Istoric vorbind, când poporul lui Dumnezeu Îl ia în serios pe Dumnezeu, rezultatul este o creştere reală şi durabilă în Biserică
Sunt sigur că o coardă adâncă a fost atinsă înlăuntrul tuturor celor ce au participat la o întâlnire recentă de rugăciune la care am abordat o secţiune din lungul psalm ce conţine un verset care te cercetează foarte mult. Psalmul 119:120 spune: "Mi se înfioară carnea de frica Ta, şi mă tem de judecăţile Tale." Înainte de a scrie acest verset, psalmistul indicase în mod repetat dedicarea sa puternică şi constantă faţă de Domnul, şi opoziţia sa strictă faţă de vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului Său. De ce atunci, ar trebui un om care nu avea păcate ascunse, să aibă o aşa frică de Domnul? Şi frica lui nu este mică. Cuvântul tradus, înfioară, este unul puternic însemnând a se ridica, indicând că carnea lui s-a strâns sau a fost străbătută de un fior la vederea Domnului. Cuvântul apare în Biblie doar aici şi în Iov 4:15. Este aceasta o atitudine corectă pentru un credincios faţă de Dumnezeul său răscumpărător?
Frica şi credinţa se exclud reciproc în afara cazului în care ele au un rol în relaţie cu Dumnezeu. Dacă avem credinţă în Dumnezeu, nu vom mai avea nici o teamă... cu excepţia temerii de Domnul. Noi, totuşi, trăim într-o perioadă în care presiunile terapeutice ale societăţii ne condiţionează să evităm orice formă de teamă, ca şi cum, orice teamă, în special cea evlavioasă, ar dăuna psihicului nostru. Astfel, oridecâte ori noi creştinii întâlnim în Scriptură fraza, frica de Domnul, ne simţim obligaţi să ne informăm pe noi înşine şi să învăţăm pe alţii că frica nu înseamnă cu adevărat frică, ci reverenţă filială. Dar cu siguranţă frica, spaima, şi veneraţia sunt părţi ale adevăratei reverenţe.
Când oameni sfinţi ca Moise, sau Isaia care au privit la viziuni ale Domnului, ei au căzut înaintea măreţiei Sale uimitoare. Totuşi, în timp ce noi trebuie să admitem că aceşti sfinţi ai Vechiului Testament se temeau de Domnul în mod evident, noi putem asuma superficial şi greşit că noi, cei ce trăim în lumina şi dragostea lui Dumnezeu în Hristos, nu avem nevoie de o asemenea frică. Noi citim că dragostea desăvârşită alungă orice frică (1 Ioan 4:18). Totuşi, cine este perfect în dragoste în această vale a desăvârşirii sufletului? Dragostea lui Dumnezeu în Hristos este manifestată mai explicit în Noul Legământ, dar este cumva înţelegerea noastră şi reflecţia noastră a acestei iubiri perfectă în acest pelerinaj? Şi o astfel de dragoste, chiar desăvârşită, previne tremurul înaintea Domnului nostru? Vedeţi, ca şi răspuns, reacţia lui Ioan, ucenicul preaiubit, când a privit pe Patmos viziunea Hristosului înălţat (Apocalipsa 1:10-18). La vederea acesteia, Ioan a căzut la picioarele lui Isus ca un om mort (v. 17).
Cu siguranţă că nu putem presupune că Moise, Isaia, şi Ioan au arătat o aşa teamă de Dumnezeu pentru că ei au înţeles mai puţin clar şi adânc dragostea, şi cu atât mai puţin gloria sfântă, măreţia stăpânitoare, şi puterea uimitoare a lui Dumnezeu decât noi. Astfel ne întoarcem la cuvintele psalmistului în Ps. 119:120. Era el orbit faţă de harul şi dragostea lui Dumnezeu, sau vedea el aceste calităţi binecuvântate fără să piardă din vedere măreţia glorioasă şi înfricoşată a Sfântului lui Israel? Într-adevăr, nu ne rămâne decât să concluzionăm că aceşti oameni au privit ceva esenţial în Dumnezeu şi care noi am pierdut din vedere într-o mare măsură.
Este frica de Domnul o concepţie care ne şchiopătează sufletul şi ne dăunează psihicului, lepădată de era noastră luminată? Cuvântul lui Dumnezeu o declară ca fiind o forţă potentă ce purifică şi converteşte sufletul de la gândurile şi faptele rătăcitoare şi păcătoase (Psalmul 19:8, 9). Haideţi să fim sinceri şi să ne întrebăm pe noi înşine: Câte gânduri rele şi fapte nelegiuite ar fi fost stirpate dacă noi am avea o teamă corectă cât şi o dragoste corectă pentru Dumnezeul nostru? O frică de Domnul corectă este un bun preventiv. Ea ne păzeşte de la a intra în păcat, ne reţine de la a cultiva păcatul, şi ne scoate din păcat când cădem în el. În mod pozitiv, frica de Domnul este începutul cunoştinţei (Prov. 1:7), şi nu o superstiţie josnică şi păgubitoare.
A avut absenţa fricii de Domnul un efect benefic sau advers asupra evanghelismului? Mulţi ar spune că noi nu trebuie să speriem oamenii de la gândul lor iniţial cu privire la Isus, cu vorbe despre reverenţa sfântă şi tremurul temător înaintea Mielului lui Dumnezeu. Trebuie să admitem, de asemenea, că acele biserici care au un apel pentru necredincioşi neofensându-i cu întregul adevăr al Evangheliei, au tendinţa să se umple cu oameni. Dar caută cineva care este mort în păcat să tremure înaintea unui Dumnezeu atât de măreţ? Am îndoielile mele că membrii acestor mari congregaţii care se dau în vând după muzică trivială şi refuză să se hrănească cu altceva decât cu predici superficiale, impregnate din greu cu umor, vor sta în picioare în ziua când cerurile vor trece cu tunet, şi pământul şi lucrările lui vor fi arse (2 Petru 3:10).
Istoric vorbind, când poporul lui Dumnezeu Îl iau în serios pe Dumnezeu, rezultatul este o creştere reală şi durabilă în Biserică. Citiţi în Fapte 9:31 cum Biserica primară creştea pe măsură ce oamenii creşteau în frica lor de Domnul, şi cum oameni din afară, prin mărturia credincioşilor, veneau să vadă condiţia lor serioasă.
Eşecul josnic şi vinovat al zilei noastre este că mare parte a aşa-numitului evanghelism nu salvează oamenii de la mânia viitoare a lui Dumnezeu, ci mai degrabă ajută la tratarea unor simptome ale păcatului, oferind alinare imediată, temporară, şi relativă de la nenorocirile acestei lumi blestemate. Şi noi putem crede că putem îmbunătăţi evanghelismul lui Iona, neanunţând ziua ce vine a Domnului, ci mai degrabă, spre câştigarea oamenilor avertizând oamenii de pe plaja de vacanţă să se ferească de peşti mari, ce înghit oameni.
Cât despre mine, mă simt vinovat de lipsa mea de frică pentru Domnul meu. Este o lipsă pe care doresc să o diminuez. În acest sezon în care cerem, dăruim, şi primim daruri, nu am face noi bine să plasăm frica de Domnul în capul listei de daruri pe care am spera să le primim?
William Harrel
Immanuel Presbyterian Church, Norfolk, Virginia
Tradus de Cristian Coţovan