C - 2 Consecinţele cuvenite
Unele greşeli copilăreşti nu vor avea parte de avertisment ci vor atrage consecinţe imediate. Aceste consecinţe trebuie întâi să fie raportate la greşeală şi, în al doilea rând, trebuie să fie logice. Scopul educării prin consecinţe este de a încuraja o bună responsabilitate şi de a-l face pe copil să-şi asume răspunderea pentru faptele ce nu sunt săvârşite din rebeliune, ci din nesăbuinţă. Greşelile copilăreşti se pot săvârşi cu bunuri, privilegii, purtare personală, sau prin orice combinaţie a acestora.
C - 3 Greşelile săvârşite cu bunurile materiale
A învăţa un copil să fie un bun ispravnic (îngrijitor, proprietar, sau administrator) al bunurilor sale îl va ajuta de asemenea să se poarte responsabil cu bunurile altora. După ce Natan a fost avertizat cu privire la lăsatul bicicletei sale în curte, tatăl lui a trecut la cel de-al doilea nivel al corectării aplicând consecinţele cuvenite. Acestea au fost îndepărtarea bicicletei de la el pentru vreo două zile. Intenţia acestui răspuns (prin aplicarea consecinţelor cuvenite), era de a-l ajuta pe Natan să înveţe că odată cu privilegiul unei biciclete vine şi răspunderea îngrijirii ei.
Educarea unui copil să înveţe grija faţă de proprietate sau bunul material trebuie întotdeauna să fie însoţită de explicare. Îndrumaţi având viitorul în vedere, înţelegând că lecţiile de astăzi îl pot feri pe copil de o iresponsabilitate materială din viitor care poate să-l coste mii de dolari.
C - 4 Privilegiul
Consecinţele cuvenite pot fi de asemenea structurate în aşa fel încât să-l ajute pe copil să se poarte responsabil cu privilegiile sale. De exemplu, Cheryl a întrebat dacă poate să-i hrănească pe papagali cu arahide. Mama ei i-a oferit un "da" condiţionat. Astfel, lui Cheryl i s-a spus să cureţe de coajă alunele pe iarbă şi nu pe terasă, aşa cum a făcut-o ultima dată. Când ea a fost descoperită pe terasă, stând pe cojile de alune, a trebuit să suporte o consecinţă. Devreme ce ea nu a dat dovadă de o purtare responsabilă conformă îndrumării primite, privilegiul de a-i hrăni pe papagali i-a fost refuzat timp de două săptămâni.
C - 5 Responsabilitatea personală
Copiii trebuie să fie traşi personal la răspundere pentru erorile săvârşite din greşeală, dar care afectează pe alţi oameni, sau provoacă daune materiale. Într-o zi fiica mea se juca "de-a v-aţi ascunselea" în casă şi din greşeală s-a împiedicat de cablul unei lămpi, trântind-o pe jos. Deşi accidentul nu a fost intenţionat, ea era totuşi răspunzătoare pentru greşeala ei. Nu a dorit să o spargă, dar totuşi a cauzat o pagubă. Consecinţe cuvenite au trebuit să-i fie aplicate pentru a o învăţa să fie responsabilă pentru greşelile ei şi pentru a o ajuta să-şi repare greşelile.
În funcţie de vârsta ei, i-a fost cerut să facă treburi suplimentare în casă pentru a câştiga destui bani să plătească pentru greşeala ei(!). Noi i-am cerut această plată pentru ca să ajungă să înţeleagă noţiunea muncii, a banilor, a valorii bunurilor şi a responsabilităţii personale.
B - 5 Nesăbuinţa (răutatea)
Un copil nu se poate spune că se poartă copilăreşte atunci când este neascultător, ci se poartă cu nesăbuinţă. Părinţii trebuie să înţeleagă tot ce înseamnă acest cuvânt. Nesăbuinţa înseamnă şi amăgire, înşelăciune, neascultare, necugetare, sau purtare rebelă. Rebeliunea este fie activă, fie pasivă. Rebeliunea activă este reprezentată de sfidarea directă - ce constă din neascultare, din a răspunde (replica) părinţilor, a refuza să accepte corectarea, sau a respinge orice formă de autoritate.
Rebeliunea pasivă este reprezentată de sfidarea indirectă. De obicei, ea începe cu atitudinea ascunsă a copilului, ce în cele din urmă se va arăta pe chipul lui printr-o privire semeaţă sau sfidătoare. Alte forme de rebeliune pasivă pot să includă pretenţia de a nu auzi (ce i se spune), de a susţine ignoranţa faţă de faptul evident pentru care a fost prins, de a face ceva bun pentru ca să scape de ceea ce i-a fost spus să facă, sau de a spune în permanenţă, "am uitat". În această din urmă situaţie, gravitatea nu constă doar în incapacitatea copilului de a-şi aminti îndrumarea, ci în incapacitatea lui de a depune vreun efort să-şi înveţe lecţia. Uitarea nu este o scuză. Poate fi un motiv, dar nu o scuză. Poţi să îl dezveţi pe copil de la uitare folosind consecinţele logice.
Scâncitul, răbufnirile, şi refuzul de a face ce i se cere pot fi alte forme subtile de rebeliune pasivă a copilului. De prea multe ori, părinţii ignoră aceste forme, prin aceasta învăţându-şi copilul că anumite forme de rebeliune vor fi tolerate iar altele nu. Această reacţie îi va da copilului o impresie confuză subminând în acest fel orice formare a caracterului său. Purtarea nesăbuită necesită corectare, însă nu orice nesăbuinţă este corectată în acelaşi fel, sau cu aceeaşi forţă a consecinţelor. Gravitatea ofensei, contextul momentului, vârsta copilului şi caracterizarea purtării sale, reprezintă factori care trebuiesc luaţi în seamă atunci când copilul este îndreptat (corectat).
Odată ce este identificată purtarea nesăbuită sau rebelă, părintele ar trebui să determine nivelul potrivit de consecinţă cuvenită, după ce s-au luat în considerare factorii menţionaţi mai sus. Părinţii trebuie să-şi amintească ceea ce noi am numit prima regulă a corectării, şi anume: pedeapsa trebuie să se potrivească nelegiurii. Pedeapsa exagerată exasperează copilul. De cealaltă parte, pedeapsa prea blândă nu evaluează corect nelegiuirea.
Deoarece noi ştim că ofensele pot varia de la infracţiunile minore la sfidarea directă, corectarea ar trebui să reflecte nivelul ofensei. Cu alte cuvinte, nesăbuinţa (răutatea) unui copil se încadrează în unul dintre cele trei grade (niveluri) descrise mai jos:
1. Infracţiuni minore ce necesită o corectare verbală.
2. Infracţiuni care cer o anumită acţiune (intervenţie) şi care necesită mai mult decât o mustrare verbală.
3. Ofense ce necesită consecinţe directe.
Aceste trei niveluri (grade) nu sunt succesive. Adică, nu se succed neapărat în ordine. De fapt, în primii ani nivelul trei este utilizat mai mult decât primele două niveluri. Nivelurile unu şi doi, avertismentele şi mustrările moderate, sunt rezervate cazurilor extreme care se întâlnesc mai rar. Următoarele scenarii vor aduce clarificări asupra celor spuse aici.
După ce muncitorii au terminat de montat noile uşi glasvand de la biroul meu, nepoata mea de 2 ani a găsit că era amuzant să deschidă uşa, să intre înăuntru, şi să trântească uşa, repetând acţiunea în cealaltă direcţie. Tatăl ei a sfătuit-o să se oprească de la a mai se juca cu noile uşi ale bunicului. Ascultarea ei a durat doar 15 minute după care a supus încercării sfatul tatălui ei. Rebeliunea ei a fost activă şi directă, necesitând o corectare de gradul trei. Nu au mai fost necesare, în acel moment, alte avertismente devreme ce tocmai a fost sfătuită/îndrumată să se oprească. În contrast, haideţi să presupunem că Ashley (numele fetei) a respectat cerinţa tatălui ei. În acel caz, i-ar fi fost oferite laude şi încurajări.
După trei săptămâni Ashley a venit din nou în vizită şi în scurt timp ea redescoperă uşile biroului. Tocmai când mânuţele atingeau mânerele de bronz ale uşilor ea l-a auzit pe tatăl ei spunând: "Ashley, tata te avertizează: nu te mai juca la uşile de la biroul bunicului". Din cauza timpului care s-a scurs de la avertismentul precedent şi a vârstei ei, tatăl ei i-a oferit în mod corect un avertisment de gradul unu. Ea a fost îndemnată (din nou) să fie cuminte chiar dacă a mai fost sfătuită aşa cu trei săptămâni înainte. Atunci ea a ascultat avertismentul şi a apelat la cutia ei cu jucării pentru distracţie.
În acest caz, avertismentul nu a subminat caracterul ascultării imediate, la fel cum îl vedem pe Dumnezeu că îi spune lui Cain că jertfa lui nu este primită şi că trebuie să aducă o a doua (Gen.4:5-7). Nu slăbeşti cerinţa ascultării, ci judeci neascultarea potenţială în lumina contextului: vârsta copilului şi caracterizarea purtării sale.
Următorul exemplu, reprezintă o ofensă de gradul doi şi consecinţa respectivă. Becky, Ryan şi Natan se jucau cu mingea în curte. Mama lor, d-na Jones, s-a apropiat de copiii şi le-a oferit sfatul (i-a atenţionat, avertizat) să fie atenţi să nu dea cu mingea în grădina de curând semănată. În timp ce privea de pe fereastra bucătăriei, d-na Jones a observat lipsa de atenţie a lui Becky, evidenţiată de câte ori mingea a ajuns la marginea grădinii înainte să fie prinsă. Înainte ca Becky să scape mingea de tot în grădină, d-na Jones a pus-o pe un scaun de pe terasă timp de cinci minute pentru a o ajuta să se liniştească şi să-şi vină în fire.
Joaca neatentă a lui Becky înseamnă nesăbuinţă (răutate) deoarece ea nu a luat în serios avertismentul mamei ei. Deşi mingea nu a ajuns niciodată în grădină, era clar că Becky nu avea grijă. Îndrumarea oferită de d-na Jones solicita la fel de mult atenţie cum privea şi joaca cu mingea în limitele impuse. Adică, de a nu o trimite în grădină. Ofensa ei a necesitat mai mult decât un avertisment, dar totuşi mai puţin de o consecinţă de gradul trei.
Iată acum exemple în plus, ale celor trei grade de ofense discutate.
Gradul nr.1 : Mustrarea - aducerea aminte - avertizarea
Ofensa de primul grad necesită o avertizare. Avertismentul nu reduce nevoia şi importanţa ascultării imediate (necondiţionate). Totuşi nu-l vei pedepsi pe copil pentru o singură infracţiune dacă în mod normal este caracterizat de ascultare. Deşi infracţiunea lui poate fi rebelă după litera legii, ea nu necesită aplicarea greutăţii complete a pedepsei, ci aceea unei dreptăţi echilibrate. Faptele copilului trebuie considerate o ofensă de gradul unu datorită purtării sale normative, deci, care-l caracterizează de regulă. Mustrarea este consecinţa potrivită în acest context.
Cântărind circumstanţele şi caracterizarea purtării copilului, orice consecinţă aplicată care este mai mare decât avertizarea poate să fie potenţial devastatoare pentru motivaţia lui de a urmări desăvârşirea morală. Copiii se exasperează atunci când părinţii urmăresc perfecţiunea şi nu moralitatea, mai ales, luând în calcul că nici ei nu sunt părinţi perfecţi.
Avertismentele nu este necesar să fie repetate în fiecare zi. În ilustraţia de mai înainte, Natan a primit un avertisment, şi nu o pedeapsă pentru că şi-a lăsat bicicleta afară, datorită faptului că el nu putea fi caracterizat neascultător sau neglijent cu lucrurile sale. Dar, dacă un copil repetă acelaşi comportament rebel zi de zi, atunci faptele sale depăşesc cu mult ofensele de gradul unu şi doi.
Gradul nr.2 : Admonestarea şi pauza de reflecţie
Ofensele de gradul doi includ comportamentele (apucăturile) noi, însă inacceptabile, şi care devin tot mai comune (frecvente), obiceiuri vechi ce reapar, sau avertismentele de ieri care nu sunt luate în seamă. Consecinţa poate consta în o bătaie peste mână, sau o palmă peste fund, şi o admonestare generală.
De asemenea, părinţii pot folosi metoda numită "pauza de reflecţie". Proverbe 22:3 spune: "Omul chibzuit vede nenorocirea şi se ascunde, dar cei proşti merg înainte şi sunt pedepsiţi". Scopul "pauzei reflective" este de a-l ajuta pe copil să devină mai prudent, mai chibzuit, să prevadă răul şi să evite pedeapsa prin a face ce trebuie (a deveni cuminte). Mama lui Becky a folosit "pauza reflectivă" atunci când a trimis-o pe terasă şi i-a cerut să stea acolo pe scaun.
O perioadă de reflecţie, de gândire, îl forţează pe copil să se oprească de la ce făcea şi îl pune pe înduri. Este îndrumat să se aşeze, să stea într-un loc, nu ca şi pedeapsă, ci în vederea recăpătării autocontrolului gândurilor sale şi să înceapă să se gândească la ce face înainte de a-şi atrage consecinţe mai grave. Reflecţia aceasta este ultima oprire, înainte de a întrece limita. Ideea este de a-l pune pe copil să se întrebe singur, "vreau într-adevăr să merg în această direcţie?" Fie că este vorba de o nouă apucătură, sau de reapariţia unui obicei vechi, în acest fel îi atragi atenţia asupra purtării lui şi îi îngădui să decidă ce este drept. Dacă nu reuşeşte să aleagă binele, în mod automat purtarea lui se înscrie în ofensa de gradul trei.
Utilizarea pauzelor de reflecţie nu este un înlocuitor eficient pentru ofensele repetate care necesită pedepsirea, şi nici nu ar trebui să fie confundate cu practica disciplinară a izolării. Noi credem că o pauză de reflecţie deţine un loc anume şi are de asemenea un scop anume, dar este limitat. Contrar opiniei populare, folosirea timpurilor de reflecţie ca şi metodă principală de pedepsire, este una dintre consecinţele cele mai puţin satisfăcătoare deoarece rareori copilul le asociază cu fapta pentru care este pedepsit. Din moment ce frustrarea părintelui este de obicei unul dintre factorii cei mai dominanţi din situaţie, mult mai dominant şi decât fapta rea în sine, copilul tinde să asocieze frustrarea părintelui cu reflecţia decât cu fapta lui greşită. Pauzele de reflecţie sunt eficiente atunci când sunt folosite ca avertismente finale, şi nu ca şi consecinţe pentru răutate.
Gradul nr.3 : Consecinţele şi pedeapsa fizică
Acest grad de ofensă se referă la acţiunile rele repetate şi la atitudinile de (răzvrătire) rebeliune, atât active cât şi pasive, la faptele imorale săvârşite împotriva altora, a fraţilor şi surorilor, a prietenilor, sau a persoanelor cu autoritate. Acest grad/nivel de ofensă implică consecinţe şi forme variate de durere.
F - 1 Durerea
Pedeapsa fizică are un singur scop: să-l ajute pe copil să se concentreze şi să-şi recapete autocontrolul asupra unei anume slăbiciuni morale. Fie că este vorba de nesupunere, de replici date părinţilor, sau de minciună, durerea deţine un rol în procesul de disciplinare. Ea atrage în mod foarte serios atenţia asupra unei situaţii ce trebuie schimbată. În procesul de corectare, durerea intervine în unul sau două feluri: prin consecinţe naturale sau prin consecinţe organizate. În primul caz, durerea este repercusiunea naturală a comportamentului greşit, iar în al doilea, trebuie creată artificial.
F - 2 Consecinţele naturale
Faptele şi acţiunile rebele şi sfidătoare atrag uneori propriile lor consecinţe care devin rezultatul natural al purtării nesăbuite. De exemplu, Becky a fost sfătuită de mama ei să nu mai alerge pe dalele de ciment din curte din cauza pericolului ca ea să se împiedice în distanţele dintre ele şi să cadă. Nesăbuită Becky nu a ascultat-o, iar neascultarea ei a rezultat în genunchi juliţi şi însângeraţi. În cazul de faţă, mama lui Becky nu a mai pedepsit-o pentru neascultare. Cu toate acestea, ea a profitat de durerea cauzată de genunchii răniţi pentru a-i da drept învăţătură mustrând-o pe Becky pentru neascultare şi sfătuind-o să fie ascultătoare mamei ei pentru a evita asemenea repercusiuni.
Cu toate acestea nu trebuie să îngăduiţi ca educarea prin cauze naturale şi logice să va stăpânească sau să vă conducă, pe d-voastră sau pe ceilalţi membrii ai familiei.
De exemplu, copilului d-voastră îi place să meargă la creşă, dar niciodată nu este gata la timp, astfel trebuind să vă grăbiţi de fiecare dată şi să vă aducă în starea de stres. Dacă programul la creşă începe la ora 9,00 dimineaţa şi vă trebuie zece minute pentru a ajunge acolo, atunci nu-i spuneţi copilului, "dacă nu eşti gata de plecare la nouă fără zece, astăzi nu mergi niciunde!". Termenul impus vă va crea d-voastră mai multă tensiune fiindcă vă încredinţează d-voastră grija de a vă întreba tot timpul dacă se va încadra în timp, sau nu. Mai degrabă stabiliţi termenul limită la 8,30. Doar în cazul în care nu este gata atunci, el pierde privilegiul de a merge undeva.
Devansând termenul limită, nu vă veţi stresa, întrebându-vă tot timpul dacă veţi ajunge la timp. La 8,25 puteţi să-l avertizaţi că mai are cinci minute. Dacă prin faptele sale alege să se prezinte gata de plecare după 8,30, atunci privilegiul de a merge la grădiniţă ar trebui să-i fie refuzat.
Nu cedaţi şi nu treceţi peste termenul pe care-l stabiliţi, chiar dacă apare pregătit la 8,31. Acest lucru nu va face decât să-i demonstreze că ce a-ţi spus nu are valoare, şi nu-l va învăţa pe copilul d-voastră disciplina de care are nevoie în împărţirea timpului său. Copilul trebuie să înveţe că în viaţă sunt unele lucruri foarte exacte. Excepţia făcându-se doar atunci când copilul este caracterizat de punctualitate, şi întârzie o dată. A-l priva de creşă în acest caz, nu ar fi înţelept, putând chiar să faceţi ceea ce nu recomandă Coloseni 3:21.
F - 3 Consecinţele organizate
Durerea nu este întotdeauna consecinţa naturală a unui comportament rău (nesăbuit). Când aceasta nu survine natural, ea trebuie creată artificial prin consecinţe organizate. Consecinţele organizate se concretizează prin intermediul pedepsei, a izolării, a pierderii privilegiilor şi a consecinţelor logice.
F - 4 Pedeapsa
Termenul cultural folosit pentru consecinţele artificiale este "bătaia". Cu toate acestea termenul biblic este un altul, "pedeapsa". Pedeapsă înseamnă a cauza durere cu scopul ameliorării comportamentului. Ea nu se aplică cu scopul pedepsirii purtării sau pentru a "fi chit" cu copilul (deci, a te răzbuna). Dumnezeu însuşi nu este răzbunător, şi nu acela este scopul pedepsirii. Referinţele biblice ale pedepsei sunt, Deuteronomul 8:5, Evrei 12:6-7, 2Samuel 7:14, Apocalipsa 3:19 şi Proverbe 19:18.
Pedepsirea este cuvântul cel mai bun pentru a descrie intenţia lui Dumnezeu în folosirea de către părinţi a durerii fizice pentru a îndrepta faptele rebele ale copilului. (Folosirea pedepsirii cu nuiaua ca şi unealtă a disciplinei este recomandată doar părinţilor care-şi exercită autoritatea părintească în mod cuvenit. Nu o recomandăm părinţilor care şi-au abandonat această autoritate, înlocuind-o cu prietenia, şi care la un moment dat doresc totuşi să pedepsească cu nuiaua pentru că lucrurile au scăpat de sub control.)
A înlătura pedeapsa (bătaia) cu nuiaua ca şi opţiune legitimă de disciplinare, îi forţează pe părinţi să folosească alte metode pentru a controla purtarea necuviincioasă a copiilor lor. Manipularea folosind vinovăţia şi/sau dragostea condiţionată, reprezintă adesea celelalte metode. Urmările adânci ale acestor metode sunt permanente. În schimb, urma unei nuiele nu este. Copiii care sunt manipulaţi să trăiască în frică şi având în suflet teama respingerii părinteşti, suferă o durere mai mare decât cea cauzată de frica (sau, durerea) pedepsei. De aceea, durerea pedepsei reprezintă modalitatea cea mai miloasă de a corecta rebeliunea unui copil - odată ce este aplicată, ea este şi terminată! Următoarele capitole şi îndeosebi un apendice, sunt dedicate principiilor pedepsei.
F - 5 Izolarea
Copiii sunt fiinţe sociale. Izolarea înseamnă a îndepărta temporar privilegiul contactului social. De exemplu, când un copil devine supărător într-o joacă în grup a mai multora, o opţiune este aceea de a-l izola pentru a se juca de unul singur. Durerea, în acest caz, este provocată prin separare. Totuşi timpul de joacă nu este întrerupt, ci doar privilegiul de a se juca cu alţi copii îi este refuzat.
Izolarea poate să fie însoţită sau să slujească de urmare (consecinţă) pedepsei, dar să nu fie niciodată folosită ca şi un înlocuitor obişnuit al ei. Când un copil este izolat în aceste condiţii în camera lui, aceasta să nu se facă pentru joacă, ci pentru reflecţie. Această metodă ar trebui folosită pentru a atrage atenţia asupra unei ofense mai grave (cum ar fi, minţitul, înşelatul, furatul).
În final, izolarea nu constituie totul în materie de disciplină. Asemenea altor elemente ale disciplinei, ea poate fi foarte eficientă atunci când este folosită cum se cuvine şi ineficientă atunci când nu este folosită bine. Izolarea, ca şi consecinţă organizată poate fi aplicată unui copil începând chiar de la vârsta de 9 luni şi poate fi folosită până la anii mai mari. Copilul trebuie să înveţe că este răspunzător pentru felul în care se poartă într-un cadru social. Izolarea este un mijloc prin care acesta poate să-şi recapete stăpânirea de sine.
F - 6 Pedepsirea/Consecinţele logice
În general, scopul pedepsei este de a-l ajuta pe copil să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale, rebele sau nerebele. Felul consecinţei depinde de considerentele de vârstă. Nu este totuna când un copil de 3 ani nu o ascultă pe mama lui care i-a interzis să intre în bucătărie şi primeşte o bătaie cu nuiaua pentru neascultare şi faptul că un copil de 8 ani nu vine direct acasă de la şcoală, după cum a fost învăţat. Cum se presupune să intervenim în aceste cazuri? Deşi faptele pot fi echivalente ca şi acte de nesupunere, consecinţele pot include reacţii corective diferite datorită vârstelor lor.
Devreme ce scopul corecţiei este de a-l ajuta pe copil să se autostăpânească (guverneze singur) după principii morale, trebuie aleasă o consecinţă care să slujească cel mai bine acestui scop. În exemplul de mai înainte, îndepărtarea unui privilegiu, sau o consemnare (la domiciliu), pot să-l înveţe pe copilul de 8 ani gravitatea faptei sale mai mult decât bătaia cu nuiaua. Deşi aceeaşi măsură nu se aplică şi unui copil mai mic, ea este adesea valabilă pentru vârstele cuprinse între 6-12 ani.
Consecinţele organizate pot fi adăugate pedepsirii sau pot veni singure, independent de aceasta. Circumstanţele, vârsta copilului, motivaţia din spatele faptei, toate trebuiesc luate în considerare pentru a-l ajuta pe părinte să decidă ce măsuri punitive sunt cele mai eficiente pentru copilul său. Oricare ar fi consecinţa utilizată, ea trebuie asociată logic cu ofensa lui.
Întrebări de recapitulare:
1. Ce este disciplina biblică şi care este intenţia lui Dumnezeu în aplicarea ei (nouă)?
2. Explică diferenţa între purtarea morală şi cea neutră moral?
3. Explică scopul stimulentelor. La ce sunt folosite să motiveze?
4. Ce întrebări trebuie să-şi pună părinţii când caută formele cele mai potrivite de corecţie?
5. Care este scopul recompensei, şi la ce este folosită să motiveze?
6. Cum se pot folosi greşit recompensele?
7. Explică ce diferenţă există între rebeliunea pasivă şi cea activă.
8. Care este prima regulă a pedepsirii?
9. Enumeră şi rezumă cele trei grade ale ofensei.
10. Explică diferenţa dintre o pauză de reflecţie şi izolare. De asemenea, explică care este scopul pauzei de reflecţie.
11. Care este diferenţa între consecinţele naturale şi cele artificiale?
Devreme ce principalul scop al disciplinei este de a insufla un comportament responsabil din punct de vedere moral, adică de a conduce la neprihănire, doar disciplina biblică este cea care atinge acest scop cu mult mai mult succes decât stilurile de educaţie părintească îngăduitoare sau autoritară.
Traducerea şi adaptarea cap. 11, "Elements of Discipline", din "Growing Kids God's Way" de Gary şi Anne Marie Ezzo. Teodor Macavei.