Credinţa creştină şi viaţa Bisericii sînt ambele înrădăcinate în evenimentele istoriei. De aceea nu este surprinzător că un remarcabil lider creştin ca D. Martyn Lloyd-Jones a crezut că o cunoaştere a istoriei este vitală pentru bunăstarea Bisericii. El a recunoscut că credinţa într-un Domn întrupat, crucificat şi înviat face să fie imposibil să se accepte, de pildă, pesimismul unui Voltaire care a spus că, "istoria nu este decât un tablou al crimelor şi nenorocirilor", sau cinismul unui Hegel care a spus că, "oamenii nu au învăţat niciodată nimic din istorie, şi nici nu au acţionat pe baza principiilor deduse din ea".
Ceea ce este remarcabil în privinţa volumului în care au fost publicate aceste cuvântări ale lui D. Martyn Lloyd-Jones, ţinute cu ocazia Studiilor Puritane şi Conferinţelor de la Westminster, din perioada 1959-1978, sînt cunoştinţele istorice pe care acesta le demonstrează. De aceea, aceste pagini nu doar că infirmă maxima filozofului Hegel ci şi vorbesc cu relevanţă şi înţelepciune Bisericii Creştine a sec. al XX-lea.
Aceasta este o reproducere integrală, cuvânt cu cuvânt, cu un minimum de adaptări, a discursului doctorului D.Martin Lloyd-Jones, de la Conferinţa Studiilor Puritane de la Westminster, din anul 1975. Această conferinţă s-a ţinut anual, în fiecare zi de marţi şi miercuri, la Capela Westminster din Londra. Acesta este titlul discursului ce a încheiat Conferinţa din 1975.
Obiectivul studierii de către noi a subiectului mai sus menţionat are un scop foarte practic. Nu vom lua în considerare această chestiune într-o manieră teoretică pentru simplul motiv că noi înşine, la rândul nostru, ne găsim în mijlocul unei asemenea situaţii. În timpul acestei conferinţe m-am gândit adeseori la un prieten ce s-a aflat de multe ori în această sală în anii trecuţi, şi anume, Iosif Ţon, pastor baptist din România, care vine din mijlocul cuptorului încins, dacă mi se îngăduie să folosesc această expresie, în prezent, cît şi la colegul acestuia, prof. Vasile Taloş, profesor de istorie la Seminarul Baptist din Bucureşti. Aceşti bărbaţi deja se găsesc într-o asemenea împrejurare.
Perioadele despre care am auzit mai înainte erau vremuri revoluţionare ca şi ale noastre, dar aşa cum am înţeles, fiecare dintre aceste perioade tinde să aibe trăsăturile ei speciale. De aceea, dacă dorim să studiem acest subiect într-o manieră practică trebuie să-l actualizăm, lucru care mi-a revenit tocmai mie să-l fac. Nu putem să ne oprim la Războiul American pentru Independenţă şi la Declaraţia pentru Independenţă, ci trebuie să trecem de acestea şi să ne oprim la Revoluţia Franceză, aşadar titlul meu este, "Revoluţia Franceză şi După Aceea".
Întreaga mea teză este menită să demonstreze că, s-a născut ceva cu totul nou şi a luat fiinţă, odată cu Revoluţia Franceză. Ea reprezintă unul dintre acele mari puncte de cotitură ale istoriei şi se poate compara cu Reforma - desigur, nu în acelaşi fel - ci la fel de importantă prin schimbarea adusă ca şi Reforma Protestantă. Încep prin a spune că ea a fost ceva esenţial diferit atât de Rebeliunea cît şi de Revoluţia din Anglia din sec. al XVII-lea, şi diferită de ceea ce s-a întâmplat în America anilor 1775-1776.
Această noutate ce s-a exprimat prin Revoluţia Franceză poate să fie rezultatul unui număr de influenţe, ce s-au exercitat îndeosebi în Franţa. Aceea a fost epoca aşa-numitului Iluminism. Omul care a jucat un rol foarte important a fost Diderot. Între anii 1751 şi 1780 el a editat ceea ce a devenit o enciclopedie în 35 de volume, ce se presupunea să acopere toată cunoaşterea, şi să constituie un conspect complet al vieţii. La aceasta a fost ajutat de mai mulţi oameni, dar mai ales, doi dintre aceştia s-au remarcat. Primul, a fost Jean Jacques Rousseau. Rousseau trebuie menţionat în orice abordare a Revoluţiei Franceze. Acesta era un scriitor copios şi un geniu indiscutabil. Şi el a publicat un număr de cărţi care au avut un efect profund asupra gândirii poporului francez. Într-o carte din 1762, despre educaţie, el a afirmat că educaţia ar trebui se bazeze în întregime pe instinctele naturale (ale omului; n.tr.) şi că aceasta trebuie să fie complet lipsită de orice influenţe concurente ale societăţii, mai ales de cele ale bisericii. El a introdus o concepţie raţională pentru orice. A nesocotit revelaţia şi toată religia revelată. El credea într-un fel de religie naturală ce se baza pe sentimente şi pe experimentarea lui Dumnezeu, denunţând orice crez într-o revelaţie supranaturală. Atunci a apărut faimoasa lui carte intitulată "Contractul social". În această carte argumentul pe care-l lansează afirmă că legile statului nu sînt orânduite divin şi de origine divină, că acestea nu ar trebui să se bazeze pe Legea Divină ci pe "voinţa oamenilor (populară)". Noi cunoaştem vederile lui John Locke şi ale altora, dar ce s-a spus cu această ocazie este cu totul nou. Oamenii aceştia erau de fapt deişti. Dar în ce-i priveşte pe francezi, lucrurile nu mai stau aşa. Aceştia susţineau o concepţie foarte optimistă a naturii umane, refuzând să ia în serios revelaţia creştină, mai ales în ce spune ea despre mântuire. Baza societăţii, spun ei, se pune de către membrii societăţii care cad de acord asupra unui pact social, nu sub Dumnezeu, ci doar între oameni. Dacă până acum exista o recunoaştere a lui Dumnezeu, în acest moment aceasta s-a curmat. Oamenii trebuie să se alieze pentru libertate şi o guvernare justă, în interesul majorităţii. Acestea au fost în principal învăţăturile "Contractului Social". După aceea, a apărut Voltaire, care a fost mult mai violent decât Rousseau, extrem de anti-catolic precum şi potrivnic oricărei dogme creştine.
Aceştia doi au avut un efect extraordinar asupra întregii gândiri a poporului francez. Acesta se găsea atunci sub dominaţia regilor lor destrăbălaţi, sub o tiranie cu tot ceea ce aducea aceasta. Atunci au apărut aceste idei, şi tot atunci şi-a făcut apariţia Jean Astruc - părintele Criticismului Superior - a cărui învăţătură, regret că trebuie s-o spun, a popularizat-o un medic. Prin aceasta s-a adus un atac şi mai direct asupra autorităţii Bibliei. Până atunci, într-o mai mică sau mai mare măsură oamenii acceptau Biblia şi învăţătura ei, dar acum toate acestea au început să fie contestate. Toate aceste tendinţe au lucrat împreună. Cu alte cuvinte, omul devenise acum centrul, nu Dumnezeu, nu doar în chestiunile legate de stat ci şi în cele ale religiei. Raţiunea este supremă, nu revelaţia. S-a introdus ideea "suveranităţii poporului" care asociată tuturor curentelor menţionate a condus în anul 1789 la Revoluţie şi la formularea sloganului, "libertate, egalitate, şi fraternitate". Acesta se referea nu doar la aspectele politice (ale societăţii; n.tr.) ci şi la cele sociale şi ale întregii vieţi. În felul acesta se poate defini începutul Revoluţiei Franceze. Au mai existat şi alte elemente şi tendinţe. Doctrina lui Kant a dus în aceeaşi direcţie. După aceea, în această ţară l-am avut pe Tom Paine, cel ce-a scris faimoasa carte "Drepturile Omului".
Astfel, s-a ajuns la Revoluţia Franceză. Un fenomen care într-un sens a zguduit toată lumea. La început majoritatea oamenilor inteligenţi l-au acceptat. Spre exemplu, în această ţară a fost acceptat cu satisfacţie de persoane de talia lui Coleridge şi Wordsworth. Nimeni nu poate într-adevăr înţelege poezia lui Wordsworth aparte de Revoluţia Franceză, îndeosebi în expresii ca, "fericirea era ca în zori să fii în viaţă". "Preludiul" conţine istoria ei, iar numeroase alte referiri la revoluţie se găsesc în celelalte poeme ale sale. Aceşti oameni, Wordsworth, Coleridge, şi alţii, au crezut cu adevărat că vedeau zorii unei noi ere, nu a mileniului în sensul biblic, totuşi a unuia în accepţiunea lor. În acesta oamenii trebuiau să fie eliberaţi de toate constrângerile şi limitările, apoi o măreaţă lume nouă urma să apară. Însă, aceasta nu a durat foarte mult. Aceşti oameni s-au deziluzionat foarte curând. "Domnia terorii" s-a instalat în Franţa, care a fost urmată în consecinţă de dictatură, sub Napoleon. Atunci au fost dezamăgiţi Coleridge, Wordsworth, şi alţii, ce s-au reîntors la vederile lor anterioare. John Wesley a denunţat revoluţia încă de la început şi a profeţit că acesta era inaugurarea unei "vremi a sfârşitului". William Wilberforce, liderul cauzei abolirii sclaviei, a privit-o cu o absolută oroare. Aşadar în această ţară a existat o reacţie opusă ei (deci, Revoluţiei Franceze).
Ajungând la sec. al XIX-lea dăm peste învăţătura populară a filozofului german Hegel, şi a concepţiei lui istorice noi. În aceasta el respingea ideea că Dumnezeu conduce istoria şi învăţa în schimb că există un proces dialectic care o guvernează, o teză şi o antiteză ce producea o nouă sinteză. Cu aceasta el a schimbat complet vederea oamenilor asupra istoriei, majoritatea ajungând să creadă că acest proces dialectic producea de fapt un inevitabil progres. În mod evident această idee a dus la o atitudine cu totul nouă faţă de biserică, stat, om, şi tot. Într-adevăr, el a introdus o concepţie nouă asupra vieţii. La rândul său, Hegel a fost urmat de un om pe care el însuşi l-a influenţat, şi anume Karl Marx, a cărui doctrină este esenţială pentru o înţelegere a secolului în care noi trăim. Orice am crede despre vederile lui Karl Marx, acesta a fost un om extrem de abil care s-a gândit foarte profund la aceste probleme, atât din punct de vedere politic cît şi social. Într-un fel teza sa centrală o constituia inevitabilitatea revoluţiei şi observaţia că, istoria umană în cursul ei a urmat un anume model (tipar) dialectic ce urma să conducă inevitabil la "dictatura proletariatului". Lucrul acesta era inevitabil. Astfel, el i-a stimulat pe oameni să se preocupe de revoluţie. Desigur au existat printre urmaşii acestuia multe variaţii în privinţa detaliilor doctrinei sale. Unii au avut tendinţa de a spune că devreme ce acest proces era inevitabil, nu trebuia făcut nimic. Alţii, însă, au susţinut că noi putem grăbi procesul, că îl putem ajuta. Rezultatul tuturor acestor idei şi curente a fost faptul că sec. al XIX-lea a fost, în multe privinţe, un secol al revoluţiei. Noi înşine am fost, de mai multe ori, foarte aproape de revoluţie, în această ţară (Anglia; n.tr.). S-au făcut tulburări în zona Manchester, a avut loc "Masacrul de la Peterloo", din 1819, îndelung amintit. În 1830 s-au făcut revoluţii şi pe Continent (Europa; n.tr.), şi aproape una în această ţară. Mulţi, asemenea lui Macaulay au susţinut ideea că dacă Proiectul legii Reformei din 1832 nu ar fi fost aprobat, neîndoielnic ar fi avut loc o revoluţie şi-n această ţară. Dar anul revoluţiei a fost 1848, când s-au petrecut revoluţii în mai multe ţări de pe Continent.
Toate aceste mişcări sînt rezultatul gândirii cu totul noi care a câştigat circulaţie. Era materializată în atacul împotriva tuturor instituţiilor organizate, inclusiv a bisericii şi statului. A însemnat respingerea oricărei autorităţi şi instalarea "poporului suveran" ("suveranităţii populare"), având raţiunea şi înţelegerea populară drept arbitrii acestor chestiuni.
Trebuie acum să vedem felul în care au reacţionat oamenii (masele, popoarele; n.tr) la toate acestea. În această ţară am deja văzut că poporul a reacţionat împotrivă. Afirmaţia adesea citată a lui Halevy este că trezirea metodistă din sec. al XVIII-lea este cea care fără îndoială a salvat această ţară de la o revoluţie de felul celei cunoscute de Franţa. Această ţară a fost mai precaută, şi cred că este mult adevăr în ceea ce a spus Halevy. Eu aş mai adăuga că a mai existat o influenţă a ceea ce s-a întâmplat în sec. al XVII-lea. La urma urmei, noi am avut o revoluţie în sec. al XVII-lea şi vă amintiţi că a existat o reacţie împotriva ei. Restaurarea lui Charles al II-lea nu poate fi înţeleasă decât în lumina dezamăgirii cauzate de perioada Commonwealth-ului1, şi a sentimentului că guvernarea era imposibilă fără un cap, preferabil, un rege. Lucrurile acestea au adus un aer de precauţie şi de responsabilitate în gândirea poporului nostru. Aşa-numita "Revoluţie Glorioasă" din 1688 şi aprobarea Cartei Drepturilor din 1689 au produs o monarhie constituţională ce a dus la ordine. De aceea, tendinţa ce a străbătut această ţară de atunci şi până în sec. al XIX-lea, a fost de se concentra pe reforma politică. Crezul predominant era că progresul trebuie făcut în ordine.
Deşi lucrul acesta a fost valabil pentru principalele grupuri religioase şi conducătorii lor, nu a fost valabil şi pentru mulţi din urmaşii lor. În timp ce majoritatea liderilor Metodismului erau conservatori convinşi (membri de rând ai partidului Conservator; n.tr.), mulţii dintre membrii metodişti s-au ataşat de "cartism"2, învăţătura lui Robert Owen şi a altora, devenind şi foarte activi în sindicatele muncitoreşti. Aceştia au crezut şi au simţit că oamenii aveau dreptul de a se elibera singuri din tirania şi oprimarea sub care sufereau nu doar lucrătorii industriali, ci şi fermierii, muncitorii de la ţară. În acest fel ei au pătruns în aceste mişcări ale reformei. Uneori a apărut violenţa, aşa cum a fost înregistrată în activităţile "luddiţilor"3 şi cum s-a văzut în istoria Martirilor de la Tolpuddle4. Crezul dominant al acestora a fost liberalismul şi reforma. Pe scurt, cred că aceasta este o imagine destul de fidelă a ceea ce s-a petrecut în această ţară.
Voi discuta acum despre ceva extrem de interesant. Pentru mine este cea mai interesantă reacţie dintre toate, vizavi de Revoluţia Franceză. Este vorba de ceea ce s-a petrecut în Olanda. Aici voi atrage atenţia asupra unui foarte important şi fascinant personaj, pe nume Groen Van Prinsterer. Din toate punctele de vedere, acesta era un om foarte remarcabil. Născut în împrejurări dintre cele mai confortabile, a fost educat în drept, filozofie şi istorie. A devenit secretarul Regelui, şi în cele din urmă Secretarul Cabinetului. A fost crescut într-o atmosferă religioasă formală - în religia părinţilor săi - el fiind foarte satisfăcut de ea. Trimis odată pentru interesele regelui la Guvernul din Bruxelles, a ajuns să cunoască acolo omul sub a cărui influenţă a intrat. Merle d'Aubigne, marele istoric al Reformei Protestante. Sub influenţa acestuia, cît şi a mişcării cunoscute sub numele de "Reveil", începută în Elveţia prin iniţiativa lui Robert Haldane, ce s-a mutat acolo şi i-a influenţat pe unii, viaţa lui Groen Van Prinsterer a fost complet schimbată. D'Aubigne era unul dintre cei convertiţi de aceea mişcare şi s-a întâmplat să se afle în Bruxelles când Groen a venit acolo, iar ca şi rezultat al întâlnirii lor acesta a fost cu adevărat convertit în anul 1828.
Desigur, această întâmplare i-a schimbat profund întreaga lui concepţie politică şi nu doar atât, însă continuând să gândească la fel de mult acesta s-a format ca istoric de primă clasă. Dar, nu s-a putut mulţumi să fie un istoric academic şi a crezut că trebuie să se implice în politică. Cu cît s-a gândit mai mult, cu atât a văzut şi mai clar caracterul periculos al Revoluţiei Franceze şi a tot ce-a adus ea. Rezultatul cugetărilor sale le-a publicat în 1847 într-o carte voluminoasă cu titlul "Necredinţa şi Revoluţia". Cartea are cincisprezece capitole şi doar unul a fost tradus până acum în engleză, şi anume capitolul al unsprezecelea. Mă bucur să aud de la prietenii prezenţi la această conferinţă că încă două capitole urmează a fi publicate în engleză, iar eu unul sper ca unii din editorii noştri să devină interesaţi şi în cele din urmă întreaga carte să fie tipărită în engleză. Observaţi că aceasta a fost publicată tocmai în 1847 anul dinaintea numeroaselor revoluţii care s-au petrecut în 1848.
Pentru a prezenta punctul de vedere al lui Groen Van Prinsterer daţi-mi voie să-i citez propriile sale cuvinte, aşa cum sînt ele traduse în engleză. Aşadar, scriind despre Revoluţia Franceză el spune, "În ce priveşte originile teoretice şi cursul ei, revoluţia (franceză) nu se poate asemăna cu nimic din trecut. Schimbarea conducătorilor, redistribuirea autorităţii, schimbarea formei de guvernământ, controversa politică, numeroasele diferenţe de convingeri religioase, toate acestea nu au, în principiu, nimic de-a face cu o revoluţie socială a cărei caracter este îndreptat împotriva oricărei guvernări, împotriva oricărei religii, şi nici nu are nimic în comun cu o revoluţie socială, deşi mai degrabă, anti-socială care subminează şi distruge moralitatea şi societatea. O astfel de revoluţie nu are nimic asemănător cu o revoluţie anti-creştină a cărei idee supremă se dezvoltă singură într-o rebeliune sistematică împotriva Dumnezeului revelat. La fel spune şi Stahl: "Eu privesc revoluţia în accepţiunea ei globală şi istorică. Ea nu a existat în forma ei desăvârşită până în 1789. Însă de atunci ea a devenit o putere mondială iar bătălia pentru sau împotriva ei, ne umple istoria." Revoluţia Franceză este un eveniment unic. Ea este o revoluţie a crezurilor, şi semnifică naşterea unei noi secte, a unei noi religii, a unei religii care nu este în sine decât ireligiune, ateism şi ură împotriva Creştinismului, ce a fost organizată sub forma unui sistem".
"Revoluţia din Ţările de Jos Unite (Olanda) a fost comparată cu ea. La fel s-a făcut şi cu revoluţia din America de Nord. Însă în ce priveşte Olanda, eu apelez la ceea ce am spus de multe ori că, libertatea credinţei creştine a fost principalul ei scop, iar oprimarea evangheliei, principala cauză a războiului'. În ce priveşte America, voi cita acea remarcabilă lucrare a lui Braid care a spus că, prin separarea lor de Marea Britanie şi reorganizarea unui guvern al lor propriu, Statele Unite şi-au modificat instituţiile mai puţin decât s-ar fi aşteptat cineva. Regele, parlamentul şi justiţia britanică, au fost înlocuite cu Preşedintele, congresul, şi curtea supremă, iar în fond a rămas acelaşi sistem politic, plus independenţa". În revoluţiile engleze recunosc o şi mai mică asemănare cu Revoluţia Franceză. Dacă găsiţi asemănări între revoluţiile din 1688 şi 1789, citiţi-l pe Burke pentru similarităţile exterioare, dar şi pentru contrastul de esenţă şi principiu. El spune, "Revoluţia actuală din Franţa mi se pare evident că are un alt caracter şi desfăşurare încât să permită cea mai mică asemănare şi analogie cu cele ce au străbătut Europa din principii doar politice. Aceasta este o revoluţie în doctrine şi dogme teoretice". Chiar şi cu 1640, cu tendinţa democratică şi cu tirania lui Cromwell, nu se poate face o paralelă cu conceptul ei suprem. Tocqueville spune că, "nu există nimic mai puţin asemănător (mai diferit)...În opinia mea cele două evenimente nu se pot compara sub nici o formă". Iar Stahl remarcă, "Libertatea Angliei şi a Americii sînt marcate de spiritul puritanilor, iar libertatea Franţei, marcată de spiritul enciclopediştilor şi al Iacobinilor"'.
În acestea se vede punctul de vedere esenţial al lui Van Prinsterer şi al doctrinei sale. El şi-a dat tot interesul să răspândească aceste vederi, dar putem spune că în foarte mare măsură a fost doar un glas ce strigă în pustie. Cu toate acestea, el a fost în stare să întemeieze, e adevărat într-o formă foarte embrionică, Partidul Anti-revoluţionar. Din fericire a apărut un alt personaj, marele Abraham Kuyper, pe care Prinsterer l-a recunoscut foarte repede pentru darurile sale publice ce îi lipseau lui însuşi. Kuyper era un orator înnăscut, un om de stat dăruit, care în cele din urmă a devenit prim-ministrul Olandei. Groen Van Prinsterer este cel ce l-a adus pe Kuyper în mişcare şi în scurt timp i-a încredinţat conducerea ei, şi în felul acesta noi ajungând să auzim şi să ştim de Kuyper ca fiind liderul Partidului Anti-revoluţionar, al Partidului Creştin, pentru care a purtat multe bătălii în arena politică. Kuyper a renunţat să mai fie un lucrător al Bisericii şi mai târziu la profesoratul său de la Universitatea Liberă pe care a fondat-o, pentru a se dedica acestei activităţi politice prin care să-şi poată face cunoscute ideile sale creştine, îndeosebi cele privitoare la educaţie. Aş fi vrut să am timpul necesar pentru a vorbi despre acestea mai mult, dar nu pot decât să menţionez această foarte neobişnuită şi surprinzătoare opoziţie faţă de spiritul Revoluţiei Franceze ce s-a manifestat în Olanda. Nu s-a manifestat în Anglia, nici în Statele Unite ale Americii, ci în această mică ţărişoară. Acolo putem spune că se găseşte marele monument al unei opoziţii adevărate faţă de ideea din spatele Revoluţiei Franceze.
Ajungând la acest secol descoperim mai multe evenimente neobişnuite. Pentru că acestea se întâmplau în timpul vieţilor noastre, mulţi dintre noi nu am realizat ce s-a întâmplat. Revoluţia din Rusia din 1917 este un reper important. Liderii acelei revoluţii, Lenin şi Trotsky, au pretins că ei puneau în practică teoriile şi învăţăturile lui Karl Marx. Nu au făcut aşa şi se poate dovedi cu claritate că într-un fel nu este nimic mai îndepărtat de învăţătura lui Marx, ce a susţinut o societate egală şi fără clase, tirania care ştim că există acum5 în Rusia, deja de aproape 60 de ani. De partea cealaltă şi la extrema cealaltă îl avem pe Mussolini şi fascismul, pe Hitler şi nazismul. Toate ideilor lor şi mişcările mobilizate de ele sînt în esenţă religioase, aşa cum Prinsterer a constat că a fost în realitate Revoluţia Franceză, o nouă religie, nu doar o teorie politică. Există un element de venerare în acestea, un cult, cît şi un element apocaliptic. Nu au fost doar programe politice, ci au conţinut ceva mult mai profund şi aproape demonic. Lucru valabil atât pentru fascism cît şi pentru comunism.
Aceste mişcări au avut o influenţă şi un efect şi asupra acestei ţări. S-au născut aici mişcări din ceea ce s-a numit extrema Stângă cît şi din extrema Dreaptă, dar până mai de curând toate au avut doar o formă politică. Însă ajungând la anii '60 ne confruntăm cu un nou fenomen. Mă refer la apariţia a ceea ce este cunoscut sub numele de "teoria revoluţiei", sau "teologia eliberării (sau, liberaţionismului)". Acesta este un fenomen uluitor deoarece a afectat în principal doar America de Sud, subcontinentul dominat de Romano-catolicism. Mişcarea a fost condusă de diverşi preoţi Romano-catolici, cel mai proeminent dintre ei fiind preotul catolic, Camilo Torres. Acesta a murit ca luptător de gherilă, într-o confruntare armată. Printre crezurile sale s-a numărat şi acela că, "orice catolic care nu este un revoluţionar şi nu este de partea revoluţionarilor, trăieşte într-un păcat de moarte". Un arhiepiscop din Brazilia cheamă la o revoluţie completă a structurilor actuale, pe baze socialiste şi fără vărsare de sânge. Este foarte interesant de observat că în fiecare secol au existat aceste diviziuni între revoluţionarii ce credeau în luptă şi cei ce spuneau că nu trebuie să se lupte. După învăţăturile acestor oameni, precum şi a mulţi alţii, convertirea devenea "dedicarea cuiva (la lupta pentru; n.tr.) în eliberarea oamenilor din orice oprimare". Dragostea lui Isus Hristos devine dragoste de aproape şi ni se spune că pe Dumnezeu îl cunoaştem printr-o apropiere de semenul nostru, omul, în felul acesta diviziunea dintre biserică şi lume fiind redusă. Am văzut elemente ale acestei gândiri în binecunoscuta carte, "Cinstit cu Dumnezeu", de John Robinson şi alţii. Misiunea, aceasta fiind marea lor lozincă, devine denunţarea şi confruntarea stării actuale de injustiţie socială. Cu alte cuvinte aceştia învaţă că Creştinismul real înseamnă a-i elibera pe oameni din sărăcie, din oprimarea politică şi aşa mai departe, şi că Biserica Creştină ar trebui să conducă această revoluţie.
Ceea ce este deosebit de interesant la această mişcare este faptul că ea s-a născut în rândurile romano-catolicilor. Că ea este probabil legată de Papa Ioan al 23-lea şi chemările sale la eliberare şi de alte idei ale sale. Această "teologie a eliberării" a avut o influenţă considerabilă asupra multor lideri ai Consiliului Mondial al Bisericilor. Este ceea ce ei au discutat recent în Nairobi. Bineînţeles că din nou apar cele două vederi, dar această teorie posedă o subliniere atât de insistentă încât respectivii lideri n-o pot ignora, iar în ţara aceasta, şi în altele, există de asemenea mulţi care interpretează toată Biblia în felul acesta. Însă această învăţătură violează complet noţiunea mântuirii creştine într-un sens personal. Conform ei, Hristos a venit să-i elibereze pe oameni din punct de vedere politic, social şi după aceea, în alte privinţe. Susţinătorii ei folosesc povestea eliberării copiilor lui Israel din Egipt şi intrarea lor în Canaan ca o potrivită ilustraţie. Asta este ceea ce Dumnezeu vrea şi acesta este măreţul scop al Creştinismului, de a oferi oamenilor libertate politică şi socială.
Pentru a rezuma, observăm că ceea ce a început în 1789 în Franţa s-a răspândit în întreaga lume şi s-a manifestat în diverse feluri. Astfel, acum noi ne găsim într-o lume şi într-o situaţie în societate în care oamenii afirmă că ei sînt autoritatea supremă. Aceasta se exprimă de la sine în această ţară în atitudinea ce spune că deşi Parlamentul poate da legi, dacă noi nu sîntem de acord cu ele, nu trebuie să le respectăm. Nelegiuirea rezultată îi face pe mulţi să întrebe dacă "mai este guvernabilă această ţară?" Poate continua viaţa şi guvernarea atunci când oamenii încetează să mai recunoască vreo autoritate, în afară de ceea ce ei cred şi le place? Aceasta este starea în care vedem că se găseşte lumea în clipa de faţă.
Întrebarea care se pune este aceasta. Ce trebuie noi să facem într-o astfel de situaţie? Am făcut în această conferinţă această mare trecere în revistă a istoriei, ce concluzii deducem noi din ea? Voi începe prin a face anumite afirmaţii generale care sînt forţate să ia o formă foarte dogmatică din cauza limitării timpului. Creştinul nu trebuie doar să fie preocupat de mântuirea personală. Este de datoria lui să aibe o vedere completă asupra vieţii aşa cum este învăţată în Scripturi. Lucrul acesta este valabil pentru toate vederile ce au fost luate în considerare, în afara celor ce sînt ireligioase, şi la care m-am referit. În ce-l priveşte pe creştin, şi asta este ceea ce ne interesează pe noi acum, nu putem să fim preocupaţi doar de mântuirea personală. Trebuie să avem şi o concepţie despre lume. Toţi cei ce l-am citit pe Kuyper, şi pe alţii, am susţinut-o timp de mulţi ani. Trebuie însă să adaug imediat, că este deopotrivă limpede şi sigur, că tindem să fim creaturi ale vremurilor în care trăim, gândirea noastră fiind în mare măsură condiţionată de epoca în care trăim. În mod negreşit, aşa au stat lucrurile şi în ce-i priveşte pe reformatori. La fel a fost şi pentru puritani. De aceea, noi trebuie să fim atenţi în a nu urma orbeşte nimic din ceea ce s-a învăţat în trecut. Sîntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu, cum au fost reformatorii, sau puritanii, şi este de datoria noastră să interpretăm Scriptura. Nu se presupune să fim doar vocea de gramofon a cuiva ce a trăit în trecut, oricât de august (nobil) ar fi fost acesta. Aceasta mi se pare a fi o altă concluzie inevitabilă.
Poate lucrul cel mai proeminent şi care iese cel mai mult în evidenţă, cel ce a creat această chestiune şi a cauzat cea mai mare confuzie de-a lungul secolelor, este ideea Bisericii de Stat. Ea a fost cel mai mare blestem din istoria bisericii şi a lumii! Desigur, lucrul acesta s-a văzut îndeosebi în Romano-catolicism, în Ortodoxia Răsăriteană cu variatele sale ramuri, cît şi în Anglicanism, mai ales în anglicanismul acestei ţări. Eu vă sugerez că această asociere dintre Biserică şi Stat este responsabilă pentru multe dintre cele mai mari calamităţi din istorie, în mod direct, şi indirect pentru reacţiile pe care le-a produs. Am văzut cum această alianţă a produs o asemenea reacţie violentă în Franţa. Acolo este foarte dificil să separăm antagonismul faţă de Rege de cel faţă de Biserică, din cauză că aceştia au fost una. Astfel, când oamenii s-au revoltat împotriva Regelui, s-au revoltat şi împotriva Bisericii. Asta este ce s-a întâmplat în Franţa şi în Rusia. Ruşii nu doar că au suferit sub tirania ţarilor, oameni destrăbălaţi (imorali), ci şi sub tirania unor creaturi monstruoase, ca preotul Rasputin, şi a puterii Ortodoxiei ruseşti. De aceea, când s-au descotorosit de unul, s-au descotorosit şi de celălalt, fiindcă aceştia şi-au aparţinut. Fără îndoială că aceasta este, în prezent, o problemă acută atât în Spania cît şi-n Portugalia, şi este probabil să devină o problemă acută în Italia şi alte ţări. Acestea sînt câteva dintre foarte generalele concluzii la care am putut ajunge.
În continuare daţi-mi voie să sugerez că există anumite pericole cu care ne confruntăm în această stare de revoluţie, aşa cum s-au confruntat toţi cei dinaintea noastră. Şi anume, de trei primejdii noi trebuie să fim foarte conştienţi. Prima este că nu trebuie niciodată să îngăduim să se creadă despre noi, creştinii, că sîntem nişte apărători ai status-quo -ului. Menţionez acest aspect întâi, pentru că din punct de vedere istoric a fost cel mai mare pericol. Creştinismul a fost echivalat (în trecut) cu Stabilimentul - adică, Regele şi Biserica, Regele şi Episcopul. Aşadar acesta este pericolul de care trebuie să ne ferim foarte tare. Daţi-mi voie să ilustrez ce spun, deoarece acest fapt a dăunat foarte grav cauzei creştine. Luaţi de exemplu, celebra strofă scrisă de Cecil Frances Alexander, doamna ce a compus imnuri ca, "Departe, este o înălţime verde". Strofa aceasta ne spune că,
Bogatul stă-n castelul lui
Săracul la poarta lui.
Dumnezeu i-a făcut mari sau mici,
Şi le-a rânduit starea (sau, poziţia).
De prea multe ori, ca şi creştini, noi am dat impresia că aceasta este poziţia noastră. Dar, au fost Luther şi Calvin vinovaţi de această atitudine? Cu certitudine că a însemnat un pericol şi pentru ei, dat fiind crezul lor în lege şi ordine. Despre Wesley şi Whitefield putem spune fără să greşim că s-au făcut vinovaţi. Amândoi au fost îngroziţi de posibilitatea rebeliunii în America şi trebuie să mărturisim că poziţia lui Whitefield în ce priveşte sclavia a fost într-adevăr foarte nefericită. Ce oameni pământeşti şi slabi sîntem! Mulţi din America, care între 1773 şi 1776 au luat poziţie şi au luptat cu atâta înverşunare pentru independenţa lor faţă de Anglia şi oprimarea de care aceasta era vinovată, nu păreau să observe că acelaşi principiu se aplica şi la sclavii negri pe care au continuat să-i cumpere, să-i vândă şi să-i exploateze pentru încă aproape o sută de ani, după aceea. Acest lucru ne demonstrează limitele înţelegerii umane. Acelaşi lucru este valabil pentru Ţara Galilor şi pentru unii dintre mari ei lideri religioşi. În 1974 am celebrat bicentenarul naşterii lui John Elias. John Elias a fost un conservator convins. Alături de mulţi, el a fost de partea metodismului calvinist galez, de partea Conservatorismului, opunându-se liberalismului de atunci.