Disciplina este un proces de pregătire şi învăţare care va rezulta în formarea morală a copilului. Cuvântul este derivat din acelaşi cuvânt care înseamnă "discipol", adică cel ce învaţă. Nici un copil nu este dăruit de la naştere cu stăpânire de sine (autocontrol) şi nici nu are o suficientă experienţă de viaţă încât să ştie cum să se disciplineze singur (Prov.29:15b). Părinţii sunt cei ce îndeplinesc acel rol de învăţători în timp ce copiii sunt discipolii (ucenicii) care deprind de la ei un fel de viaţă (Prov.1:8-9).
Metodele de disciplinare sunt foarte schimbătoare în zilele noastre. În ultimii ani a avut loc o destindere generală a metodelor trecându-se la metodele permisive şi democratice populare în vremea rebeliunii tineretului din anii 70. Parte a acestei schimbări se datorează acceptării de către teoreticienii seculari a idei că purtarea rebelă nu este rezultatul unui educaţii părinteşti deficiente ci ea rezultă din ceva mult mai elementar, şi anume din natura copilului. Cu certitudine că o educaţie părintească deficientă încurajează înclinaţia copilului spre o autonomie rebelă, dar nu o şi creează (Prov.22:15a).
Din moment ce rostul principal al disciplinei este de a insufla un comportament responsabil din punct de vedere moral, o bună creştere sau corectitudine, disciplina (educaţia părintească) biblică va atinge acel scop cu un mult mai mare succes decât stilurile educaţionale permisive (deci, tolerante) şi autoritare. Aspectele pozitive ale disciplinei biblice sunt sinonime cu educaţia şi îndrumarea prin aceea că ea accentuează dezvoltarea interioară (lăuntrică, sufletească), responsabilitatea personală şi autocontrolul. Toate aceste calităţi conduc la un comportament a cărui motivaţie vine din inima copilului (Prov.2:1-9; 4:23).
Mulţi părinţi consideră disciplina ca fiind un mijloc de control al acţiunilor de moment ale copilului. Lucrul acesta este adevărat, dar numai parţial. Obiectivul principal al disciplinei priveşte viitorul şi este de durată. Orice acţiuni expediente care sunt luate pentru moment trebuie să se armonizeze cu obiectivul ei principal. Scopul lui Dumnezeu în aplicarea disciplinei este precis. Şi anume de a aduce roada dătătoare de pace a neprihănirii. Evrei 12:11 afirmă clar acest fapt: "Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii".
Disciplina biblică constă dintr-un număr de principii esenţiale şi de fapte (acţiuni), unele încurajatoare iar altele corective. Partea de încurajare include: afirmare, premii (sau, stimulente), laude şi răsplăţi. Partea corectivă constă din: reproşul verbal, consecinţele naturale, izolarea, restricţiile, pierderea privilegiilor şi pedeapsa. Fiecare acţiune are un scop, un sens şi ocupă un loc legitim în procesul general al disciplinei.
Un rezumat al acţiunilor ce trebuiesc întreprinse
Biblia oferă principii suficiente pentru creşterea copiilor, dar aşa cum am mai afirmat anterior nu oferă şi un model detailat al fiecărei acţiuni ce trebuie întreprinsă. Biblia vorbeşte foarte clar cu privire la ţelul evlavios al educaţiei părinteşti biblice (1 Petru 1:15-16; Iacov 3:13, Mica 6:8), dar nu tot atât de clar privitor la metoda de pregătire şi atingere a lui.
Pentru a menţine armonia biblică în procesul de pregătire (educaţie), următoarele principii sunt fundamentale concepţiilor noastre: toate activităţile de disciplinare, atât cele negative cât şi cele pozitive, trebuie să fie compatibile cu teologia biblică. Nici una dintre aceste activităţi nu pot fi antagonice (potrivnice) revelaţiei biblice generale. Principiile de îndrumare nu pot fi decât derivate din declaraţiile exprese (directe) ale Bibliei sau din exemplele biblice. Din aceste presupuneri este inspirată schiţa 12-1.
Schiţa 12-1 descrie un număr de concepte disciplinare care sunt compatibile cu modelul biblic de creştere a copiilor. Procesul începe cu îndrumarea părintească, care este întărit printr-o combinaţie de activităţi pozitive şi negative. În acest capitol, vor rezuma scopul fiecărei acţiuni (sau, activităţi) şi relaţia ei cu strategia generală a disciplinei biblice. În capitolele următoare, vom detaila câteva dintre aceste concepte şi vom discuta despre alte elemente asociate ei. Schiţele 12-2 şi 12-3 se concentrează asupra detaliilor principale şi legătura pe care acestea o au cu încurajarea şi corectarea comportamentului.
Învăţarea (Îndrumarea sau, Instruirea)
Învăţătura/îndrumarea este punctul de plecare al educaţiei (creşterii) copilului. A învăţa un copil să trăiască cu înţelepciune se face atât verbal cât şi prin exemplu (Filip.4:9). Dacă nu vă învăţaţi copiii cum vor ştii vreodată ce li se cere? Dacă tu nu trăieşti virtutea pe care o susţii, cât de mult poate ea să însemne într-adevăr?
Nu toate acţiunile sunt morale în natura lor. Unele sunt neutre din punct de vedere moral, şi privesc deprinderile de bază şi dezvoltarea talentelor. A învăţa să înoate, să-şi lege şireturile, să meargă cu bicicleta, a lovi mingea, a se căţăra pe frânghie, să cânte la pian, sau a învăţa pe de rost tabla înmulţirii, toate reprezintă nişte activităţi ne-morale. Acestea sunt deprinderi asociate darurilor naturale, talentelor şi capacităţilor intelectuale. A recunoaşte diferenţa dintre comportamentul moral şi cel neutru din punct de vedere moral este un important prim pas în educaţia copilului. Încurajarea şi procesul de corectare în vederea dezvoltării unei deprinderi sau a unui talent diferă de cel al modificării/schimbării compartamentului. Cel de pe urmă îşi găseşte rădăcinile nu în capacităţile naturale ale copilului, ci în inima lui.
S-1 Deprinderile, talentele şi dăruirea (înzestrarea) copilului.
Deprinderile, talentele şi darurile se pot defini după cum urmează. Deprinderile sunt de bază la toate fiinţele umane. A merge cu o bicicletă, a învăţa să înoate, a arunca mingea. Talentele naturale sunt daruri date de Dumnezeu. Ele se deosebesc de deprinderi prin aceea că nu sunt date în mod universal, tuturora. Toată lumea are talente, dar nu neapărat aceleaşi talente. Înzestrarea reprezintă un dar pronunţat. Există mulţi muzicieni talentaţi natural, însă Mozart putem spune că a fost înzestrat.
Una dintre cele mai importante şi rapide domenii de creştere din timpul anilor fragezi ai vieţii copilului o reprezintă dezvoltarea capacităţilor motrice. Din neajutorata stare de infantilitate (nou-născut), deprinderile mobile ale copilului se dezvoltă în permanenţă. Multe deprinderi se formează în etape progresive. Atunci când un copilaş aruncă o minge, el o face cu tot corpul lui. Pe măsură ce-şi va dezvolta coordonarea (acţiunile mobile) va ajunge să arunce mingea doar cu mâna.
Deprinderile naturale ale copilului, talentele şi darurile sale au adesea nevoie de formare. A învăţa să meargă cu bicicleta este o deprindere, dar a merge cu ea în aşa fel încât să nu lovească pe nimeni înseamnă bună purtare. A învăţa să înoate este o deprindere, dar a-i speria în apă pe alţi copii reprezintă un comportament greşit. Folosim aceste contraste pentru că este important să înţelegem diferenţa dintre cele două comportamente. Este greşit să considerăm o acţiune morală ca fiind o deprindere, şi este la fel de greşit să considerăm deficienţele în deprinderi ca însemnând slăbiciuni morale.
Există trei elemente esenţiale necesare în dezvoltarea deprinderilor: răbdarea, îndrumarea (sau, călăuzirea) şi motivarea. Pentru ca un copil să fie dispus să investească timp şi efort în practica esenţială dezvoltării unei deprinderi, trebuie să existe o anume formă de satisfacţie care să-l motiveze. Acea motivare apare din lauda venită din partea părintelui sau a stimulentelor stabilite de acesta pentru formarea deprinderilor necesare copilului.
S-2 Lauda verbală
O sursă cunoscută de motivare a copilului în vederea formării la acesta a deprinderilor este satisfacţia personală obţinută din lauda verbală primită de la părinte (Prov.15:23b; 25:11). De exemplu, "Ai prins foarte bine mingea, Ryan! Pot să văd cât de mult te-au ajutat exerciţiile ce le-ai făcut". Sau, "Jennifer, te ascult cum cânţi la pian. Pot să-mi dau seama cât de mult ai progresat în ultima săptămână în care ai adăugat doar cinci minute la lecţiile tale!".
Leagă cuvintele tale de încurajare de cauza şi efectul eforturilor copilului tău. În ambele ilustraţii de mai sus, lauda oferită a avut legătură cu câştigurile sau progresele obţinute ca şi rezultat al exerciţiului (sau, învăţării, practicii - n.tr.). A lega încurajarea ta de o anume acţiune sau activitate îl va ajuta pe copil să aprecieze valoarea exerciţiului (practicii, efortului) său şi-l va încuraja să-şi continue efortul.
Adeseori copiii vor împărtăşi părinţilor micile lor succese cu scopul de a fi lăudaţi. O asemenea confirmare îi va încuraja, într-adevăr însufleţindu-i. De exemplu, când Becky a venit să-i arate mamei desenul pe care ea l-a colorat, ea a fost complimentată/felicitată pentru gest: "Ce bine ai reuşit să nu treci de linii, Becky". Cu toate acestea noi am descoperit că cea mai eficientă motivare a unei deprinderi apare atunci când copilul nu o aşteaptă. Spre exemplu, dacă mama lui Becky ar fi observat pe neaşteptate cât de bine s-a încadrat fetiţa în desen şi ar fi lăudat-o, ar fi însemnat şi mai mult pentru ea (Prov.27:2 "Să te laude altul, nu gura ta, un străin, nu buzele tale"). Fiindcă lauda a fost neaşteptată, ea va fi amintită de fiecare dată când este repetată. Lauda neaşteptată a copilului devine stimulentul tăcut al performanţelor.
S-3 Premiile (sau, stimulentele)
O a doua modalitate de a-i încuraja pe copii este folosind premiile. În limba engleză "goal incentives", are sensul de stimulente care îi sunt date în vederea atingerii unui ţel, fie în deprinderea unui obicei bun sau renunţarea la unul rău - n.tr. Premiile sunt nişte recompense exterioare palpabile folosite pentru motivarea copilului să se străduiască într-un anume domeniu al dezvoltării sale. Premiile sunt folosite pentru motivarea acţiunilor asociate deprinderilor, talentelor şi calităţilor fizice înnăscute (naturale), dar nu pentru schimbarea comportamentului.
Premiile pot fi folosite pentru a-l ajuta pe copil să înveţe să meargă cu bicicleta, să coloreze un desen, să obţină o notă bună sau să înveţe să scrie la maşina de scris. Toate aceste activităţi neutre din punct de vedere moral sunt vrednice de premii. Merită premiate. Însă nu toate activităţile neutre moral sunt legate şi de deprinderi. Spre exemplu, mâncatul seminţelor în fotoliu este o activitate neutră moral, dar nu are nici o legătură cu formarea/dezvoltarea unei deprinderi.
Locuind lângă un lac noi am dorit ca, copiilor noştri să nu le fie frică de apă şi să se simtă în siguranţă în apă, învăţând să înoate. Pentru a o ajuta pe Amy să înveţe, a fost oferit următorul stimulent/premiu: "Amy, dacă înveţi vara asta să înoţi de la docul bunicului la geamandura galbenă, îţi vom cumpăra setul galben de scafandru pe care l-ai văzut în magazin". În acea vară Amy a făcut din a învăţa cum să înoate o prioritate a ei. Motivaţia ei a fost sporită de premiu, de stimulentul promis. Ea a muncit cu sârguinţă, a învăţat să înoate până la geamandură, şi în cele din urmă a primit stridentul ei costum galben. Dacă nu ar fi atins ţelul stabilit ar fi fost oricum lăudată pentru că a încercat, dar nu ar fi primit şi premiul.
Fiţi totuşi atenţi să nu folosiţi exagerat premiile sau să le folosiţi spre descurajarea copilului. Lucrul acesta se întâmplă atunci când se aşteaptă mai mult de la copil decât poate şi este rezonabil pentru vârsta lui/ei. La vârsta de 4 ani, Amy a învăţat să înoate pe o distanţă potrivită, dar nu era pregătită să traverseze lacul înot. O asemenea pretenţie ar fi zădărnicit ţelul stabilit şi ar fi înlăturat beneficiul premiului.
B-1 Comportamentul
După cum am afirmat mai înainte, acţiunile (faptele) unui copil sunt fie morale, fie neutre din punct de vedere moral. Comportamentul este asociat îndatoririlor inimii. Motivarea inimii este săvârşită prin încurajare şi corecţie (îndreptare). Ambele măsuri sunt importante şi nici una nu este cu adevărat eficientă fără cealaltă.
B-2 Încurajarea
Atunci când încurajarea este oferită în contextul potrivit al unei relaţii biblice, aceasta poate fi o minunată stimulare a unui comportament cumsecade (corect). În afara unui astfel de context, cuvintele încurajatoare pot naşte ipocrizie. Comentariile unui tată care nu-şi face timp pentru a stabili o "relaţie de gradul trei" (ce este asta? Aflaţi citind şi restul cărţii! Dar se poate deduce că este vorba de o adevărată apropiere părinte - copil!!), cu fiul sau cu fiica lui, devin vorbe în vânt. Un cuvânt încurajator nu este totuna cu un părinte încurajator. Fiecăruia dintre noi îi place să fie bătut pe spate şi să audă "foarte bine făcut" din partea cuiva cu influenţă. Găsim plăcere în a auzi cum le-au plăcut acţiunile (faptele) noastre unora, sau cum le-au fost de ajutor altora. Nici copiii noştri nu sunt mai diferiţi la acest capitol. Sunt încurajaţi atunci când le este adresată o laudă justificată. Din nefericire acesta este un domeniu în care mulţi părinţi dau greş, mai ales în primii ani ai copilului. În acea perioadă părinţii sunt atât de preocupaţi să pună stăpânire pe situaţie încât îşi corectează copiii încontinuu uitând să-i mai şi încurajeze. Şi bineînţeles, cu toţii ştim din experienţa personală că absenţa încurajării este descurajatoare.
E-1 Pre-activitatea
Încurajarea din pre-activitate vine verbal înainte ca un anumit comportament să fie aşteptat. Cele două modalităţi prin care un părinte poate încuraja mai dinainte un anume comportament, se face folosind amintirile verbale şi întrebările de dialog.
E-2 Amintirea verbală
Părinţii ar trebui să încurajeze comportamentul corect prin aduceri aminte verbale. "Ryan, doamna Brown ia astăzi masa cu noi. Caută să o saluţi când intră în casă. Aşa îi vei arăta respect". Sau, "Stevie, aminteşte-ţi că nu se aleargă în biserică. Acolo ne închinăm lui Dumnezeu". În amândouă exemplele copilului îi este amintit verbal ce se aşteaptă de la el şi motivul pentru care se aşteaptă acele lucruri.
E-3 Întrebări de dialog
Încurajarea din pre-activitate se mai face şi prin întrebările de dialog. Prin aducerile aminte verbale îi spui copilului ce se cere de la el, iar prin metoda dialogului, copilul îţi spune ce se aşteaptă de el. Această metodă este folosită cu precădere dar nu exclusiv pentru copiii sub cinci ani. Mergând la piaţă mama poate întreba: "Cine îmi poate spune care sunt regulile la piaţă, sau magazin. Unul din copii poate răspunde, "Nu se aleargă, nu se ating vitrinele, şi trebuie să stăm lângă tine". Mama poate răspunde cu cuvinte de laudă pentru răspunsurile corecte.
Copiii mai fragezi sunt mult mai înclinaţi să-şi asume responsabilitatea comportamentului lor atunci când verbalizează singuri (dau glas la) regulile de comportare şi primesc lauda cuvenită pentru răspunsurile lor bune.
E-4 Post-activitatea
Încurajarea din post-activitate (deci, după săvârşirea acţiunii) consolidează comportamentul după acţiune. Ea se face prin folosirea potrivită a răsplăţilor (recompenselor) şi a laudei verbale.
E-5 Recompensele şi lauda
Recompensele (răsplăţile) sunt fie materiale (deci, palpabile) - un pachet de gumă, de exemplu, fie impalpabile - o plimbare prin parc. Ele sunt oferite pentru a consolida comportamentul, nu pentru a-l stimula. Lauda verbală şi încurajarea vor stimula comportamentul, însă scopul unei recompense este de a confirma şi de a consolida respectivul comportament. "Ryan, fiindcă ai fost atât de cuminte astăzi la magazin (sau, piaţă!), mama vrea să-ţi cumpere ceva bun". Acesta este un exemplu de răsplătire a copilului. El atrage atenţia asupra bunei lui purtări de la magazin şi de asemenea aprecierea mamei faţă de aceasta.
Oferindu-le copiilor voştri ceva în schimbul unei purtări bune înainte de a ajunge la magazin, sau la piaţă înseamnă mituirea lor şi nu recompensarea lor. Recompensa va avea o atracţie manipulativă pentru firea copilului şi poftele ei (1 Ioan 2:16a). Copiii ar trebui răsplătiţi pentru ascultarea lor, şi nu să fie făcuţi ascultători pentru răsplată.
Când se abuzează cu recompensele, copilul devine condiţionat, chiar dependent de primirea lor. Când le primeşte copilul s-ar putea să parcurgă toate etapele exterioare ale bunei purtări, însă doar demonstrând o conformitate exterioară şi nu interioară. Ca şi o focă dresată, copilul a învăţat să-şi facă trucurile pentru a-şi obţine premiul de la sfârşitul demonstraţiei lui. În acest caz, ascultarea lui este bazată pe stimuli exteriori şi nu pe ceva lăuntric. Mituind un copil va aduce rezultate temporare. Dar a-l recompensa cum se cuvine pe un copil, îl va motiva pe acesta în inimă, de fapt locul pe care vrei, ca şi părinte, să-l influenţezi.
B-3 Corectarea (sau, îndreptarea)
Părinţii trebuie să corecteze atât greşelile copilăreşti cât şi sfidarea directă. Felul de corectare folosit depinde de prezenţa sau de absenţa intenţiilor rele. A fost un accident, sau a fost intenţionat? Aşa cum este ilustrat în Apendicele 5, al cărţii de faţă, doi copii pot săvârşi aceeaşi acţiune, dar pentru unul aceasta să însemne nesăbuinţă iar pentru celălalt copilărie. Aceste denumiri devin factorul determinant pentru tipul de corecţie potrivit. De fapt, prima întrebare care ar trebui să şi-o pună părinţii atunci când apare necesitatea corecţiei, este: "Au fost acţiunile copilului meu rezultatul copilăriei, sau ale răutăţii lui?" Cum vei răspunde la această întrebare va determina ce fel ce corectare este necesară.
B-4 Copilăriile
Deja am definit copilăriile ca fiind o imaturitate inocentă. Termenul inocenţă se referă la motive. Nu orice comportament greşit este iniţiat dintr-o intenţie rebelă. Dacă ar fi fost aşa, ar fi răutate şi atunci şi-ar atrage o serie cu totul diferită de consecinţe. În ce punct copilăriile devin răutate? În clipa când părintele a oferit îndrumarea dar ea nu este primită/ascultată de copil. Până când îndrumarea/instruirea nu este dată acţiunile nerebele, rămân simple copilării.
Greşelile care nu sunt săvârşite din răzvrătire şi greşelile copilăreşti, nu trebuiesc lăsate necorectate deoarece un copil lăsat în voia impulsurile sale copilăreşti naturale va aduce ruşine mamei lui (vezi, Prov.29:15). Copilul a le cărui copilării nu sunt corectate se va forma ca şi făcător de rele şi când va creşte mare poate deveni un răufăcător. Primul pas în corectarea comportamentului copilăresc începe cu avertizarea, cu un avertisment. Dacă avertismentul nu este ascultat consecinţele cuvenite trebuiesc aplicate.
C-1 Admonestarea
Corectarea purtării copilăreşti începe cu admonestarea (Efes.6:4). Cuvântul admonestare înseamnă, a pune în minte sau a avertiza. În creşterea copilului admonestarea unui copil înseamnă a-l avertiza de nesăbuinţa acţiunilor sale şi că acestea îi pot cauza atât lui cât şi altora, mari necazuri. Este ceea ce preotul Eli din Vechiul Testament, ni se spune în 1 Samuel 2:24, nu a făcut. El i-a cinstit pe fii săi mai mult decât l-a cinstit pe Dumnezeu.
Natan de obicei îşi pune bicicleta în spatele garajului. Astăzi, însă, tatăl lui a găsit-o în faţa casei. Pentru acea infracţiune minoră tatăl l-a avertizat să-şi pună bicicleta la adăpost când nu o mai foloseşte. Acel avertisment a slujit la încurajarea lui Natan să devină responsabil. Dacă a doua zi bicicleta era găsită, din nou, în faţa casei, atunci tatăl lui poate aplica anumite măsuri pentru corectarea nereuşitei lui Natan de a se purta responsabil.