Este bine să continuăm studiul nostru acum. În ultima noastră sesiune v-am lăsat în suspans aşa cum se întâmplă în filmele seriale şi telenovele, în mijlocul poveştii. L-am lăsat pe fiul risipitor împreună cu porcii în coteţ şi nu l-am scos de acolo. Ştiu că nu e prea amuzant să opreşti o poveste în mijloc dar a existat un motiv pentru aceasta.
Am văzut că există un lucru ce se numeşte adevăr. Şi acest adevăr este în acord cu realitatea. Şi dacă eşti viu şi gândeşti, vrei să te asiguri că eşti în contact cu realitatea. În cea de-a doua sesiune am cercetat problema umană. Şi am folosit istorisirea spusă de Isus despre fiul risipitor, nu ca pe un incident izolat ci ca pe o istorisire despre noi înşine. Şi când am terminat acea parte a povestirii aveam pe fiul risipitor blocat în noroi între porci. Şi îi era teamă să iasă de acolo. Şi vă amintiţi de ce îi era teamă? De ce rămânea el acolo? De ce nu se scula să plece acasă? Ce îl înspăimânta mai mult decât orice altceva? Vă amintiţi? Mânia tatălui. Şi astfel, decât să suporte mânia tatălui prefera să stea cu porcii. Rămânea în nefericirea lui.
Întrebarea la care vreau să privim acum este, ce trebuie să se întâmple ca fiul risipitor să fie salvat? Aşa se întâmplă în povestirile din seriale. Se obişnuia să le arate la TV când secvenţa în care eroul se înneacă, se afundă tot mai mult în apă şi se pare că nu mai are absolut nici o şansă şi atunci se aude, "Priviţi şi mâine" sau "Reveniţi săptămâna viitoare pentru a vedea încheierea dramatică a acestui episod." Şi apoi trebuia să aştepţi o zi sau o săptămână să vezi dacă personajul mai reuşea să iasă din apă sau dacă se scufunda complet şi acela era sfârşitul. Ei bine, ei niciodată nu se scufundau. Întotdeauna aveau o modalitate de a-l salva. Şi astfel, lucrul în care eram interesaţi în acele segmente ale serialului, în cele din urmă, ceea ce ne reţinea atenţia era chestiunea salvării. Nu vorbesc despre salvare într-un sens religios. Ci în alte feluri, noi suntem foarte interesaţi în poveşti despre salvare. Pentru că mântuirea, în sensul ei de bază, înseamnă salvare.
Ţi s-a întâmplat vreodată să vină cineva la tine, să te prindă de tricou sau să te oprească la colţ pe un coridor la şcoală şi să întrebe, "Eşti mântuit?" V-a făcut cineva asta? Îmi amintesc odată mergeam pe stradă în Philadelphia în campusul Temple University. Mergeam pe stradă şi un tip vine şi spune, "Domnule, domnule!" Şi eu am spus, "Ce este?" Şi el a spus, "Eşti mântuit?" Ei bine, am avut diferite sentimente amestecate când mi-a spus asta. Pentru că am recunoscut faptul că era evident un creştin preocupat de răscumpărarea mea şi îmi punea o întrebare pentru a-mi putea prezenta Evanghelia. Şi m-am gândit că cel puţin mă bucur că îi pasă destul de mult despre mine încât să mă întâlnească pe stradă în felul acesta. Dar în acelaşi timp doream atât de mult să îl întreb, "Salvat de la ce?" Cu siguranţă nu de străini care mă abordează pe stradă, mă acostează şi îmi întrerup pauza de masă punându-mi astfel de întrebări. Dar nu am spus asta. Nu. Dar asta doream să spun.
M-am gândit totuşi să-l întreb, "Salvat de la ce?" Pentru că aceasta este întrebarea corectă, nu? Biblia vorbeşte despre salvare în multe sensuri. Când armatele Israelului mergeau în bătălie şi inamicii aveau mai multă putere, mai multe oştiri, armuri mai bune, care mai multe şi se pare că îi vor strivi, apoi în ultima clipă Dumnezeu schimbă sorţii bătăliei astfel încât Israel este victorios. Evreii sărbătoreau atunci evenimentul ca o experienţă a salvării. Nu era vorba despre faptul că sufletele lor mergeau în cer sau că erau împăcaţi cu Dumnezeu. Ei fuseseră salvaţi de calamitatea unei înfrângeri militare.
În Noul Testament atunci când Isus îi întâlneşte pe oamenii bolnavi şi aceştia îşi arată credinţa, El le spune," Credinţa voastră v-a mântuit; duceţi-vă în pace". În acel moment s-au vindecat. Ce a vrut El să spună când a zis, "Credinţa voastră v-a mântuit"? V-a mântuit de la judecata lui Dumnezeu sau de la ravagiul acestei boli?
În biblie mântuirea, în sensul cel mai de bază, înseamnă salvare din orice pericol. Salvare de la calamitate. Boxerul este salvat de sunetul gongului. Aceasta nu înseamnă că el a mers în cer dacă gongul ringului a sunat. Înseamnă că el a fost salvat de la înfrângere pentru că timpul s-a scurs şi gongul a sunat. Acesta este sensul general al salvării - de a fi salvat de la calamitate.
Şi astfel, întrebarea mea este care este cea mai groaznică calamitate? Care este cea mai mare catastrofă de la care orice fiinţă umană trebuie să fie salvată? Şi în Biblie, când Biblia vorbeşte despre mântuire, ea vorbeşte despre salvarea de la cea mai groaznică dintre toate calamităţile. Pun două întrebări. Cine este cel care iniţiază salvarea? Dumnezeu este Autorul mântuirii. Dumnezeu, Tatăl, a iubit atât de mult lumea încât a dat pe singurul Său Fiu. Dumnezeu, Tatăl, este Cel care instigă, care plănuieşte şi iniţiază mântuirea. Dumnezeu este Acela care începe mântuirea.
Acum, întrebarea care se pune, "Salvare de la ce?" într-adevăr devine "Salvare de cine?" Salvat de cine? Cum răspunzi la această întrebare în mintea ta? Eu ştiu cum răspunde Biblia şi s-ar putea să te surprindă. Biblia spune că Dumnezeu ne salvează de Dumnezeu. Permiteţi-mi să spun din nou. Dumnezeu ne salvează de Dumnezeu. El iniţiază salvarea noastră şi ne salvează de El Însuşi. De fapt, Biblia spune că noi care suntem salvaţi suntem salvaţi de mânia care va veni. Mânia cui va veni? Este mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu sugerează. Dumnezeu nu ameninţă. Dumnezeu promite mânie. Dumnezeu anunţă în Scripturi că El a stabilit o zi în care va judeca întreaga lume. Şi Noul Testament o numeşte "Ziua Mâniei Lui Dumnezeu."
Pavel le dă unul dintre cele mai înfricoşătoare avertismente oamenilor din biserica din Roma, unul cum nu aţi mai auzit. El le spune acestor oameni că, "Voi adunaţi mânie pentru ziua mâniei." (Romani 2:5) Ce vrea el să spună? Ai avut vreodată o puşculiţă? Pui acolo o monedă. Poate nu înseamnă mare lucru. Sau pui câteva monezi. Iarăşi nu e mult. Dar dacă continui să pui câte puţine monezi în fiecare zi; câţiva lei aici, câţiva dincolo, alte monede aici şi aşa mai departe; şi continui aceasta în fiecare săptămână, o lună, un an, zece ani. Şi vine ziua când ai voie să iei ciocanul şi să spargi puşculiţa şi o deschizi şi nu îţi vine să crezi câţi bani sunt acolo. Dar a durat mult timp să se acumuleze, să o aduni grămadă. Dar pui odată puţin, apoi mai pui puţin, mai pui puţin - dacă o faci destul de mult timp ai o comoară. Şi Pavel spune că asta facem noi. Că investim în contul nostru în fiecare zi. Dar investim într-un cont de mânie. O adunăm ca pe o comoară, o stocăm şi o depozităm. Dar dacă este un lucru, preaiubiţilor, faţă de care America modernă este foarte adormită, inconştientă şi într-o ameţeală completă, acesta este mânia lui Dumnezeu. Probabil că nici un concept din teologie nu este mai respingător pentru America modernă decât ideea mâniei divine.
(citate de la studenţi)
"Din punct de vedere biblic, dar eu nu cred. Acesta nu este modul în care eu Îl interpretez pe Dumnezeu - ca un Dumnezeu al mâniei. Eu cred că El este mai mult iertător sau generos sau blând."
"Să sperăm că El nu este acel Dumnezeu rău aşa cum Îl arată toată lumea."
"Ştii, Dumnezeu iubeşte pe toată lumea şi El iartă pe toată lumea de păcat. Deci nu pot spune că El se poate enerva pe cineva."
"Un Dumnezeu mânios şi supărat, nu aşa trebuie să Îl percepem."
"Se presupune că Dumnezeu este atotiubitor şi atotiertător."
Dacă Dumnezeu este bun, dacă Dumnezeu este iubitor, dacă Dumnezeu este plin de har, de ce ar trebui să mă îngrijorez eu despre mânie? Mânia ar fi cumva sub demnitatea Sa. Dacă Dumnezeu ar fi într-adevăr bun, El nu ar putea manifesta mânie niciodată, nu-i aşa? Din nou, aceasta indică faptul că ne-am amorţit minţile. Am încetat să mai gândim. Suntem adormiţi teologic. Am uitat ce înseamnă să fii bun. Pentru că noi înţelegem că dacă Dumnezeu este bun cu adevărat, El nu are nici o opţiune în afară de mânie. Un judecător, un judecător drept, un judecător sfânt, care tratează uşor cu răul, care niciodată nu manifestă dispreţ faţă de rău şi care refuză să pedepsească răul nu este un bun judecător. El nu este un judecător drept. Mânia, departe de a fi nepotrivită unui Dumnezeu sfânt, este în totalitate potrivită unui Dumnezeu drept. Şi ştiţi ceva? Voi ştiţi asta, nu-i aşa?
Au existat momente în viaţa voastră când aţi experimentat mânia umană. Şi nu este niciodată plăcut când cineva se enervează pe voi şi vă ceartă şi vă pedepseşte. Şi am vorbit deja despre cum te simţi când acea mânie care vine asupra ta este nejustificată. Aceasta ne face să ne enervăm cu adevărat. Dar fiecare de aici, la un anumit moment, a experimentat mânie pe drept şi a ştiut despre asta. Aţi ştiut că o meritaţi. Dacă o meritaţi din mâini omeneşti, cu cât mai mult o meritaţi din partea caracterului unui Dumnezeu absolut perfect, drept şi sfânt, pe care în repetate rânduri, în continuu şi fără să gândeşti L-ai nesocotit.
Nimeni din această încăpere nu L-a ascultat pe Dumnezeu în mod desăvârşit de când s-a coborât din pat în această dimineaţă. De ce suportă El toate acestea? L-ai insultat. L-ai făcut de ruşine. L-ai dezonorat. Ai spus, "Doamne, nu Te voi lăsa să domneşti peste mine. Cine crezi că eşti Tu să pretinzi supunere din partea mea? Eu ştiu mai bine decât Tine." Realizaţi oare cât de încăpăţânate suntem noi, fiinţele umane, să continuăm să Îl înfruntăm pe Dumnezeul Cel Viu? Şi apoi spunem, "Hei, nici o problemă. Dumnezeu ne apreciază în funcţie de ceilalţi. Eu nu trebuie să mă îngrijorez. Eu nu fac toate lucrurile acelea respingătoare pe care le-a făcut Charles Manson. Sau tipul acela, canibalul, Jeffrey Dahmer. Eu nu trăiesc aşa. Eu nu sunt aşa de rău. Deci, de ce să mă îngrijorez? Mila lui Dumnezeu este infinită. El iartă pe toată lumea. Dumnezeu nu are nici un fel de mânie." Încrede-te în asta. S-ar putea să ai dreptate. Dar singurul caz în care ai putea avea dreptate este dacă El nu este sfânt. Dar dacă Dumnezeu este sfânt, atunci ar fi bine să te aştepţi la mânie. Şi ar fi bine să te aştepţi la dreptate.
Şi aceasta este răscumpărarea. Înseamnă să scapi de catastrofă. Pavel spune că noi o adunăm (Romani 2:5). În alt loc Pavel spune că el avertizează oamenii despre ceea ce le face Dumnezeu când ei umplu măsura mâniei Lui. Adică, există un punct, un moment de saturaţie la care poţi ajunge în viaţă când Dumnezeu, care este atât de răbdător şi atât de blând şi atât de milostiv încât te aşteaptă să te pocăieşti, El te aşteaptă să vii la El, te aşteaptă să te trezeşti din toate acestea, şi tu Îl ignori. Şi cu cât este mai răbdător şi perseverent, cu atât mai mult inima ta se împietreşte. Şi tu spui, "Hei, El nu mi-a făcut nimic încă. Ciocanul nu va cădea niciodată." Dar poţi ajunge la acel moment de saturaţie în existenţa ta când depăşeşti această măsură de mânie. Şi când faci asta, eşti terminat. Eşti fără speranţă. Dumnezeu te va abandona. Şi vei petrece veşnicia în iad. Astfel Dumnezeu este drept şi noi nu suntem. Şi astfel fiului risipitor, suntem în coteţul porcilor. Ne temem de mânia Lui. Deci, ce facem? Cum tratezi tu cu vina ta? Pentru că ştii că o ai. Cum o abordezi?
(citate de la studenţi)
"Eu cred că oamenii îşi tratează vinovăţia de cele mai multe ori prin negare, aş spune."
"Mă simt vinovat uneori de anumite lucruri care se întâmplă, ştii. Dar nu poţi, nu poţi trăi cu lucruri rele în tine, ştii. Este mai sănătos să te gândeşti la lucruri bune."
Vedeţi, oamenii nu înţeleg iertarea. Asta gândesc ei. Ei spun, "Păi, tot ce trebuie să faci pentru a fi salvat (tot ce trebuia să facă fiul risipitor pentru a fi salvat) este ca Dumnezeu pur şi simplu să uite, să desconsidere cerinţele." Şi Dumnezeu va spune pur şi simplu, "Hei, sunteţi iertaţi cu toţii. Vă voi ierta pe toţi. Veniţi toţi acasă acum." Nu înţelegeţi, El nu poate face asta. Nu pentru că El nu vrea. El nu poate face aceasta fără a înceta să mai fie Dumnezeu. Pentru că dacă ar face asta, ar însemna că El încetează să mai fie sfânt. Noi gândim că ceea ce se întâmplă când El este milostiv este că El Îşi arată mila eliminând dreptatea Sa. Preaiubiţilor, mila Sa este o milă dreaptă. Mila sa este o milă sfântă. Pentru că singura cale prin care Dumnezeu Însuşi poate fi milostiv vreodată este doar dacă mai întâi dreptatea Sa a fost satisfăcută. În aceasta constă crucea. Satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu. Dar noi avem o generaţie de oameni care cred că poţi avea salvarea de la catastrofă fără să existe satisfacere.
(citate de la studenţi)
"Vreau să spun, că dacă este important ca oamenii să aibă o credinţă... dacă îi ajută. Dar personal nu am nevoie de o credinţă."
"Chiar acum eu nu am nevoie de Isus."
"Eu nu am nevoie de Isus pentru că am o gândire proprie."
Probabil că cel mai mare mit pe care îl aud din nou şi din nou este când oamenii mă privesc în ochi şi spun, "Religia este bună pentru tine dar trebuie să înţelegi că eu nu am nevoie de Isus." Atunci realizez că noi am adormit faţă de realitate. Aceasta nu este realitate. Dacă o persoană îmi spune, "R.C., eu nu Îl vreau pe Isus," pot înţelege asta. Dar când îmi spun, "Eu nu am nevoie de Isus." eu vreau să spun, "Ţi-ai pierdut minţile? Tu auzi ce spui?" Dacă nu există Dumnezeu, bineînţeles că nu ai nevoie de Isus. Dacă Dumnezeu există şi El este sfânt, şi dacă şi tu eşti sfânt, atunci tot nu ai nevoie de Isus. Dar dacă Dumnezeu există şi El e sfânt şi tu nu eşti sfânt, atunci nu există nimic în acest univers de care să ai o nevoie mai disperată decât de Isus. De ce? Pentru că un Dumnezeu sfânt nu va negocia niciodată dreptatea. Dreptatea Lui trebuie să fie satisfăcută, sau altfel El încetează să mai fie Dumnezeu. El încetează să mai fie drept. Încetează să mai fie sfânt. Şi sunt doar două metode prin care dreptatea Lui Dumnezeu poate fi satisfăcută în ceea ce priveşte păcatul tău. Fie o satisfaci tu sau Hristos. În asta constă crucea.
Tradus de Cristian Coţovan