În aprilie 1996, organizaţia Ligonier Ministries a dedicat un întreg număr al revistei "Table Talk" pentru doctrina totalei depravări, pe care am studiat-o. În intervenţia mea din acel număr al revistei "Table Talk" m-am referit la importanţa centrală a acestei doctrine a totalei depravări pentru Reforma protestantă, într-un fel de care cei mai mulţi oameni nu îşi dau seama imediat. Atunci când ne gândim la Reforma protestantă şi la subiectele aprinse care au stat în centrul acelei mişcări care a transformat Biserica, primul lucru care ne vine în minte este, bineînţeles, doctrina îndreptăţirii doar prin credinţă, punctul critic care a provocat această mare luptă. Ne mai gândim şi la Martin Luther, principala persoană în jurul căreia s-a învârtit această controversă. Am acasă o colecţie în limba engleză a lucrărilor lui Martin Luther. Sunt 54 de volume. E un volum enorm de literatură izvorâtă din peniţa unui singur om. Dintre toate cărţile pe care le-a scris, Luther a considerat una ca fiind de departe cea mai importantă carte pe care a scris-o vreodată. Titlul cărţii era "Sclavia voinţei". În acel volum, Luther s-a angajat într-o dispută cu marele învăţat umanist Desiderius Erasmus din Rotterdam. Erasmus se opunea gândirii reformatoare a lui Luther şi l-a atacat printr-o lucrare intitulată "Diatriba". Atunci Luther s-a ridicat să răspundă acuzelor lui Erasmus.
Aşa cum am spus, Luther considera "Sclavia voinţei" ca fiind cea mai importantă lucrare a sa. Din această carte reiese cu claritate faptul că, deşi cel mai important subiect al Reformei a fost doctrina îndreptăţirii doar prin credinţă, imediat sub suprafaţă a mai existat un alt concept teologic care a alimentat această dezbatere. E vorba de ceea ce se numeşte "sola gratia". Am folosit termenul "sola fide" (doar prin credinţă) în multe ocazii în studiile noastre, dar la baza lui stătea conceptul că suntem răscumpăraţi doar prin harul divin.
Când "Sclavia voinţei" a fost republicată în acest secol în engleză de către Fleming H. Revell Company, a existat o lungă introducere istorică scrisă de către traducătorii J. I. Packer şi O. R. Johnston. În această lungă introducere istorică cei doi au făcut afirmaţii despre cartea lui Luther pe care eu le consider extrem de puternice, chiar vehemente, şi cu siguranţă destinate să provoace controverse. Aş vrea să iau câteva clipe în care să citesc doar un pasaj din acel eseu introductiv.
Packer şi Johnston spun astfel: "Oricine lasă din mână această carte fără să fi realizat că teologia evanghelică rămâne în picioare sau se prăbuşeşte împreună cu doctrina sclaviei voinţei, acea persoană a citit cartea degeaba. Doctrina îndreptăţirii gratuite doar prin credinţă, care a devenit centrul furtunii pentru atâtea controverse în timpul perioadei Reformei, este adesea privită ca inima teologiei reformatorilor, însă acest lucru e departe de a fi exact."
Daţi-mi voie să fac o pauză aici. Auziţi ce spun ei? Ei spun că aceea ar putea fi doar problema de suprafaţă, şi noi poate credem că e inima controversei, dar, după Packer şi Johnston, nu aşa au stat lucrurile.
Daţi-mi voie să merg mai departe, pentru că ei continuă spunând: "Adevărul e că în realitate gândirea lor a fost centrată pe afirmaţia că întreaga mântuire a păcătosului este doar prin harul gratuit şi suveran. Este întreaga noastră mântuire de la Dumnezeu sau în ultimă instanţă ea depinde de vreun lucru pe care noi îl facem pentru noi înşine? Cei ce susţin al doilea caz, acela că mântuirea depinde în ultimă instanţă de ceva făcut de noi, ei neagă neajutorarea totală a omului în păcat şi afirmă că până la urmă există o formă de semipelagianism care e adevărată. Nu e de mirare atunci că teologia reformată de mai târziu a condamnat arminianismul ca fiind în principiu o revenire la Roma şi o trădare a Reformei. Arminianismul a fost într-adevăr, în ochii reformatorilor, o renunţare la creştinismul Noului Testament în favoarea iudaismului Noului Testament. Pentru că a te baza pe tine însuţi pentru credinţă nu e în principiu cu nimic diferit de a te baza pe tine însuţi pentru fapte. Şi una e la fel de necreştină şi anticreştină ca şi cealaltă."
Îmi dau seama, după ce am citit aceste rânduri aşa de repede, că există aici un limbaj tehnic care trebuie explicat - atunci când ei vorbesc despre arminianism şi semipelagianism şi aşa mai departe. Dar conceptul pe care vreau să îl înţelegem din acest eseu introductiv este următorul: reformatorii credeau că, dacă noi ne gândim că putem dobândi credinţa prin propria putere, adică, dacă putem îndeplini condiţia necesară prin care suntem îndreptăţiţi (şi anume, dacă suntem îndreptăţiţi prin credinţă), atunci este credinţa o lucrare pe care o putem face pe baza propriei noastre condiţii decăzute sau este credinţa, ea însăşi, un dar al harului divin? În asta consta disputa dintre Luther şi Erasmus. Pentru că Erasmus susţinea că, deşi omul este căzut, omul este corupt, omul este depravat într-un fel, această depravare nu e atât de profundă, nu e atât de tare, nu e atât de puternică încât să determine persoana căzută să fie incapabilă moral să se îndrepte spre lucrurile lui Dumnezeu.
Din punct de vedere istoric, semipelagianismul ne învaţă că omul este căzut, omul este depravat iar căderea a fost o problemă serioasă, dar căderea nu e totală în sensul că omul şi-a pierdut capacitatea, în starea sa neregenerată, în firea sa pământească, să se întoarcă de la păcatele lui şi să coopereze cu oferta harului lui Dumnezeu. Spre deosebire de pelagianismul pur, semipelagienii şi arminienii spuneau că trebuie să existe harul oferit de Dumnezeu înainte ca cineva să poată ajunge într-o stare de mântuire. Nu ne putem mântui singuri prin propriile fapte sau prin propriile eforturi în direcţia neprihănirii. Totuşi, harul atât de necesar pentru a fi mântuit este oferit cu generozitate de Dumnezeu tuturor celor care întind mâna şi îl primesc. Dar puterea sau capacitatea de a spune "da" acestei oferte a harului ţine încă de natura căzută a omului. Iar aceasta e problema centrală care l-a preocupat atât de mult pe Luther în cartea sa, "Sclavia voinţei". Concluzia spre care se îndrepta Luther era următoarea. Nu aceea că după cădere omul nu mai are capacitatea să facă alegeri sau capacitatea să aleagă liber. Luther a insistat că în omul căzut continuă să existe această capacitate de a alege. Încă avem o voinţă. Încă facem alegeri. Problema e că alegerile pe care le facem sunt făcute în conformitate cu dorinţele unei inimi atât de corupte de păcat încât noi suntem, într-un fel (pentru că Biblia foloseşte diverse metafore), morţi în păcatele şi fărădelegile noastre şi, în acest caz, aşa cum subliniază Luther, suntem prizonieri sau sclavi ai propriilor noastre pasiuni. Vorbim aici de un fel de libertate mai mică, să fii liber dar în acelaşi timp să fii sclav al propriei tale libertăţi. Aceasta e de fapt esenţa învăţăturii din doctrina totalei depravări.
Doctrina totalei depravări are ca punct central această întrebare: poate o persoană naturală, o persoană căzută, o persoană care nu a fost născută din nou din Duhul lui Dumnezeu, poate acea persoană, în această stare de corupţie, în sclavia păcatului, să se întoarcă singură, prin firea pământească, la Hristos şi la lucrurile lui Dumnezeu? Atunci când vorbim despre totala depravare ne gândim de fapt la o totală incapacitate morală. Iar, din punct de vedere istoric, acest concept nu poate fi atribuit pur şi simplu lui John Calvin. Acest principiu e profund formulat în prima Biserică de către Sfântul Augustin, iar apoi explicat în detaliu în cea mai importantă lucrare a lui Luther, cea despre sclavia voinţei.
Ideea subliniată de ei e următoarea. Totala depravare înseamnă că această cădere e atât de serioasă încât nici unul dintre noi, în starea noastră naturală, nu are puterea morală sau capacitatea morală să Îl aleagă pe Isus Hristos, dacă Dumnezeu, într-un mod supranatural, suveran, gratuit şi plin de har nu schimbă voinţa persoanei care este în sclavie. Problema nu se pune dacă avem sau nu voinţe. Problema nu se pune dacă avem libertate. Întrebarea e dacă suntem sau nu sclavii păcatului nostru.
Atât Augustin cât şi Luther, şi, desigur, mai târziu şi Calvin, au văzut acest concept al totalei depravări prezentat clar în mai multe pasaje din Scriptură. Unul din cele mai importante astfel de pasaje este capitolul 6 din Evanghelia Sfântului Ioan. În Ioan capitolul 6, începând cu versetul 35, în mijlocul unei cuvântări a lui Isus în care El se prezintă ca Pâinea vieţii coborâtă din cer, Isus face această afirmaţie: "Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-aţi şi văzut, şi tot nu credeţi."
Haideţi să privim la acest comentariu introductiv al lui Isus. Aici El prezintă condiţiile pentru răscumpărare. Toţi cei ce vin la Mine; toţi cei ce cred în Mine; aceia vor primi binefacerile lucrării de răscumpărare a lui Hristos. Vedem din nou aici importanţa şi necesitatea venirii la Hristos şi a punerii credinţei în Hristos pentru a putea fi răscumpărat. Dar acum întrebarea este, cine are puterea sau capacitatea să vină? Cine are puterea sau capacitatea să creadă în El? Isus ne spune în versetul 37: "Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine."
Avem aici o declaraţie surprinzătoare. Calvin foloseşte intens acest verset spunând că atunci când Isus vorbeşte despre cei ce vin la El, El prefaţează afirmaţiile despre cei ce vin la El descriindu-i pe cei ce vin la El ca fiind primiţi de la Tatăl. Ştim că toţi cei pe care Tatăl Îi dă lui Hristos vin la Hristos. Tehnic, asta nu înseamnă că Dumnezeu îi dă pe toţi oamenii lui Hristos, pentru că asta ar sugera că dacă Dumnezeu îi dă pe toţi oamenii lui Hristos, atunci toţi oamenii ar veni la Hristos. Aşa cum arată şi Reformatorii, există aici o interdependenţă. Pentru ca cineva să vină la Hristos, acei oameni trebuie să fie dăruiţi mai întâi lui Hristos de către Tatăl. Iar toţi cei pe care Tatăl îi dăruieşte Fiului vin cu siguranţă la Fiul. Astfel, faptul că Tatăl îi dă pe aceşti credincioşi Fiului este extrem de important pentru noi în înţelegerea conceptului biblic al răscumpărării. Dacă pasajul s-ar opri în acest punct, am putea deduce din el un întreg sistem teologic prin care am arăta că nu putem veni la Hristos dacă Dumnezeu nu face mai întâi ceva pentru noi. Şi eu cred că ar fi o deducere legitimă, pe baza celor spuse deja de Isus. Dar Isus nu se opreşte aici, lăsându-ne pe noi să tragem concluziile logice. El face aceste concluzii ale noastre, pe care le-am considera implicite la începutul textului, absolut explicite atunci când, de două ori mai târziu în discursul Său, El explică ceea ce a spus. După ce continuă să spună că El e Pâinea coborâtă din cer, în versetul 43 Isus le spune: "Nu cârtiţi între voi. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi."
Avem aici declaraţia pe care a fost construită Reforma. "Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl." Toţi cei pe care Tatăl îi dă lui Hristos vin la Hristos. Ştim deci că Tatăl este Cel ce face ceva aici. Cel puţin El îi dăruieşte pe unii Fiului. Dar acum Isus lămureşte lucrurile şi mai mult, atunci când spune: "Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl." Analizăm această declaraţie a lui Hristos şi vedem că la începutul ei avem un negativ universal: "Nimeni". Asta înseamnă nici unul. E o declaraţie universală. E o declaraţie negativă, în care toţi oamenii sunt excluşi de la ceva. De la ce sunt excluşi? Haideţi să privim cu atenţie. Isus spune: "Nimeni nu poate..." Când El foloseşte cuvântul "poate", El descrie posibilitatea, puterea sau potenţialul. Cu toţii aţi avut aceeaşi învăţătoare ca şi mine în clasa a 3-a, atunci când aţi ridicat mâna întrebând: "Doamna învăţătoare, pot să merg la toaletă?" Învăţătoarea mea spunea: "Sunt sigură că poţi." Apoi ne amintea că întrebarea nu e pot să merg la toaletă, ci am voie să merg la toaletă. Pentru că există o mare diferenţă între capacitate şi permisiune. Isus nu spune că nimeni nu are voie să vină la Tatăl până când Tatăl nu îl atrage. Isus nu vorbeşte aici despre o permisiune divină. El vorbeşte despre capacitate. Există o anume putere, o anume capacitate pe care nici o fiinţă umană nu o are până nu e îndeplinită o condiţie prealabilă. Nimeni nu poate să ce? Să vină la Mine. Dacă nu-l atrage Tatăl.
Nu-mi plac traducerile. Cred că teologia semipelagiană a fost influenţată de faptul că traducerea a pus acolo cuvântul "atrage", pentru că noi ne gândim la "a atrage" ca la a stimula, a îndemna sau a convinge pe cineva din exterior. Aşa cum mierea atrage muştele. Mulţi creştini înţeleg acest cuvânt astfel: înainte ca oamenii să poată veni la Hristos, Dumnezeu trebuie mai întâi să-i curteze, să-i cheme din exterior şi să-i convingă, pentru ca ei să-şi poată activa voinţele şi firea pământească şi să răspundă cu "da" invitaţiei Evangheliei. E acelaşi cuvânt grecesc folosit în cartea Faptele Apostolilor atunci când Pavel şi Sila sunt târâţi în închisoare. Nu ni-l imaginăm pe temnicer stând în faţa celulei şi poftindu-i pe Pavel şi Sila să intre în închisoare. De fapt, lexicoanele greceşti iau acest cuvânt şi îi dau semnificaţia primară - "a constrânge". Asta îl pune într-o cu totul altă lumină, nu-i aşa? Nimeni nu poate veni la Isus dacă nu-l constrânge Tatăl să vină.
Dacă mai există vreo întrebare referitoare la nuanţa cuvântului folosit aici, mai târziu în acelaşi text Isus accentuează din nou ideea atunci când spune: "Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu." Apoi adaugă această declaraţie: "Căci ce este născut din carne este carne, iar carnea nu foloseşte la nimic."
Luther spune de fapt că în Biserica medievală întregul mesaj biblic a fost înceţoşat de acest sistem complicat de cooperare umană cu oferta harului divin. În acest fel, în ultimă instanţă motivul pentru care unii au devenit creştini şi alţii nu a fost că unii au răspuns cu "da" în firea lor pământească la invitaţia lui Hristos iar ceilalţi n-au făcut-o. Luther spune că, dacă Dumnezeu ar insista pe lângă oameni din exterior, dacă i-ar ademeni şi i-ar curta pe oameni, nimeni în starea lui naturală nu ar veni vreodată la Hristos. Pentru că, dacă ar putea veni la Hristos în firea lor pământească, firea nu ar avea de câştigat doar puţin, ea ar avea de câştigat totul.
Comentarii la final
Atunci când înţelegi că Tatăl trebuie să-i atragă pe oameni ca să vină la Hristos, dacă eşti creştin, e evident, în conformitate cu învăţătura lui Hristos, că singurul motiv pentru care tu eşti creştin este a) pentru că Tatăl te-a dat Fiul Său; b) pentru că Tatăl te-a atras către Fiul Său, şi c) pentru că Tatăl ţi-a dat capacitatea să vii la Fiul. Pentru că fără această lucrare a lui Dumnezeu ai fi încătuşat, ai fi un sclav, ai fi un rob, ai fi sclavul propriilor tale dorinţe şi înclinaţii. Nu tu ai fost cel ce ţi-ai schimbat dispoziţia inimii şi te-ai întors de la viaţa de păcat ca să îmbrăţişezi dulceaţa lui Hristos. Chiar şi credinţa prin care tu eşti legat de Hristos ţi-a fost dată în dar de către Tatăl. El nu ne atrage doar din exterior, ci ne atrage şi din interior. Duhul Său lucrează în sufletele noastre. Acesta e punctul critic pe care trebuie să îl înţelegem. Până când Duhul nu deschide uşa închisorii, noi rămânem sclavii propriilor noastre înclinaţii şi pierdem Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă eşti creştin, meditează astăzi la adâncimile şi bogăţiile harului prin care Tatăl a lucrat în tine şi pentru tine ca să ţi-l dăruiască pe Fiul Său.
Tradus de Florin Vidu