Să vorbim pentru un moment, despre cazul ipotetic al fraţilor gemeni, Jerry şi Ed. Dacă mărturia biblică asupra condiţiei omenirii decăzute este să fie crezută (şi dacă suntem creştini trebuie să fie crezută), niciunul din aceşti tineri, din propria lui iniţiativă, nu are nici o dorinţă după Cristos sau după binecuvântările oferite în Evanghelie. Dacă niciunul nu vine la Cristos nu este pentru că ei vor, dar nu se numără printre cei aleşi sau li se spune că, în pofida dorinţei lor, Dumnezeu nu îi va lăsa. Dacă niciunul nu vine la Cristos este pentru că ei nu vor să aibă nimic de-a face cu Isus sau cu orice altceva de natură spirituală. Ei se delectează în necredinţa lor, chiar dacă se comportă în ceea ce am putea numi o manieră civilizată şi umană. Nu se găseşte nimic în Cristos care să îi atragă; nimic în persoana Sa care le-ar putea momi inimile lor din păcat spre mântuire.
Apoi se întâmplă. Fie în mod gradual, de-a lungul unei perioade care durează luni de zile, sau cu repeziciunea unei furtuni de primăvară, inima lui Jerry este înmuiată faţă de adevărul pe care odată l-a urât. Realitatea păcatului său şi poziţia primejdioasă din punct de vedere al eternităţii, în care l-a plasat, afectează puternic sufletul său, iar el tremură la gândul de a fi ofensat pe Dumnezeul infinit de sfânt şi neprihănit. Ed, care a auzit aceeaşi Evanghelie proclamată, nu poate înţelege această schimbare bruscă în fratele său. Ceea ce Jerry consideră acum întru totul demn de iubit, Ed continuă să deteste. Necredinţa lui Jerry dispare sub o revărsare de pocăinţă şi o dragoste din tot sufletul său pentru Cristos. Printr-un act al voinţei sale, Jerry îmbrăţişează suferinţele răscumpărătoare ale lui Isus ca singura lui speranţă şi refugiu. El respinge de bună-voie păcatul şi bizuirea pe sine, şi cu bucurie se încrede în Cristos. Însă Ed rămâne îndărătnic, iar acum mai indignat chiar, în necredinţa lui. În cele din urmă, asemenea celor doi tâlhari crucificaţi de o parte şi de alta a Domnului nostru, ei părăsesc această lume: Ed în necredinţă, Jerry în Cristos
Iată aici întrebarea critică: Ce i-a făcut pe Jerry şi Ed să difere? Arminianul insistă că ceea ce i-a făcut pe Jerry şi Ed să fie diferiţi a fost Jerry. Singura raţiune suficientă şi ultimă pentru care Jerry a crezut iar Ed nu a crezut este faptul că Jerry şi-a exercitat propria sa voinţă liberă. Fiindcă Dumnezeu a prevăzut din eternitatea trecută faptul că Jerry avea să creadă, iar Ed nu, El l-a ales pe Jerry să fie moştenitor al vieţii veşnice, lăsându-i lui Ed răsplata cuvenită lui.
Calvinistul, pe de altă parte, cunoscând faptul că datorită depravării morale totale atât a lui Jerry cât şi a lui Ed, niciunul dintre fraţi nu ar putea sau nu ar avea dorinţa de a crede, consideră motivul diferenţei dintre ei ca fiind în Dumnezeu şi în harul Său necondiţionat şi suveran. Atât Jerry cât şi Ed doreau, şi prin urmare meritau să fie abandonaţi în păcatul lor şi rezultatului lui inevitabil, moartea veşnică. Însă datorită unui motiv ascuns în adâncul inimii Sale, Dumnezeu l-a iubit pe Jerry cu o iubire veşnică şi i-a dat atât darul credinţei cât şi al pocăinţei.
În afirmarea faptului că credinţa şi pocăinţa sunt darurile lui Dumnezeu pentru Jerry dar nu şi pentru Ed, noi nu trebuie să ne gândim la ele ca la un lucru material, tangibil, care se prezintă ambalat ca şi un cadou cu fundiţă roşie! Biblia descrie credinţa şi pocăinţa ca daruri din partea lui Dumnezeu pentru aleşii Săi ca să accentueze faptul că deşi Jerry este autorul acestor acţiuni, Dumnezeu este cauza ultimă. Jerry a dorit să creadă, însă doar după ce, şi doar datorită faptului că Dumnezeu i-a oferit puterea. Aşadar, pocăinţa lui Jerry de păcat şi credinţa lui în Cristos sunt înfăţişate ca daruri deoarece ele se revarsă din harul suveran al lui Dumnezeu. Jerry nu le-a câştigat sau nu le-a obţinut prin îndeplinirea unei anumite condiţii. Nu a fost nici pentru că Dumnezeu ar fi văzut în Jerry anumite calităţi ale caracterului sau potenţial pentru a face binele care i-ar fi lipsit lui Ed. Nu s-a datorat faptului că părul lui Jerry era puţin mai închis decât al lui Ed, şi că Dumnezeu preferă părul negru faţă de cel blond. Mai degrabă, folosind limbajul Scripturii, "Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, [Jerry a fost ales] - ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă..." (Rom. 9:11).
Atât Jerry cât şi Ed erau morţi spiritual în păcatul şi fărădelegile lor. Niciunul dintre ei n-ar putea pretinde că favoarea divină i se cuvenea, nici că ar fi dorit-o. Însă Jerry a înviat, pe când Ed nu. De ce? Întocmai cum Lazăr s-a ridicat şi a ieşit din mormântul său deoarece Dumnezeu l-a insuflat cu viaţă fizică şi respiraţie, la fel şi Jerry a fost insuflat cu un nou principiu al vieţii spirituale prin care s-a ridicat şi a venit la Cristos în credinţă şi pocăinţă. Haideţi să vedem dacă Scriptura asigură dovada adecvată descrierii noastre a credinţei şi pocăinţei mai degrabă ca daruri ale harului lui Dumnezeu decât rezultatele pretinsei voinţe libere a omului.
Texte biblice relevante despre credinţă ca dar al lui Dumnezeu
Să observăm trei pasaje care se referă la o credinţă mântuitoare. Primul este Efeseni 2:8-10.
"Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele."
Care este mai precis "darul" (v. 8) lui Dumnezeu? Arminienii au apelat deseori la un aspect al gramaticii greceşti care credeau că face imposibil ca "credinţa" să fie "darul" la care se referă Pavel. Cuvântul credinţă, argumentează ei, este de genul feminin, pe când pronumele tradus aceasta ("şi aceasta nu vine de la voi") este neutru. Dacă Pavel ar fi intenţionat să descrie "credinţa" ca fiind darul, el ar fi folosit forma feminină a pronumelui. Atunci, la ce se referă cuvântul aceasta? Care este "darul" lui Dumnezeu?
Unii arată înspre "harul" (v. 8) prin care noi am fost mântuiţi. Însă cuvântul "har" asemenea "credinţei" este la fel de genul feminin. Prin urmare, dacă "aceasta" care nu vine de la noi înşine nu se poate referi la "credinţă", cu atât mai puţin nu se poate referi la "har", care are înclinaţia adiţională de a fi chiar mai mult îndepărtat în propoziţie de pronumele "aceasta". Deci, ce spune Pavel? Care este precedentul lui "aceasta"?
Evident că "darul" lui Dumnezeu este mântuirea în totalitatea ei, o mântuire care decurge din harul lui Dumnezeu şi devine a noastră prin credinţă. De la început până la sfârşit, de la iniţierea ei şi până la desăvârşirea ei, mântuirea este un dar al lui Dumnezeu pentru aleşii Săi. În consecinţă, acea credinţă prin care noi ajungem în posesiune experienţială a ceea ce Dumnezeu a pregătit în har este la fel un dar ca oricare alt aspect al mântuirii. Cineva nu mai poate nega faptul că credinţa este înfăşurată în darul lui Dumnezeu pentru noi mai mult decât nu o poate nega ca fiind legată de harul lui Dumnezeu. Totul este din Dumnezeu! Mântuirea este a Domnului!
Să luăm în considerare şi ce spune Pavel într-un alt text. În Filipeni 1:29 el scrie, "Căci cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El." Ceea ce se poate să fi fost greu de înţeles în Efeseni 2 este inevitabil de clar în Filipeni 1:29. Totuşi, aspectul uimitor în legătură cu acest verset nu este că credinţa în Cristos este un dar al lui Dumnezeu, ci şi că a suferi pentru Cristos este!
Traducerea "a fost dat" nu evidenţiază deplinătatea înţelesului dat de Pavel. Nu trebuie să considerăm fie suferinţa sau credinţa în Cristos doar ca o concesie din partea lui Dumnezeu. Deseori vorbim de "a dărui sau acorda" ceva cuiva, dar avem în vedere faptul că noi oarecum şovăitor ne dăm permisiunea sau încuviinţarea la ceea ce, de altfel, se poate să ne fi opus. Nu aşa este aici. Cuvântul în greacă pe care Pavel îl foloseşte înseamnă "a da cu îndurare şi în mod gratuit". Cu alte cuvinte, Dumnezeu este încântat să ne ofere aceste lucruri în dar. El o face cu dragoste şi cu toată exuberanţa unui tată care se bucură de binecuvântarea copiilor săi. Aşadar, suferinţa în viaţa creştină nu este mereu impusă ca o pedeapsă, nici nu apare întâmplător ca şi cum o anumită nenorocire s-a abătut asupra noastră în afara voinţei şi puterii lui Dumnezeu. Suferinţa de dragul lui Cristos, la fel ca şi credinţa în numele Lui, este un privilegiu pe care ni-l oferă Dumnezeu în mila Sa plină de iubire şi preocuparea Sa plină de îndurare.
Un alt pasaj care tratează subiectul credinţei ca dar din partea lui Dumnezeu este 2 Petru 1:1. Acolo citim, "Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Cristos, către cei care, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră." Petru face referire la cititorii săi ca recipienţi ai unei credinţe care nu este în niciun fel inferioară celei a apostolilor. Versiunea NIV o traduce astfel, "o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră." Alţii preferă să-l interpreteze pe Petru ca spunând faptul că, credinţa acestor bărbaţi şi femei creştini, cărora el le scrie, îi plasează în aceeaşi poziţie privilegiată ca şi pe apostoli, având acces egal la Tatăl prin Fiul.
Ceea ce este de cea mai mare importanţă aici este cuvântul tradus "au primit". Are legătură cu un verb care înseamnă "a obţine prin tragere la sorţi" (vezi Luca 1:9; Ioan 19:24; Fapte 1:17). Aşadar, credinţa este înlăturată din sfera voinţei umane libere şi plasată în perspectiva ei adecvată ca avându-şi originea în voinţa suverană şi întru totul îndurătoare a lui Dumnezeu. Fiindcă nu este prin hazard sau noroc că unii ajung la credinţa mântuitoare, ci în virturea dreptăţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos.
Texte biblice relevante despre pocăinţă ca dar al lui Dumnezeu
Dar cum rămâne cu pocăinţa? O descrie Biblia la fel ca dar al lui Dumnezeu? Am putea începe cu un pasaj din 2 Timotei:
"Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia. " (2:24-26).
Apostolul îl îndeamnă pe tânărul Timotei să fie blând şi răbdător cu oamenii în nădejdea că Dumnezeu ar putea binevoi să le dea pocăinţă care duce la cunoaşterea adevărului. Oamenii sunt prin natură incapabili de a se pocăi de păcatul lor, nu pentru că doresc şi ar fi împiedicaţi de Dumnezeu sau de circumstanţe dincolo de controlul lor. Sunt incapabili de pocăinţă fiindcă este în natura lor să iubească păcatul, nu să îl urască. Ei aleg să nu se pocăiască; preferă să persiste în căile lor păcătoase şi răzvrătite.
Dacă un om are să se pocăiască el trebuie să fie făcut capabil de Dumnezeu pentru a face acest lucru. Lui trebuie să-i fie "dată" pocăinţa ca dar. Dacă o persoană se pocăieşte sau nu, spune Pavel, depinde în ultimă instanţă de Dumnezeu. Depinde de El şi de buna Sa plăcere suverană de a dărui sau de a reţine ceea ce duce "la cunoaşterea adevărului." Faptul că Dumnezeu nu a acordat acest dar în mod universal este evident de la sine. Dacă pocăinţa era ceva ce Dumnezeu dădea tuturor, Pavel cu greu ar mai fi spus "în nadejdea că" Dumnezeu i-ar putea da pocăinţă. În mod clar el prevede ca posibilitatea reală, ca Dumnezeu să nu i-o acorde.
Este important de observat faptul că în mintea lui Pavel suveranitatea lui Dumnezeu nu minimalizează în niciun fel obligaţia etică a lui Timotei sau stringenţa cu care o duce la îndeplinire. Pavel nu spune, "Relaxează-te, Timotei; nu te îngrijora cu privire la modul în care acţionezi. La urma urmei, dacă aceşti oameni se pocăiesc sau nu este în mâinile lui Dumnezeu, nu ale tale. Aşa că linişteşte-te şi fă cum îţi place." Pavel ştia că dragostea răbdătoare a lui Timotei poate foarte bine să fi un mijloc folosit de Dumnezeu în acordarea plină de har a pocăinţei. Aşadar, vedem încă o dată că antecedenţa suveranităţii divine nu subminează însemnătatea morală sau necesitatea voinţei umane.
Să nu fiţi duşi în eroare prin declaraţii neadecvate referitoare la învăţăturile Calvinismului. Nu este ca şi cum păcătoşii chinuiţi de remuşcări şi întristaţi stau înaintea lui Dumnezeu stăruind ca El să le dea pocăinţă, iar Dumnezeu obligat prin decretul Său neîndurător, refuză să ia în seamă cererea lor. Nu este "niciunul neprihănit", spune Pavel, "niciunul măcar". Nu este "niciunul care să înţeleagă", nu este "niciunul care să caute pe Dumnezeu" (Romani 3:10-11). Dacă vreunul se pocăieşte, el va fi mântuit. Însă niciunul nu se va pocăi afară de cazul în care Dumnezeu îi oferă cu îndurare pocăinţă.
Acest adevăr fundamental este repetat în cartea Faptele Apostolilor: " După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: "Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa." (Fapte 11:18; vezi şi 5:31). Atunci când Petru şi asociaţii săi au fost martori la răspunsul mântuitor din partea acestor Neamuri în faţa Evangheliei, la ce concluzie au ajuns ei? Prin voinţă liberă au îndeplinit ei condiţiile pe baza cărora Dumnezeu avea să-i aleagă? Doamne fereşte!
Petru a văzut răspunsul lor şi a putut deduce doar că Dumnezeu le dăduse darul pocăinţei. Petru nu trebuia să fi tras o asemenea concluzie dacă pocăinţa era un dar universal pe care toţi îl primesc. El vede şi aude credinţa lor în Cristos, din care concluzionează că Dumnezeu le-a dat pocăinţă. Dacă tuturor, chiar şi celor care persistă în necredinţă, le este acordată pocăinţa, Petru nu putea şi n-ar fi raţionat aşa cum a făcut-o.
Aşa cum a fost pentru Petru şi Pavel, la fel şi cu noi, această doctrină va afecta în mod radical motivele şi metodele noastre în evanghelizare. J.I. Packer a explicat cum anume:
"În timp ce noi trebuie să ne amintim mereu că responsabilitatea noastră este să proclamăm mântuirea, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu este Cel care mântuieşte. Dumnezeu este Cel care aduce bărbaţi şi femei la proclamarea Evangheliei şi Dumnezeu este Cel care-i aduce la credinţa în Cristos. Lucrarea noastră evanghelistică este instrumentul pe care El îl foloseşte în acest scop, însă puterea care mântuieşte nu se află în instrument: este în mâna Celui care foloseşte instrumentul. Nu trebuie să uităm nicicând acest fapt. Căci dacă uităm că este dreptul lui Dumnezeu de a produce rezultate atunci când Evanghelia este predicată, vom începe a crede că este responsabilitatea noastră de a-i aduce la mântuire. Şi dacă uităm că numai Dumnezeu poate da credinţă, vom începe să credem că a face convertiţi depinde, în ultimă instanţă, nu de Dumnezeu, ci de noi, şi că factorul decisiv este modul în care noi evanghelizăm."
O dată ce începem să credem că pocăinţa şi credinţa sunt în puterea omului spre a le produce, noi vom adopta acele metode şi procedee inventate prin care să le extragem de la el. Am deveni păcătos de pragmatici: orice funcţionează în a garanta o decizie este din acest motiv considerat ca fiind acceptabil. Ştiind ceea ce este Evanghelia, ar fi doar jumătate din însărcinare. De asemenea, am avea nevoie să dezvoltăm o tehnică irezistibilă pentru provocarea unui răspuns. Ca urmare, veridicitatea sau falsitatea unei metode evanghelistice va fi determinată doar pe baza roadei pe care chipurile o aduce. În plus, Packer continuă, "noi ar trebui să privim evanghelizarea ca o activitate care implică o bătălie a voinţelor între noi înşine şi cei la care mergem, o bătălie în care victoria depinde de lansarea unui baraj suficient de greu de efecte calculate. Aşadar, filozofia noastră despre evanghelizare ar ajunge îngrozitor de asemănătoare filozofiei de spălare a creierului."
Însă nu este corect, concluzionează Packer, atunci când luăm asupra noastră înşine să facem mai mult decât ne-a încredinţat Dumnezeu nouă să facem:
"Nu este corect când ne considerăm pe noi înşine responsabili pentru a face convertiţi, şi privim spre propriile noastre eforturi şi tehnici pentru a realiza ceea ce numai Dumnezeu poate înfăptui. A face acest lucru înseamnă a ne amesteca necuvenit în oficiul Duhului Sfânt, şi a ne slăvi pe noi înşine ca agenţi ai naşterii din nou. Iar aspectul esenţial pe care trebuie să-l înţelegem este acesta: doar permiţând cunoaşterii noastre a suveranităţii lui Dumnezeu, să dirijeze modul în care plănuim, ne rugăm şi lucrăm în slujba Lui, putem evita să ajungem vinovaţi de această greşeală."
La încheierea acestei lecţii doresc să vă îndemn să nu concluzionaţi în grabă că dovada Noului Testament pentru credinţă şi pocăinţă ca daruri este insuficientă pur şi simplu fiindcă am discutat numai cinci pasaje (oricât de uşor de înţeles ar fi ele). Vă asigur că, Noul Testament este plin de texte care afirmă iniţiativa divină în mântuire. Aici am limitat intenţionat studiul nostru la pasajele în care se face o referire clară la credinţă şi pocăinţă ca daruri ale harului divin.
În acest moment cineva ar putea obiecta: "Dar dacă Jerry (sau oricare persoană aleasă) ar refuza sau chiar ar abuza de dar? Doar pentru că Dumnezeu ne dăruieşte credinţă şi pocăinţă nu garantează faptul că noi le vom accepta şi folosi, nu-i aşa?" Foarte cert că aşa este! Însă iarăşi, acesta este un subiect pe care îl voi trata mai târziu. Pentru momentul de faţă este suficient să se spună că alegerea trebuie să fie necondiţionată, fiindcă aşa-numitele condiţii de care o agaţă Arminianul sunt dincolo de abilitatea şi bunăvoinţa omului de a le satisface. Dacă Jerry se pocăieşte şi crede Evanghelia, se datorează faptului că Dumnezeu l-a făcut capabil în mod suveran şi îndurător să acţioneze astfel; iar dacă Jerry şi-ar face numai timp să ia în considerare problema în dezbatere, el ar fi cu siguraţă de acord. Mărturia lui Charles Spurgeon în privinţa propriei lui convertiri ilustrează ceea ce m-am străduit să explic:
"Într-o noapte în timpul săptămânii, când mă aflam în casa lui Dumnezeu, nu mă gândeam prea mult la predica transmisă de predicator, fiindcă nu o credeam. Gândul acesta m-a izbit,
Tradus de Lacrisa Novac