Capitolele precedente au slujit în aducerea elementelor de disciplină în atenţia cititorului. În acestea am parcurs atât elementele încurajatoare cât şi pe cele corective, segmentând fiecare component pentru a-i evalua rolul în strategia generală de educare a copilului. Dacă ar fi să evidenţiem un singur adevăr din aceste capitole acela ar fi că disciplina (educaţia) biblică nu este un teren de opinii subiective. Mai degrabă, aceasta este reprezentată printr-o metodă obiectivă de corectare şi încurajare a inimii copilului de a face binele, de a-l iubi pe Dumnezeu, şi de a le sluji altora.
Scopul acestui capitol este de a pune în lumină relaţia existentă între principiile disciplinei şi comportamentele cele mai întâlnite la vârstele copilăriei timpurii. Aceste comportamente includ scâncitul, apucăturile, scenele temperamentale, minţitul, vorbitul urât, cearta dintre fraţi şi surori, hiperactivitatea, şi altele. (la momentul potrivit termenii vor fi explicaţi)
Dorim să ne facem cunoscută poziţia de la bun început. Deşi toţi copiii au tendinţa de a avea astfel de comportamente, şi de regulă o fac dacă văd că le ating scopurile dorite, aceste probleme de comportament nu pot scăpa controlului părintesc. Şi mai important este faptul că părinţii vor încuraja sau vor descuraja aceste purtări prin felul în care ei înşişi se poartă. Acest proces este denumit "educarea prin consolidare".
Educarea prin consolidare
De obicei, în spatele acţiunilor unui copil se află nişte motive. Pentru a-şi atinge scopurile sale, copilul poate apela la metode care să-l ajute (să obţină ce doreşte) şi poate renunţa la cele ce nu-i sunt de folos. Orice purtare care este sprijinită de părinţi este numită educare prin consolidare. Purtarea care este descurajată de aceştia este numită educarea prin descurajare. Atât purtarea bună cât şi cea rea poate fi supusă educaţiei prin consolidare. Dacă părinţii cedează scâncitului copilului lor (din dorinţa de a obţine ceva de la ei cu orice preţ, acesta o cere insistent cu o voce plângăcioasă; n.tr.), îi consolidează (încurajează) respectivul comportament. Dacă iau măsuri imediate de a corecta şi a preveni scâncitul, atunci ei îl descurajează. Dacă un copil este lăudat pentru bunăvoinţa ce-l caracterizează, cum ar fi faptul că-şi face patul singur dimineaţa fără să i se spună, comportamentul respectiv va fi cimentat (consolidat) în el. Când nu-i sunt aduse nici un fel de laude atunci obiceiul respectiv este descurajat. Părinţii trebuie să fie în stare să recunoască beneficiile şi obligaţiile educaţiei prin consolidare. Purtarea pozitivă trebuie încurajată, iar cea negativă, descurajată.
Scâncitul
Scâncitul este o formă inacceptabilă de comunicare care devine supărătoare pentru cel ce o aude, dacă nu se intervine. Pe lângă că este supărătoare, adesea reprezintă o contestare subtilă a autorităţii părinteşti. Scâncitul este o deprindere învăţată, nu un semnal al unor profunde tulburări emoţionale. Există două motive pentru care copiii încearcă metoda scâncitul. În primul rând, ei scâncesc pentru a protesta împotriva unei îndrumări sau interdicţii impuse de părinte. Deoarece copilul mic nu îndrăzneşte să-şi conteste în mod direct mama sau tatăl, el încearcă în schimb un plânset neconvingător, cu jumătate de voce, dar deosebit de insistent. "Nuuu vreaaau să...!" este o expresie sau exprimare care poate fi trecută cu vederea de părinte, în timp ce un, "Nu vreau să fac aşa!!" să atragă consecinţe imediate. Un al doilea motiv pentru care copiii pot scânci este cel mai elementar: este eficient. Un scâncit insistent, continuu şi trecut cu vederea le poate epuiza şi dispera chiar şi pe cele mai puternice mame. Chiar dacă aceasta poate ajunge să se sature şi să cedeze, totuşi nu este destul motivată să corecteze această apucătură.
Când poate începe scâncitul?
La ce vârstă poate începe scâncitul? De îndată ce copilul d-voastră începe să comunice idei. Deşi săvârşit cu jumătate de gură şi deosebit de neconvingător, şi fără să fie motivat de rebeliune la început, scâncitul poate deveni fie un obicei (o apucătură!) prost, fie o unealtă de manipulare, dacă este încurajat. Scâncitul mai devreme de cincisprezece luni de regulă reflectează doar un vocabular limitat. De exemplu, dacă bebeluşul d-voastră vrea mai multă mâncare, s-ar putea să folosească un plânset neconvingător pentru a o cere. Deşi aceasta este o expresie a scâncitului, în această etapă ea nu reprezintă un protest sau o contestare autorităţii părinteşti.
Oferirea unei alternative
Rădăcina problemei nu este scâncitul, ci lipsa unor alternative de comunicare. Copiii între 8 şi 12 luni sunt destul de capabili să comunice conştient, dar nu sunt totuşi capabili să o facă şi verbal. Pentru a preveni scâncitul şi pentru a-i încuraja dezvoltarea verbală, începe de la vârsta de 8 luni să-l înveţi pe copilaşul tău să comunice prin limbajul semnelor. Poţi efectiv să-l înveţi următoarele expresii: "Te rog", "Mulţumesc", "Nu, mulţumesc", "Mai multă mâncare", sau, "Gata". Poate în librăria din oraşul d-voastră se găsesc cărţi care să ilustreze comunicarea prin semne.
(Am descoperit de cele mai multe ori că bebeluşii care sunt crescuţi după filozofiile egoiste - toată atenţia asupra lui - după metoda ataşamentului sau a creşterii neo-primitive, rămân în urmă în dezvoltarea capacităţilor motrice elementare. Dezvoltarea este îmbunătăţită prin rutină, dar este diminuată în educaţia ce-l are în centru pe copil. Interacţiunea ordonată şi supravegheată cu mediul înconjurător este necesară copilului pentru a-l aduce la potenţialul său deplin.)
Lucraţi la fiecare expresie pe rând, purtând mâna copilului în traiectoria mişcării presupuse să exprime fără a spune însă nici un cuvânt. Începeţi cu "Te/Vă rog", adăugând numele mâncării dorite doar la urmă. Spre exemplu, "Te rog, mai multă brânză", "Te rog, mai multă carne", "Te rog, mai mult lapte". Când sesizaţi că copilul înţelege dar refuză să răspundă, folosiţi consecinţele naturale pentru a stimula răspunsul corect. Dacă vrea mai multă mâncare, nu i-o daţi până ce nu o "semnalează". Dacă doreşte să se dea jos de la masă, ţineţi-l în scaun. Dacă vă treziţi într-o încleştare, treceţi mai degrabă la izolarea copilului decât să-i oferiţi ocazia să vă conteste în mod direct. Faceţi-vă timp pentru această deprindere a lui, fiţi consecvenţi şi mai presus de toate aveţi răbdare cu copilul.
Scâncitul la un copil mai mare
Doamna Jones a ajutat-o pe Becky să-şi învingă scâncitul prin a-i oferi nişte îndrumări precise. Cunoscând potenţialul scâncitului, d-na Jones a spus, "Becky, vreau ca să asculţi atent la ce spune mama şi să te gândeşti mai înainte să răspunzi". O asemenea admonestare a ajutat-o pe Becky să se concentreze asupra slăbiciunii ei, ajungând în cele din urmă să-şi învingă obiceiul. Părintele trebuie să se gândească mai înainte să ofere îndrumările necesare.
Puteţi eradica scâncitul la copiii mai mari, întâi, prin a stabili cu claritate intoleranţa comportamentului şi a le pune în vedere gravitatea lui. În al doilea rând, dacă copilul cere ceva cu un ton scâncit, puneţi ceasul să sune după trei sau cinci minute. După aceea, invitaţi-l pe copil să întrebe din nou, după ce-a sunat ceasul. A trebui să aştepte reprezintă, în acest caz, consecinţa naturală care-l va face pe copil să se gândească mai atent cum să întrebe cuviincios data viitoare.
În al treilea rând, dacă consecinţele naturale nu sunt suficient de eficiente ca şi măsuri, transformaţi ofensa într-o încălcare obiectivă. Adică, puneţi copilului să repete cu voce tare ceea ce-i cereţi. De exemplu, o mamă poate răspunde la scâncit în felul următor: "Natan, repetă după mine ce spun: "Da, mama, nu mai scâncesc"." Copilul să răspundă, "Da, mama, nu mai scâncesc". Odată ce copilul s-a auzit acceptând verbal cerinţa mamei, de obicei nu o mai încalcă. O bătaie moderată peste mână, sau folosirea izolării vor fi consecinţe suficiente dacă alege totuşi să nu asculte.
Temperamentul şi scenele de frustrare
Nu puteţi să vă aşteptaţi ca un copil să ajungă la o maturitate emoţională mai înainte ca să se maturizeze şi în alte aspecte ale personalităţii lui. Felul în care îşi stăpâneşte şi îşi exprimă emoţiile sale este mult mai important decât simplul fapt că se stăpâneşte şi se exprimă. Există mai multe feluri de exprimare, bune sau rele, însă scenele temperamentale (crizele) reprezintă o formă greşită.
De regulă, scenele temperamentale survin în urma unei educaţii deficiente şi a lipsei unui program în timpul infantilităţii şi a primilor ani ai copilăriei. A spune că acestea (ieşirile temperamentale) sunt o fază normală a dezvoltării, care în cele din urmă va fi depăşită, nu face decât să demonstreze lipsa de cunoaştere a înclinaţiilor unui copil. Fără corectarea necesară, singurul lucru care va fi depăşit vor fi doar ţipatul, lovitul şi trântitul pe jos. Atitudinea din spatele ieşirii temperamentale rămâne. Nu este depăşită. Dimpotrivă, ea va apare din nou şi din nou atâta vreme cât părinţii vor trata doar simptomul şi nu originea bolii. Ţipatul şi lovitul sub formă de protest, mai târziu se vor dezvolta în forme şi mai violente de agresivităţi fizice şi verbale.
O scenă temperamentală reprezintă forma supremă de contestare a autorităţii părinteşti. Când un părinte îi răspunde, ţelul acestuia nu ar trebui să devină suprimarea emoţiilor copilului, ci de a-l ajuta să-şi dobândească autocontrolul în momentele de dezamăgire şi de a-l ajuta să deprindă/înveţe formele cuvenite (acceptate) de exprimare. Fără o asemenea educare, este posibil ca în cele din urmă copilul să devină rob al impulsurilor sale emoţionale, devenind o pradă uşoară de care alţii să profite (vezi, Proverbe 25:28).
Motivaţiile scenelor (ieşirilor) temperamentale
Copiii fac scene temperamentale din două motive - pentru şantaj şi pentru răzbunare. Micuţul Stevie îşi şantajează mama să-l asculte prin izbucniri temperamentale. El a văzut că aceste ieşiri sunt o metodă eficientă de control, utilizabilă îndeosebi în public. Doamna Jones cedează în faţa lui, prin aceasta consolidând (încurajând) comportamentul lui.
Dacă un copil sesizează (simte) că mama lui nu cedează şi că este de neînduplecat, atunci răzbunarea poate deveni motivul unui astfel de comportament. Unii copii descoperă că merită să facă scene temperamentale în ciuda durerii asociate, pentru că îl duce pe părinte până la limită, în punctul în care să cedeze. Pentru aceşti copii, aceasta este o dulce răzbunare.
Ce ar trebui să facă un părinte când este "încercat" în felul acesta? Răspunsul va depinde de vârsta copilului. Pentru un copil mai mic de 2 ani, izolarea imediată este cea mai bună măsură care se poate lua. Nu trebuie să-i vorbiţi, ci doar luaţi-l în braţe şi puneţi-l în pătuţul lui. Aceşti copiii nu se vor complace în ieşiri temperamentale dacă nimeni nu le acordă atenţie. "Scena" cu pricina are nevoie de spectatori pentru ca să fie reuşită, iar izolarea îl înlătură pe copil de pe scena teatrului (din lumina reflectoarelor).
Urmaţi aceeaşi procedură şi pentru copiii trecuţi de vârsta de 2 ani. În timpul scenei copilului mai mare de 2 ani, nu trebuie să-l pedepsiţi cu nuiaua, să-i vorbiţi, sau să-l mituiţi în speranţa că se va opri. Mai degrabă, informaţi-l că după ce se calmează din ieşirea lui temperamentală îşi va primi pedeapsa meritată. Apoi, faceţi ce spuneţi. Fără consecinţele cuvenite, scena făcută va câştiga o adevărată valoare în ochii copilului. Copilul trebuie să înveţe că nu poate scăpa plângând, arătându-şi încăpăţânarea sau prin izbucniri de furie. Există alte forme tolerabile de comunicare, dar scenele (ieşirile) temperamentale nu se includ printre acestea!
Scenele de frustrare
Scenele de frustrare şi ieşirile temperamentale nu sunt unul şi acelaşi lucru. În primul caz, capacităţile motrice ale copilului şi puterea lui de a se stăpâni în public nu se găsesc la acelaşi nivel cu puterea lui de înţelegere. De exemplu, când Becky a încercat să-şi aşeze păpuşile în cerc, una dintre ele se răsturna încontinuu pe spate. Astfel, Becky a ştiut în mintea ei ce dorea să vadă, ce-şi dorea să reuşească, dar nu putea să obţină fizic acest lucru. Scenele de frustrare intervin atunci când copilul ştie ce vrea să realizeze, dar nu ştie cum. Problema fundamentală este frustrarea, nu rebeliunea, din moment ce fondul izbucnirii sale nu are nici o legătură cu îndrumarea părintească.
În mod natural noi dorim să ne ajutăm copiii noştri atunci sunt se supără (că nu le iese ceva; n.tr.). Cu toate acestea, nu săriţi întotdeauna prea repede. Puneţi-vă la dispoziţie, însă mai întâi insistaţi ca copilul să vă ceară ajutorul. O simplă afirmaţie de felul, "Mama te ajută dacă vrei, dar tu trebuie să o ceri", îi încredinţează copilului responsabilitatea problemei cooperării. Această virtute îi va fi necesară mai târziu în viaţă. Dacă sesizaţi, o crescândă frustrare din partea copilului şi nu se vădeşte nici o rezolvare, atunci trebuie pus punct timpului de joacă.
Ce vom mai studia în continuare?
Capitolul "Necinstei" cuprinde:
- minţitul
- fabulatul
- motivele pentru care copilul minte
- ce să faci când copilul tău minte
- furtul
- înşelatul
Conflictele dintre copiii aceleiaşi familii (fraţi şi surori)
- lovitul şi împinsul
- vorbele grele
- formarea respectului faţă de fraţi şi surori
Va urma.