Era rândul meu să predic la serviciul divin (slujba bisericească, n.trad.). La începutul ciclului de predici mi s-a dat să predic din Ioan 11:1-44 şi pentru că în providenţa lui Dumnezeu trecuseră numai două zile de când tatăl meu a murit, după un an lung de îngrozitoare suferinţe, am ţinut serviciul de înmormântare în acelaşi timp cu serviciul divin. De foarte mult timp am rămas impresionat de episodul învierii lui Lazăr de către Isus, episod pe care l-am elogiat în faţa comunităţii, precum şi a familiei şi a prietenilor, oameni adunaţi din diferite motive însă fiecare cu propriile lui provocări ale vieţii.
Americii îi plac învingătorii, nu învinşii; îi place triumful, nu tragedia. Friedrich Nietzche şi Ted Turner au susţinut că creştinismul este pentru învinşi însă creştinismul popular din America încearcă cu disperare să-i convingă pe oameni că nu este aşa. Dacă devii creştin, spun ei, vei fi tot timpul fericit, nu vei mai fi lovit, vei avea funcţii importante, vei avea sănătate, prosperitate şi fericire, vei avea o imagine bună despre tine, nu vei avea datorii, nu vei avea parte de o căsnicie eşuată sau de o familie destrămată. Între timp i-am dat la o parte pe vârstnici, pe cei cu boli terminale, pe cei ce se confruntă cu sărăcia şi pe alţii care ne-ar putea aminti că suntem trecători, i-am pus de-o parte, unde să nu-i putem vedea, sau cel puţin unde vieţile noastre să nu se poate intersecta cu ale lor, atâta timp cât nu dorim lucrul acesta.
Spre deosebire de vechile biserici, care aveau cimitirul lângă ele, cimitir prin care trebuia să treci ca să ajungi la biserică, bisericile noastre de azi doresc să evite cât mai mult contactul cu latura tragică a vieţii. Numim moartea o "trecere", am schimbat numele "loc de îngropare" în "cimitir" (în limba engl. există o diferenţă, care probabil nu este atât de sesizabilă în limba română, între "graveyard" şi "cemeter", termeni pe care dicţionarele româneşti îi traduc la fel, "cimitir", n.trad.), folosind eufemise ca, de exemplu, "Casa din pădure", care şi ele sună destul de ciudat, ca şi cum ar fi nişte spitale de recuperare în care aceştia s-au dus înainte de a "trece". Ei nu sunt cei morţi dintre noi, care aşteaptă învierea, ci sunt cei care "au trecut dincolo", fiind astfel destul de drăguţi să nu facă ceva ce ne-ar deranja sau ne-ar crea neplăcere, cum ar fi să moară. Sau, dacă au murit, cel puţin nu ne mai deranjează prin amintirea lor.
Adesea, înainte de a simţi cu adevărat forţa şi puterea păcatului şi a morţii, ni se spune să fim fericiţi şi să ne uităm la partea luminoasă a lucrurilor. Un specialist în dinamica bisericii a anunţat plin de voioşie că noi nu mai participăm la funeralii, ci la "sărbătoriri" atunci când comemorăm pe cineva, fără a-şi da seama că aceasta este o clasificare fatală, care dovedeşte incapacitatea noastră de a înfrunta realitatea, fie că este vorba de tragedia păcatului sau a suferinţei, a morţii şi, în cele din urmă, a condamnării finale, drept consecinţă a păcatului.
Oare de ce în bisericile noastre - în predicile care evită să vorbească despre păcat, suferinţă, cruce, moarte, în muzica pe care o cântăm, care întotdeauna este plină de veselie şi care pare atât de străină de nota de tristeţe pe care oricine o poate găsi în Psalmi, în filozofia de creştere a bisericii care întotdeauna ia ca ţintă clasa socială înaltă, şi în "sărbătoririle" care par să omită tragedia morţii şi cauza ei - oare de ce în bisericile noastre se pare că urmăm tendinţa acestei lumi de a nu înfrunta realitatea?
Nu, nu suntem morbizi atunci când, creştini fiind, tratăm cu seriozitate problema păcatului, a suferinţei şi a morţii. Dimpotrivă, putem să facem faţă acestor dure realităţi cu capul sus, deoarece ştim că ele au fost înfruntate în mod decisiv de către Căpetenia noastră. Ele nu şi-au pierdut puterea de a răni însă şi-au pierdut puterea de a ne distruge. Această pietate, care este biblică, nu este morbidă, deoarece nu se opreşte la cruce (suferinţă, n.trad.) însă nici nu o evită. Trece pe la cruce spre înviere. De aceea numai Evanghelia este capabilă să respingă atât negarea realităţii, cât şi disperarea pe care o aduce. Nădejdea pe care ne-o oferă Evanghelia ne dă libertatea de a ne expune rana condiţiei noastre umane, deoarece tot ea ne oferă şi tratamentul. Putem observa acest lucru în minunata relatare a lui Ioan despre învierea lui Lazăr.
Aici, la mormântul prietenului său, cu câteva momente înainte de a şti că-l va învia pe Lazăr, observăm chinul sufletului său în faţa celui mai oribil stigmat al păcatului: moartea. El n-a venit cu o predică plină de optimism despre fericitul Lazăr care "s-a dus într-un loc mai bun" sau care "a scăpat de trupul acesta muritor", deoarece această perspectivă era una păgână, de neconceput pentru mintea unui evreu. Nu era nici o "sărbătoare" acolo unde era un loc de jale. Deja vizibil emoţionat de faptul că Maria I-a plâns la picioare, Isus a venit la mormânt, iar noi citim acele două cuvinte care-şi merită propriul verset: "Isus a plâns." (v.35). Cei care se aflau acolo nu ştiau ce să înţeleagă. "Iată cât îl iubea de mult!" au spus unii. "Dar unii dintre ei au spus: ŤEl, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?ť" (v. 37).
Haideţi să ne oprim puţin la această remarcabilă informaţie: "Isus a plâns." Aici Isus răstoarnă diferitele concepţii păgâne cu privire la viaţă, concepţii care sunt dominante în zilele noastre: stoicismul şi sentimentalismul. Unele influenţe sunt stoice în orientarea lor. Vestiţi pentru capacitatea de a-şi stăpâni orice emoţie, stoicii din antichitate credeau că cele mai elevate suflete sunt cele care se eliberează complet de emoţii. Nefiind tulburaţi nici de sentimentul prieteniei şi nici de cel al trădării, stoicii năzuiau spre o detaşare perfectă. Dacă cineva depinde de ceilalţi, în curând va fi dezamăgit. Pentru a evita dezamăgirea, nu trebuie să te ataşezi de nimeni şi de nimic, decât de tine însuţi. O eliberare totală faţă de dorinţe ar face din suflet propria lui fortăreaţă. Pentru ei, cât şi pentru gândirea greacă în general, moartea era o eliberare de trup, trup care era, dincolo de orice, centrul sentimentelor - acea parte slabă a naturii umane care târăşte sufletul în mocirla acestei lumi. Prin contrast, occidentalii, cum sunt şi eu, sunt adesea uimiţi până la un sentiment de jenă atunci când îi văd pe evrei sau pe palestinieni jelindu-şi morţii cu ţipete şi cu gesturi de disperare însă aceasta este cultura din care venea Isus iar el nu a fost stânjenit de ea.
Sentimentalismul, în modul în care folosesc termenul aici, se referă în special la filozofii, poeţii, artiştii şi teologii romantici care pun accentul pe inimă în detrimentul intelectului, ca loc al demnităţii umane. Departe de a suprima exprimarea emoţiilor, sentimentalismul le elogiază. Totuşi, spre deosebire de romantism, sentimentalismul contemporan, în forma lui degenerată, dar omniprezentă, pare capabil să arate numai sentimente pozitive. În mod ironic, deşi sentimentalismul pare a fi opusul stoicismului, ele împărtăşesc anumite paralele care intrigă. Amândouă par a încerca să evite mizeriile vieţii, mai precis aspectele ei tragice. Ele doresc să ignore veştile proaste, deşi soluţiile lor sunt diferite. În timp ce stoicul realizează că pentru a scăpa de emoţiile negative, omul trebuie să-şi stăpânească orice emoţie, sentimentalistul crede că trebuie să accepte numai emoţiile pozitive, privind tot timpul înspre partea luminoasă a vieţii.
Am văzut un mesaj de condoleanţe, care avea nişte rânduri din Thoreau: "Firul de iarbă de pe pajişte şi orice frunză din pădure îşi dă viaţa la vremea ei, la fel de frumos cum a fost adusă la viaţă." Mult mai tulburătoare a fost maxima întâlnită în spitalul unde se afla tatăl meu, maximă care din nefericire se afla scrisă pe nişte tapiserii uriaşe, expuse în diferite părţi ale spitalului. Alături de nişte scene din copilărie şi până la bătrâneţe, care se încheiau cu un apus de soare, se putea citi: "Apusul soarelui este la fel de frumos ca şi răsăritul lui." Indiferent cât de bine intenţionată a putut fi maxima, m-am gândit cât de ofensatoare a trebuit să fie aceasta pentru mulţi care sufereau acolo, văzând cum le este trivializată suferinţa.
Compară pentru o clipă orice alt sentiment pe care l-ai avut cu bucuria unei naşteri, a familiei şi a prietenilor stând împreună pentru a celebra această nouă viaţă, sau cu anii, lunile şi zilele bătrâneţii cuiva. Una dintre vârste este plină de speranţă într-un mod la care ultima nici nu se poate gândi. Prima este ocupată cu mari aşteptări pentru viitorul acelei fiinţe, cealaltă cu problema prelungirii vieţii în faţa eventualităţii morţii. Prima atrage oaspeţi, familie şi prieteni care nu se pot abţine să nu-i ia în braţe şi să nu-i adore pe micuţi, în timp ce ultima atrage vizite, cel mai adesea dintr-un simţ al datoriei.
Nu ne place să petrecem prea mult timp cu cei care sunt în suferinţă, mai ales cu cei care sunt pe moarte. În cazul celor apropiaţi, cel puţin, n-am dori prea mult să fim de faţă pentru rămas bun însă de multe ori suferinţa e prea lungă. Pentru mulţi, atât pentru suferindul în vârstă, cât şi pentru familia lui, suferinţa se prelungeşte parcă prea mult. Cunosc lucrul acesta din proprie experienţă, din adolescenţă, când familia noastră avea grijă de cincisprezece membri vârstnici ai comunităţii. La fiecare Crăciun mama mea scria bisericilor din împrejurimi, cerându-le să aducă mâncare de sărbătoare şi în fiecare an aceleaşi două biserici participau. Nici una dintre ele nu era evanghelică deşi cei mai mulţi locuitori ai comunităţii sau copiii lor erau membri ai câtorva biserici evanghelice foarte mari. Privind în urmă, mult mai dureros a fost faptul că în fiecare an părinţii mei cumpărau cadouri pentru cei din comunitate şi le trimiteau în numele copiilor lor chiar dacă unii dintre ei nu primeau nici măcar un telefon de la aceştia. Îmi vin în minte câteva situaţii în care chiar prezbiteri ai unei mari biserici din oraş şi-au îndepărtat pur şi simplu părinţii, numai pentru ca să se păstreze pe ei şi bisericile lor cât mai tineri. Apusul soarelui nu este chiar atât de frumos ca răsăritul lui, şi acest lucru ţi-l poate spune oricine se apropie de sfârşitul vieţii.
Ca un alt semn al incapacităţii culturii noastre de a trata moartea, auzim adesea: "Moartea este o parte naturală a vieţii". Acest lucru presupune o abordare a realităţii, prin prisma unui "ciclu al vieţii". Adică, viaţa şi moartea sunt doar două părţi ale aceleiaşi monede. Totuşi perspectiva biblică este foarte diferită: viaţa veşnică a fost scopul creaţiei încă de la început; moartea este blestemul rostit în urma păcatului. Moartea este impusă umanităţii ca rezultat al neascultării, nu ca un fapt normal şi inevitabil, care trebuie acceptat ca atare. Moartea I se împotriveşte lui Dumnezeu, lumii, vieţii, nădejdii, şanselor.
Acum, ne întoarcem la Isus, care Îşi descarcă sufletul la mormântul prietenului său: "Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt." Priveşte la faţa lui Isus, auzi-I ţipătul! "S-a înfiorat" cu greu captează emoţia pe care a dorit s-o comunice originalul, enebrimesato, care înseamnă "a forăi ca un cal furios". Apoi, "s-a tulburat" (v. 33, n.trad.), etaraxen, care înseamnă agitat, confuz, dezorganizat, plin de teamă, surprins, aşa cum a fost Irod "tulburat" de magi (Matei 2:3) sau când ucenicii s-au "tulburat" şi "au ţipat de frică" când Isus a umblat pe mare (Matei 14:27). Acum Isus este cel tulburat. Domnul vieţii, cel prin Care şi pentru Care "au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri" (Col. 1:16), acum este El Însuşi copleşit de tristeţe. Mai mult decât tristeţe, de fapt, de mânie. De ce? Acolo El stătea faţă în faţă cu "ultimul vrăjmaş" pe care avea să-l învingă în cruciada Sa împotriva lui Satan. Apoi, El "a plâns".
Ceea ce uimeşte la această scenă este că Isus răspunde în felul acesta deşi ştia că în scurt timp îl va învia pe Lazăr din morţi. Oricine s-ar fi aşteptat ca faţa Lui să arate un zâmbet încrezător, care să invite mulţimea să anticipeze minunea pe care avea s-o facă însă faţa Lui arăta numai durere. Cu cât mai mult avem noi voie să plângem atunci când între moartea celor dragi şi învierea lor finală există un astfel de interval! Din punct de vedere teologic acesta e răspunsul potrivit în faţa morţii - nu doar din pricina faptului că avem un simţ personal al pierderii sau pentru că simţim cu cei dragi nouă care au pierdut pe cineva, ci mai ales pentru că i-am pierdut pe cei care ne sunt dragi. Noi nu suntem îndureraţi "ca ceilalţi care nu au nădejde" (1 Tes. 4:13) însă suntem îndureraţi. Moartea nu este o trecere liniştită spre fericire, ci un vrăjmaş îngrozitor care încearcă să ne ţină în mormânt. Boldul morţii a fost frânt, dar înţepătura ei rămâne. Ea nu are ultimul cuvânt pentru credincios însă rămâne vrăjmaşul lui până la învierea trupului. Vestea bună nu este niciodată că cineva a murit, ci că moartea a fost învinsă definitiv de Domnul Vieţii. La marginea mormântului nici optimismul şi nici pesimismul, nici sentimentalismul şi nici stoicismul nu ne spun ce se întâmplă acolo. Numai crucea şi învierea lui Isus pot să ne lămurească în privinţa a ceea ce este moartea.
Marta L-a crezut pe Isus atunci când a dat la o parte piatra, la porunca Lui. Probabil a auzit şi şi-a adus aminte de promisiunea lui Isus: "Pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele" (Ioan 5:28). Propria înviere a lui Isus va fi "pârga celor adormiţi" (1 Cor. 15:20) însă învierea lui Lazăr este într-un sens preludiul acelei mari învieri de la sfârşitul veacului. Această înviere de pe urmă este punctul culminant, deoarece "vrăjmaşul de pe urmă este moartea" (1 Cor. 15:26).
Concluzie
Vestea bună în toate cele spuse este că "ultimul vrăjmaş este moartea." Acest lucru înseamnă că Isus a împlinit, în misiunea Sa pe pământ, tot ceea ce trebuia împlinit pentru răscumpărarea şi glorificarea noastră definitivă. "Boldul morţii este păcatul iar puterea păcatului este legea". Aceasta este vestea rea. "Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!" (1 Cor. 15:56). Triumful va birui, va învinge, va depăşi tragedia. Însă va face lucrul acesta cu un preţ dureros.
Moartea nu este o poartă spre viaţă. Moartea nu este un prieten care nu face rău, ci un inamic înfiorător. Nu este o parte naturală a vieţii, ci este cea mai nenaturală parte a vieţii pe care şi-ar putea-o imagina cineva. Însă în moartea şi în învierea Sa, Isus a zdrobit capul şarpelui, biruind "vrăjmaşul de pe urmă" al fiecărui credincios. Acest din urmă vrăjmaş va fi înfrânt într-o zi pentru credincioşi, la învierea finală a morţilor, dar acest lucru se va întâmpla pentru că vrăjmaşul a fost deja înfrânt în mod real în învierea Capului nostru, care este viu. Priveşte la El şi vezi cum va fi finalul! În Hristos, sfârşitul a început deja. Capul nu va trăi aparte de trupul Său. Profilul viitorului este deja vizibil.
Lazăr a fost înviat însă el a murit pe urmă. Astfel, trupul său a înviat pentru un timp, continuându-şi apoi procesul de putrezire şi moarte. Într-o bună zi, bocitorii s-au adunat din nou la mormântul lui Lazăr însă de data aceasta fără a aştepta vreo înviere, până la cea finală. Cu toate acestea, în mod sigur, din cauza încrederii în învierea finală a morţilor, pentru că următoarea înmormântare a lui Lazăr a avut loc după Paşti (cu referire la învierea Domnului, n.trad.), ei n-au mai plâns în acea zi ca unii care nu aveau nădejde. La urma urmei, cuvântul cred că i-a atins şi pe ei mai târziu, probabil unii dintre ei au fost chiar martori ai minunatei învieri a lui Isus, înviere care s-a opus morţii chiar pe teritoriul ei, pentru ca cei care sunt uniţi cu El prin credinţă să nu rămână în moarte. Trupurile acestora vor fi înviate pentru a se închina în noul sanctuar al lui Dumnezeu.
Moartea este încă un vrăjmaş însă este "vrăjmaşul de pe urmă", care este deja înfrânt, astfel că acum moartea nu este semnul judecăţii lui Dumnezeu asupra noastră, pentru păcatele noastre, ci consecinţa temporală a participării noastre la vina lui Adam. Şi pentru că vina şi judecata sunt îndepărtate, putem să plângem cu Domnul nostru, tulburaţi şi mânioşi în faţa morţii, dar şi să cântăm împreună cu apostolul: "Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?" (1 Cor. 15:54-55). Avem nevoie din nou de o biserică care să poată simţi tristeţea într-un mod care înfruntă realitatea onest şi corect, recunoscând aspectul tragic al vieţii, chiar mai tragic decât şi-ar putea imagina orice nihilist, recunoscând în acelaşi timp că Cel ce l-a înviat pe Lazăr este acum înviat şi stă la dreapta Tatălui Său, până când toţi vrăjmaşii, printre care şi moartea, vor sta ca o grămadă sub picioarele Sale.
Tradus de Tiberiu Pop