea decât altele (Luca 13:1-5). Dar cel puţin câteodată, lucrurile rele se întâmplă pentru că un Dumnezeu sfânt răspunde cu dreptate unor oameni care Îi violează legile (1Corinteni 11:30; Fapte 5:1-11; 2Samuel 12:13-14). Este adevărat, primul păcat care a fost comis vreodată a condus imediat la un lucru rău pentru Adam şi Eva -- au fost expulzaţi din grădina Paradisului lui Dumnezeu (Genesa 3:16-19; Ezechiel 28:13). Lucrurile rele din lumea noastră nu ar trebui să ne facă furioşi pe Dumnezeu. Din contră, ar trebui să ne facă furioşi pe păcat.

Biblia mai are un lucru important de spus despre lucrurile rele: uneori ele doar par a fi rele. Dumnezeu îi binecuvintează pe cei pe care îi iubeşte folosind greutăţi, pentru a-i duce la maturitate. Necazul este adesea unealta lui Dumnezeu cu care Îşi sfinţeşte poporul. (Vezi de exemplu Psalm 119:67,71,75; Romani 5:3-5; şi Iacov 1:2-4.) Pentru că nu vedem mâna suverană a lui Dumnezeu lucrând în mod invizibil în spatele scenei, uneori presupunem greşit că un lucru rău a venit peste noi. În astfel de cazuri, presupusele lucruri rele sunt cu adevărat lucruri bune. Ele sunt binecuvântări deghizate. Noi putem fi asemenea unui copil care intră în cabinetul medicului: datorită lipsei lui de înţelegere, copilul priveşte injecţia ca fiind un lucru rău, care nu-i aduce niciun fel de beneficiu. Dar copilul greşeşte: injecţia este un lucru bun, care-i va face bine în cele din urmă.

Te mai întrebi de ce Jane Doe, de la capătul străzii, şi-a pierdut fiica bolnavă de leucemie şi tu nu? Sau de ce o tornadă a distrus casa lui John Smith, în timp ce casa ta a fost cruţată? Cel mai probabil nu vom şti niciodată, cel puţin nu înainte de a ajunge în cer. Înţelepciunea lui Dumnezeu este cuprinzătoare şi perfectă, a noastră nu este aşa. Asta înseamnă că adesea noi nu vom înţelege de ce se întâmplă anumite lucruri. Nu fi surprins dacă mintea ta nu poate răspunde la toate întrebările din univers! Ne este de folos să ne aducem aminte de cuvintele lui Moise cu privire la "lucrurile secrete" ale lui Dumnezeu. Probabil că nimeni nu s-a bucurat de o prietenie atât de intimă cu Dumnezeu, aşa cum s-a bucurat Moise. Dar chiar şi după ce a înţeles gândul lui Dumnezeu, probabil mai bine decât oricine altcineva, Moise a declarat: "Lucrurile ascunse (secrete - engl.) sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia." (Deuteronom 29:29) Observaţi că Moise a făcut deosebirea între "lucrurile ascunse" şi "lucrurile descoperite". Dumnezeu dezvăluie oamenilor anumite lucruri (într-adevăr, multe lucruri), dar anumite lucruri rămân ascunse. Asta înseamnă că nu ştim şi nu vom şti totul. Dar iată un lucru încurajator, pe care îl ştim: "Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său." (Romani 8:28) Ştim că Dumnezeu aranjează în momentul de faţă o vastă "conspiraţie de bunătate" pentru cei care sunt uniţi printr-o credinţă mântuitoare cu Domnul Isus Cristos Cel înviat.

Se naşte o întrebare! Odată ce am înţeles gravitatea păcatului nostru şi implicaţiile sfinţeniei lui Dumnezeu, nu putem să nu ne întrebăm: "De ce se întâmplă atâtea lucruri bune unor păcătoşi ca noi -- care suntem atât de răi?" Dacă măsurăm bunătatea şi răutatea după standardele lui Dumnezeu, atunci noi suntem cu toţii nişte oameni răi. Pe tot pământul, oamenii trăiesc vieţi care contravin în mod evident legilor lui Dumnezeu. Chiar şi cei mai corecţi oameni din punct de vedere moral admit faptul că păcătuiesc. Date fiind aceste lucruri, n-ar trebui să ne aşteptăm la un torent nesfârşit de lucruri rele? O lume infiltrată de păcat este de la sine înţeles o lume plină de lucruri rele. O lume plină de oameni ce resping legile lui Dumnezeu este o lume în care experimentezi lucruri rele, unul după altul. Dar lumea noastră nu este aşa! Adevărul este că mulţi oameni se bucură de multe lucruri bune în viaţă. Lumea noastră include vacanţe, îmbrăţişări pline de afecţiune, vaccinuri împotriva unor boli letale şi petreceri pentru zilele de naştere ale copiilor. Chiar şi cel mai rău om ştie ce înseamnă să râzi, să te îndrăgosteşti şi să te delectezi cu o îngheţată. Americanul de rând de astăzi se aşteaptă să trăiască în jur la 77 de ani şi nu 27. Probabil că suntem atât de conştienţi de lucrurile rele din vieţile noastre tocmai pentru că ne bucurăm de un tumult de lucruri bune.

De ce se întâmplă lucruri bune oamenilor răi? Pentru că Dumnezeu este bun. El este bun, răbdător şi plin de milă. În ciuda universalităţii păcatului, Dumnezeu ne lasă să ne bucurăm de mai multe lucruri bune decât am avea dreptul să aşteptăm. Dumnezeu Îşi arată mila, adică El oferă ajutor omului atunci când are nevoie. Dumnezeu dă har, adică oferă, fără plată, lucruri bune oamenilor care nu merită. Ne bucurăm de o viaţă care este mai confortabilă şi mai sigură decât viaţa pe care o garantează păcatul. Pentru că Dumnezeu este bun, noi râdem cu mult mai mult decât am merita.

Dumnezeu doreşte ca noi să înţelegem acest aspect al caracterului Său; în acest sens, Biblia conţine multe declaraţii ale bunătăţii Lui. Psalmul 106:44-46 spune că, deşi Israel a fost în continuu neascultător faţă de Dumnezeu şi s-a răzvrătit în mod repetat împotriva autorităţii Sale, "El le-a văzut strâmtorarea când le-a auzit strigătele... şi a avut milă de ei, după bunătatea Lui cea mare." Psalmul 145:8-9 rosteşte acelaşi adevăr: "Domnul este milostiv şi plin de îndurare; îndelung răbdător şi plin de bunătate. Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui." Săracul şi nevoiaşul sunt ţinta deosebită a îndurării Sale (Psalm 72:12-14). Iacov ne spune că "orice dar bun şi desăvârşit vine de sus, de la Tatăl luminilor." (Iacov 1:17)

Biblia spune că Dumnezeu "nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre." (Psalm 103:10) Nu este acest lucru adevărat în propria ta viaţă? Nu este adevărat că Dumnezeu nu te-a pedepsit după cum cereau păcatele tale? Poate că cel mai surprinzător lucru despre lumea noastră este faptul că un Dumnezeu sfânt -- care este în mod constant neascultat, insultat şi ignorat de fiinţele create de El -- toarnă peste păcătoşi şuvoaie de lucruri bune. Pentru că Dumnezeu este bun şi generos avem neaşteptat de multe plăceri în această lume. Acesta este harul lui Dumnezeu. Când Domnul Isus Cristos a spus că Dumnezeu "face ca să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5:45), El Se referea la lucrurile bune pe care Dumnezeu le dă tuturor oamenilor -- în ciuda păcatului lor. Pentru ca să oprescă răutatea oamenilor, Dumnezeu a creat guvernul omenesc care să menţină într-o oarecare măsură legea, ordinea şi pacea (Romani 13:1-7); şi acesta este un exemplu de har. Dumnezeu împarte fiecărui om la naştere un simţ al discernerii între bine şi rău (Romani 1:19,32; 2:14-16); deşi este profund alterat de păcat, acest simţ intuitiv moral face posibile bunătatea civică şi decenţa publică. Oameni de pretutindeni se ridică împotriva violului, a crimei şi a răpirii, pentru că Dumnezeu, în îndurarea Lui, împiedică abolirea oricărui simţ al moralităţii noastre de către păcat. Într-adevăr, Dumnezeu ţine în frâu păcatul în oameni, astfel că rareori vedem criminali în serie sau vreun genocid finanţat de guvern.

Dar de ce acţionează Dumnezeu cu blândeţe faţă de oamenii păcătoşi? Biblia dă un răspuns clar: "Dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" (Romani 2:4) Prima parte a acestui verset ne avertizează să nu ignorăm, nici să nu înţelegem greşit scopul pe care îl are Dumnezeu atunci când dă daruri bune oamenilor răi. Mult prea adesea noi schimbăm răbdarea lui Dumnezeu într-o scuză pentru a păcătui mai departe (Eclesiastul 8:11). Noi interpretăm greşit bunătatea lui Dumnezeu, considerând-o o aprobare pentru toate câte facem. Dar scopul din spatele bunătăţii lui Dumnezeu este arătat în cea de-a doua parte a versetului Romani 2:4: bunătatea lui Dumnezeu este menită a ne conduce la pocăinţă. Dumnezeu este bun cu noi pentru ca noi să ne schimbăm gândirea cu privire la păcat şi să refacem legătura cu El. Răbdarea lui Dumnezeu trebuie să ne constrângă să ne întoarcem la El cu o credinţă care respinge păcatul şi cu o predare de sine. Lucrurile bune nu se întâmplă oamenilor răi pentru că lui Dumnezeu nu-I pasă dacă ei sunt sau nu răi. Dimpotrivă, lucrurile bune se întâmplă oamenilor răi pentru ca ei să se pocăiască şi să înceteze să mai fie răi.

Te plângi lui Dumnezeu din cauza lucrurilor rele ce se petrec? O astfel de gândire nu arată decât cât de mult a distorsionat păcatul gândirea noastră. Planeta noastră este populată de oameni care nu sunt deloc buni. "Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar," spune Cuvântul lui Dumnezeu. "Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar." (Romani 3:10,12) Însă în ciuda răspândirii păcatului, noi trăim într-o lume în care un număr uimitor de mare de lucruri bune se întâmplă. Cine s-ar aştepta la atâtea lucruri bune când sunt atâţia oameni răi? Cine s-ar aştepta ca un Dumnezeu sfânt să fie atât de generos cu nişte rebeli neascultători? Cine s-ar aştepta la atâta frumuseţe, la atâta recreere, atâta râs şi atâta dragoste într-o lume căzută? Dumnezeu este atât de consecvent în a fi bun cu noi încât adesea noi privim cu mare uşurătate bunătatea Lui... şi apoi ne mirăm că apar lucruri rele. Cum conduce Sfântul lui Israel nişte păcătoşi la pocăinţă? Cu uneltele blânde ale bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Sale răbdări (Romani 2:4). "Domnul este milostiv şi plin de îndurare; îndelung răbdător şi plin de bunătate. Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui." (Psalm 145:8-9)

Care este cel mai bun lucru care se poate întâmpla oamenilor răi?

Cel mai bun lucru care se poate întâmpla oamenilor răi? Un plan alcătuit de Dumnezeu întru salvarea oamenilor din păcat.
Cel mai bun lucru ar fi un plan cuprinzător prin care să ne scape atât de pedeapsa păcatelor noastre, cât şi de nenorocirile de pe acest pământ, cauzate de comportamentul nostru păcătos.
Cel mai bun lucru ar fi un pachet de salvare inventat de Dumnezeu, care să fie fără plată -- unul care să nu necesite bani gheaţă sau măsuri disciplinare riguroase sau sacrificii infantile.
Cel mai bun lucru ar fi dacă succesul acestei operaţiuni de salvare n-ar depinde de abilitatea sau de puterea voinţei unor păcătoşi instabili cum suntem noi, ci mai degrabă de hotărârea şi puterea lui Dumnezeu Însuşi.
Veşti bune! Dumnezeu a înfăptuit cu adevărat acest lucru în Domnul Isus Cristos!

Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să fie Salvatorul tuturor oamenilor. Isus S-a născut dintr-o mamă umană şi a trăit o viaţă lipsită în totalitate de păcat pe acest pământ. Isus a evitat orice păcat şi S-a supus pe deplin tuturor legilor lui Dumnezeu. Asta înseamnă că Isus a împlinit o dreptate desăvârşită înaintea lui Dumnezeu Tatăl. (Te-ai putea gândi la acest lucru în imaginea unui scor de 100% realizat la testul de sfinţenie al lui Dumnezeu: conformitate perfectă la toate cerinţele lui Dumnezeu.)

Apoi "Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit faţă de noi." (Romani 5:8) Isus a mers la cruce, acolo unde toate păcatele tuturor oamenilor I-au fost puse pe umeri (I-au fost imputate). La cruce, Domnul Isus Cristos a devenit Purtătorul divin de păcate. Biblia Îl numeşte "Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii." (Ioan 1:29) Când Isus a murit pe cruce, El a murit ca jertfă substitutivă pentru păcatul nostru. Eu merit pedeapsa lui Dumnezeu pentru multele mele păcate, dar ele au fost puse asupra Lui şi El a primit pedeapsa pe care o meritam eu. Cu alte cuvinte, pedeapsa care era menită s-o primesc eu, pentru păcatele mele, a fost achitată de Isus la cruce. Şi mai vorbim de lucruri rele care se întâmplă oamenilor buni! Isus a fost singurul Om care a fost cu adevărat o Persoană bună. El este singurul Om (de fapt Dumnezeu-Om) care nu a meritat să I se întâmple lucruri rele, după cum nu a meritat nici să moară. Totuşi, de bunăvoie, a purtat păcatele omenirii şi drept consecinţă, a purtat şi pedeapsa pentru aceste păcate. El a făcut acest lucru pentru a-i izbăvi pe oameni din păcatele lor. Isus "a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi." (1Petru 2:24)

La cruce, Fiul lui Dumnezeu a trecut printr-o experienţă pe care noi, oamenii, nu putem decât să ne-o imaginăm. Dumnezeu Tatăl a vărsat asupra lui Isus pedeapsa deplină pentru toate păcatele tuturor oamenilor care au trăit vreodată şi care vor mai trăi. Pedeapsa ce echivala cu milioane de eternităţi în iad a căzut asupra Domnului Isus. Dumnezeu L-a lovit pe Dumnezeu pentru ca păcatele să-şi primească plata în întregime. Dacă ar fi trebuit să petrec veşnicia în iad pentru păcatele proprii, n-aş fi împlinit niciodată cerinţele drepte ale lui Dumnezeu. Acesta este unul dintre motivele pentru care iadul persistă pentru eternitate: niciun dram de suferinţă umană nu poate satisface cerinţele infinit de sfinte ale lui Dumnezeu după dreptate. Dar la cruce, Isus a satisfăcut cerinţele drepte ale lui Dumnezeu împotriva păcatului. Când Fiul lui Dumnezeu a murit pentru păcat, plata a fost suficient de mare ca să îndepărteze păcatul în întregime. Noi ştim că moartea lui Isus a împlinit cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu, pentru că El a fost înviat din morţi şi apoi S-a înălţat la cer. Învierea trupească a Domnului Isus Cristos (care a fost atestată de numeroşi martori oculari) este dovada că Mesia a învins în adevăr păcatul.

În mod surprinzător, Fiul lui Dumnezeu a asigurat o iertare pentru omenire care să includă îndreptăţirea (justificarea). Iertare este atunci când Dumnezeu nu ne mai ţine la socoteală păcatele; îndreptăţire este atunci când Dumnezeu socoteşte dreptatea desăvârşită a lui Isus Cristos ca fiind dreptatea noastră. Îndreptăţire este atunci când Isus acordă omului dreptatea Sa fără niciun cusur. Păcătosul îndreptăţit (justificat) stă înaintea unui Dumnezeu sfânt, atât iertat pe deplin de toate păcatele sale, cât şi îmbrăcat în dreptatea perfectă a lui Isus Cristos Însuşi. Biblia arată acest adevăr în mod succint în 2Corinteni 5:21 "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El." Dumnezeu îl declară neprihănit pe păcătosul îndreptăţit.

Acest plan de salvare alcătuit de Dumnezeu mai are şi alte beneficii. Vom aminti aici doar unul dintre ele. Domnul cel înviat, Isus Cristos, -- prin lucrarea Duhului Sfânt -- zdrobeşte puterea păcatului din viaţa creştinului. (Romani 6:6-7). Credinciosul poartă încă în el rămăşiţele păcatului, dar păcatul şi-a pierdut puterea lui de control. Datorită puterii de înviere a lui Cristos şi datorită lucrării din prezent a Duhului Sfânt, creştinul nu mai doreşte să păcătuiască şi nu mai este lipsit de putere în lupta împotriva lui. Creştinul descoperă că natura lui a fost transformată: el vrea acum să se lepede de dorinţele sale, să îşi ia crucea şi să-L urmeze pe Domnul Isus Cristos.

Cât a costat acest plan complex de salvare? Pentru Dumnezeu a fost cumplit de scump: L-a costat viaţa Fiului Său. Pentru noi, păcătoşii, este în mod glorios gratis. Dumnezeu oferă mântuire prin Fiul Său pe baza harului. Efeseni 2:8-9 afirmă acest lucru foarte clar: "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." Harul este o favoare nemeritată; în cazul nostru, al păcătoşilor, har înseamnă favoarea lui Dumnezeu pentru unii care nu merită nimic. Romani 3:24 foloseşte un limbaj similar: aici se vorbeşte de credincioşi ca fiind "socotiţi neprihăniţi fără plată (ca dar - engl.), prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus." Darurile nu se câştigă; doar se primesc cu recunoştinţă.

Noi primim acest dar prin credinţă. Credinţa, aşa cum este descrisă în Biblie, este mai mult decât o aprobare mentală a adevărurilor despre Isus: este un angajament plin de dragoste, plin de încredere şi credinţă a persoanei tale faţă de Domnul Isus Cristos. Credinţă înseamnă a te odihni în rezolvarea completă a problemei păcatului în viaţa ta, de către Isus, aşa cum este arătat în Biblie. Înseamnă a avea încredere că păcatele ţi-au fost iertate şi că tu eşti îndreptăţit -- nu pentru că ai fi făcut ceva, ci ca urmare a ceea ce Mântuitorul a făcut, numai datorită Lui. Isus Cristos mântuieşte prin credinţă (sau cu ajutorul ei). Îndreptăţirea este numai prin har, numai prin credinţă. Acesta este planul de mântuire care a plătit pentru tot. Isus a plătit totul!

Desigur, ceea ce a realizat Isus a fost o izbăvire din păcat, aşadar, adevărata credinţă este o credinţă care doreşte să se pocăiască de păcat, să se întoarcă de la păcat şi să se oprească de la a păcătui. Persoana care nu vrea să se supună legilor lui Dumnezeu este o persoană care nu vrea să fie izbăvită din păcat. O astfel de persoană nu vrea un Mântuitor; el vrea să primească permisiunea de a păcătui în continuare fără teamă de consecinţe. Dar acea persoană care a ajuns sătulă de o viaţă plină de păcat va găsi în Cristosul Cel înviat un remediu eficient pentru problema păcatului.

Dumnezeu Însuşi întreprinde o operaţiune de salvare pentru a-i mântui pe oameni din răutatea lor. Domnul Isus Cristos a murit pentru păcate o dată pentru totdeauna, Cel Drept pentru cei nedrepţi, pentru ca să ne aducă la Dumnezeu (1Petru 3:18). Triumfătoarea înviere a lui Cristos proclamă acest mesaj: "Misiune îndeplinită!" Dumnezeu face ca misiunea de salvare să aibă succes. Care este costul pentru primirea remediului lui Dumnezeu pentru păcat? Este un dar fără plată! Dumnezeu porunceşte acum oamenilor de pretutindeni să se pocăiască şi El promite că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Ascultaţi cuvintele lui Isus: "Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară." (Matei 11:28-30)

Cu siguranţă, acesta este cel mai bun lucru care se poate întâmpla oamenilor răi!

Tradus de Estera Sandau


Diverse