Să ne întoarcem la studiul nostru din Galateni. Ne vom uita la Galateni 3 versetele 10-14. Hai să ne amintim puţin contextul. Pavel scrie această epistolă către un grup de biserici din Asia mică. Galatia este o parte din Turcia de astăzi. Aceste biserici au fost înfiinţate probabil de Pavel în primele sale călătorii misionare. Este evident faptul că el a cunoscut pe foarte mulţi din aceste biserici, lucru evidenţiat de-a lungul epistolei. Ei îl cunoşteau pe apostol deoarece el le scrie într-un limbaj familiar şi uneori devine foarte direct, sincer şi chiar sarcastic. Chiar acest sarcasm arată cu câtă pasiune ţine Pavel la aceşti oameni şi la starea lor spirituală. El este foarte îngrijorat cu privire la alunecarea lor de la învăţătura sănătoasă. Apostolul se mutase. Nu mai era în Galatia. Probabil că nu era nici măcar prin apropierea acestei provincii. Dar el a început să afle despre ce se întâmpla acolo şi lucrurile nu arătau bine. Oamenii erau influenţaţi de către un grup de apostoli falşi sau învăţători falşi, eretici, care erau deştepţi şi convingători dar care învăţau o evanghelie diferită decât cea pe care Pavel o adusese acolo, diferită decât orice auziseră galatenii de la apostolul Pavel.
Diferenţa esenţială dintre ceea ce învăţau aceşti învăţători falşi şi ceea ce învăţa Pavel a fost aceasta: învăţătorii susţineau că nou-convertiţii la Cristos dintre neamuri nu puteau deveni creştini reţinându-şi identitatea de neam. Falşii învăţători insistau asupra necesităţii de a deveni evreu, deoarece creştinismul era evreiesc şi de aceea trebuia să fii tăiat împrejur. Trebuia să împlineşti toate legile ceremoniale şi de regim alimentar ale Vechiului Testament şi trebuia să trăieşti în condiţiile legământului mozaic.
Ei vedeau creştinismul ca o dezvoltare a unor legăminte care adăugau mai mult decât ceea ce fusese descoperit mai înainte. Ei credeau că tot ce venise mai înainte acum devenise aplicabil. Aşa că le spuneau creştinilor că trebuie să împlinească legământul mozaic. Era obligatoriu să împlinească legământul mozaic. Noi îi numim pe aceşti învăţători falşi, iudaizatori, deoarece ei încercau mai mult să înveţe biserica dintre neamuri să trăiască sub legea evreiască decât să trăiască în slobozenia lui Cristos şi a Evangheliei Sale. Şi Pavel spune că acest lucru este greşit. Şi nu numai că este uşor eronat, ci periculos de eronat. Şi chiar începe această epistolă către Galateni, Galateni 1 versetele 8 şi 9, prin pronunţarea unor duble blesteme (anateme) împotriva falşilor învăţători şi împotriva oricui va îndrăzni să aducă un mesaj care modifică în vreun aspect Evanghelia pe care Pavel o propovăduise în Galatia. Acesta reprezintă punctul său de pornire.
Lucrul acesta nu reprezintă vreo formă de teritorialism din partea lui Pavel. El nu a scris această scrisoare pentru că s-ar fi simţit rănit în orgoliul său pentru ca altcineva începe să manifeste influenţă asupra bisericilor din Galatia. Aceasta nu a reprezentat o luptă pentru supremaţie între Pavel şi ceilalţi învăţători. Lupta a avut legătură cu păstrarea Evangheliei curate şi a centralităţii lui Cristos în credinţa creştină. Pavel nu a avut nimic personal cu iudaizatorii. Deci, în primele două capitole din Galateni Pavel subliniază acest aspect. El face acest lucru rememorând modul în care a primit adevărul evangheliei: nu prin cuvânt rostit de vreun ucenic al Domnului şi nici prin învăţătura vreunui om. Pavel spune că a primit Evanghelia direct de la Domnul Cristos.
Apoi în mod special în capitolul 2 Pavel rememorează în detaliu felul cum în mod repetat a fost nevoit să apere Evanghelia şi simplitatea acesteia, chiar dacă acest lucru a cauzat în Ierusalim şi Antiohia anumite neînţelegeri temporare între apostol şi alţi lideri bisericeşti, chiar şi cu Petru la un anumit moment.
Pavel îşi aduce aminte cum a fost nevoit să-l mustre în mod public pe apostolul Petru, deoarece acesta, pentru a face plăcere unor lideri evrei foarte stricţi (în cazul Atiohiei, Galateni 2, aceştia erau bărbaţi care veniseră din biserica din Ierusalim), s-a separat de neamuri şi a refuzat să mănânce cu aceştia pe motiv că erau necuraţi din punct de vedere ceremonial.
Pavel a spus că modul în care s-a comportat Petru a adus o pată neagră pe Evanghelie, deoarece acest lucru indica faptul că nu poţi fi în acelaşi timp şi creştin şi dintre neamuri. Adică, dacă eşti dintre neamuri şi eşti creştin nu este suficient. Mai este un lucru de care ai nevoie. Aşa că Pavel l-a mustrat pe apostolul Petru în mod public. Acest fapt nu avea legătură cu manierele sau diversitatea socială sau cu ceva de genul acesta. Nu a fost nici măcar o mică dispută între Petru şi Pavel. Acest lucru s-a referit la menţinerea mesajului Evangheliei clar şi la oprirea oricăror lucruri care ar putea să umbrească harul şi libertatea mântuirii noastre în Cristos. Despre aceasta a fost totul.
Pentru lămurirea acestui lucru a fost scrisă întreaga epistolă. Şi în mod clar, până la acest punct, fiecare verset din Galateni a avut drept scop sublinierea faptului că mesajul Evangheliei nu este nici secundar nici lipsit de importanţă. Evanghelia trebuie înţeleasă în mod corect. Este cel mai crucial aspect dintre toate doctrinele Bibliei. Şi dacă răstălmăceşti Evanghelia sau dacă îi pătezi adevărul în vreun anumit mod, distrugi partea centrală, piesa de rezistenţă a creştinismului. Şi dacă stricăciunea e mare, nu-l mai poţi numi creştinism. Este o doctrină condamnabilă. Şi de aceea fiecare punct de adevăr care este esenţial Evangheliei reprezintă o doctrină pentru care merită să lupţi. Şi aici Pavel ne oferă un exemplu prin faptul că luptă pentru puritatea Evangheliei. Aceasta o face în decurs de două capitole.
În debutul capitolului trei, Pavel începe să se concentreze asupra punctelor centrale ale doctrinei pe care doreşte să o apere: justificarea numai şi numai prin credinţă. Acesta este acelaşi principiu care a fost readus la lumina zilei de către reforma protestantă - "Sola Fide" (numai prin credinţă). Credinţa singură reprezintă instrumentul justificării noastre înaintea lui Dumnezeu. Aşadar primele două capitole din Galateni sunt pline cu învăţături corelate cu trecerea în revistă a istoriei personale a lui Pavel în slujirea Evangheliei. În capitolul trei Pavel începe o apărare sistematică şi o explicare a doctrinei justificării prin credinţă. Acum se intră de-a binelea în partea de doctrină.
De la versetul 1 până la versetul 5 Pavel ridică o serie de întrebări. Toate cele cinci versete reprezintă întrebări clare adresate galatenilor, într-o succesiune rapidă, în încercarea de a-i conştientiza că, de la început, credinţa lor în Cristos se bazează pe Cristos şi lucrările Sale, spre binele lor, şi nu pe ei sau pe lucrările lor pentru Cristos.
Evanghelia este mesajul a ceea ce a făcut Cristos pentru noi. Nu reprezintă un mesaj a ceea ce ar trebui să facem noi pentru El. De aceea Evanghelia este vestea bună despre ceea ce El a făcut deja, nu despre ce trebuie să facem noi pentru El. Şi de aceea, în esenţă mesajului Evangheliei este istoric, bazat pe fapte şi ancorat în credinţă. Nu este nici pietistic, nici teoretic, nici bazat pe fapte. Acestea sunt lucrurile spuse de el până în acest punct.
În versetele 6-9 Pavel se ocupă de exemplul lui Avraam din Vechiul Testament, care, conform cu Geneza 15:6, a crezut în Domnul şi Domnul i-a considerat aceasta ca neprihănire. Acolo se poate observa Evanghelia - totul este prin credinţă. Mântuirea este prin credinţă. Dumnezeu îi consideră credinţa drept neprihănire. Pavel pune punctul pe i arătând că adevăraţii moştenitori ai lui Avraam nu sunt aceia care sunt tăiaţi împrejur fizic, ci aceia care îl urmează în credinţă, aceia care cred la fel ca Avraam. Toată atenţia este îndreptată asupra credinţei, totul se referă la mesajul Evangheliei. Şi aici este punctul unde am rămas în ultimul studiu. Pavel face această afirmaţie despre Avraam şi aduce inevitabil în discuţie problema contrastului dintre cele două legăminte. Acest lucru va deveni o temă continuă în Galateni pe parcursul a două capitole.
Pavel începe cu o parte care pune în contrast binecuvântările legământului avraamic cu blestemele din legea lui Moise. Aş dori să observaţi tranziţia. Sfârşitul versetului 8 spune Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: "Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine." Acest lucru face referire la legământul avraamic, repetat în Geneza de fiecare dată când legământul avraamic este reconfirmat. Şi acest lucru se face de câteva ori. De fapt această afirmaţie "Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine" o veţi găsi adresată de cel puţin cinci ori lui Avraam în Geneza, fiind întotdeauna în legătură cu legământul avraamic. Acest lucru este de fapt inima întregului legământ avraamic. Geneza 12 versetul 3.
Chiar de la instituirea legământului cu Avraam citim următorul lucru: "Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine." Apoi în Geneza 18 versetul 18, El reafirmă legământul: "...Căci Avraam va ajunge, negreşit, un neam mare şi puternic şi în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului." Este aceeaşi promisiune reiterată. Toate naţiunile lumii, toate familiile pământului vor fi binecuvântate în Avraam. Acest lucru reprezintă întregul fudament. În Geneza 22 versetul 18 El spune din nou: "Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta..."; în Geneza 26 versetul 4: "...şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta." şi în Geneza 28 versetul 14: "...toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta."
Se poate vedea cum această temă se repetă de fiecare dată când Dumnezeu reaminteşte legământul cu Avraam, de fiecare dată când reînnoieşte legământul, de fiecare dată când îşi reaminteşte promisiunea făcută. Acest lucru reprezintă esenţa. Este o promisiune datorită căreia, prin Avraam, şi în mod specific prin sămânţa lui, toate popoarele pământului vor fi binecuvântate. Şi această binecuvântare repetată pentru toate naţiunile, nu numai pentru Israel, reprezintă elementul fundamental al legământului avraamic. Şi Pavel spune că acest lucru reprezintă promisiunea mântuirii. Acest lucru reprezintă o garanţie a faptului că Dumnezeu îşi va îndrepta harul către toate naţiunile şi către toate familiile pământului. Nu este vorba doar de descendenţii direcţi ai lui Avraam, ci de toate naţiunile pământului.
Această promisiune reprezintă Evanghelia în stadiul de embrion. Acesta este punctul de vedere al lui Pavel. Acesta este înţelesul a ceea ce spune Pavel în versetul 8: "Scriptura... a vestit mai dinainte lui Avraam...". Deoarece în centrul legământului avraamic a fost această măreaţă promisiune, îndeplinită în mesajul Evangheliei. Promisiunea care a fost inima legământului avraamic reprezintă acum sămânţa care înfloreşte în mesajul Evangheliei şi care încolţeşte pe tot parcursul Vechiului Testament.
Atunci Pavel spune că legea, care este piesa de rezistenţă a legământului mozaic, reprezintă ceva total diferit. La baza mesajului legii sunt o serie de blesteme care-i condamnă pe toţi cei ce trăiesc sub lege. Pasajul studiat acum este de la versetul 10 până la 14. Dar voi începe cu versetul 9, ca să puteţi vedea cum apare această schimbare de la ideea binecuvântării la realitatea blestemului şi cum acest lucru defineşte întreaga tranziţie pe care o face Pavel de la Avraam la Moise. Versetul 9.
9 " Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.
10 Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii sunt sub blestem; pentru că este scris: "Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă."
11 Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci "cel neprihănit prin credinţă va trăi."
12 Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: "Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele".
13 Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: "Blestemat e oricine este atârnat pe lemn" -
14 pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit."
Putem vedea că acest pasaj este unul chiar simplu. Ţineţi minte că pasajul nostru începe cu versetul 10 şi continuă până la versetul 14 - deci 5 versete. Am citit versetul 9 tocmai pentru a vă arăta tranziţia pe care o face Pavel. El se mută de la ideea de binecuvântare la ideea de blestem. Pasajul acesta vorbeşte despre blestemul din legea mozaică. Şi dacă puteţi vedea că aici se vorbeşte numai de blestemul din lege, acest pasaj devine unul uşor de înţeles. Este unul dintre pasajele Scripturii care, practic, se autoconturează. În primele patru versete Pavel citează din patru pasaje distincte ale Vechiului Testament.
Fiecare referinţă din Vechiul Testament atinge câte un punct diferit, de aceea există patru puncte distincte în progresia logicii lui Pavel. Este foarte simplu de urmat argumentul pe care îl aduce din moment ce am înţeles aceste puncte. Fiecare din aceste 4 puncte este asociat cu câte un verset biblic din Vechiul Testament citat de Pavel. Eu voi lăsa ca aceste versete biblice să fie punctele tari ale argumentării mele, deoarece ele sunt şi punctele tari ale argumentării lui Pavel. Haideţi să urmărim ceea ce spune el.
Primul punct: Deuteronom 27 versetul 26. Ideea subliniată aici este că legea ne pune sub blestem. Aceasta este întreaga temă a pasajului. Legea ne pune sub blestem. Nu uitaţi de promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, de legământul lui Dumnezeu cu Avraam. Este la acest moment vreo promisiune de binecuvântare, o binecuvântare universală, o binecuvântare către toată lumea? Legea mozaică este complet diferită de aceasta. Prin contrast, aceasta este dominată de un blestem absolut. Şi pentru a pune punctul pe i, Pavel citează din Deuteronom 27 versetul 26. Uitaţi ce spune acest verset: "Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia şi cine nu le va face!"
Cu alte cuvinte, blestemul este parte a legii. El citează din Deuteronom deoarece aici este o afirmaţie a legii. Este o declaraţie comprehensivă a legii, incluzând şi acest blestem. Legea însăşi, susţine Pavel, condamnă în mod absolut pe oricine nu împlineşte fiecare cuvânt din ea. Aceasta este o caracteristică esenţială a legii. Acesta este caracterul legii.
Acest lucru reiese dintr-un pasaj destul de interesant, un episod din istoria Israelului pe care l-am citit de multe ori. Niciodată nu m-am gândit la el până când am studiat acest pasaj. Aş dori să-l observaţi. Permiteţi-mi să vă ofer contextul prin Deuteronom 27. Acest lucru a venit în momentul în care israeliţii erau pe marginea Iordanului, pregătiţi să-l treacă şi să pătrundă în ţara promisă, după patruzeci de ani în pustie. Şi Dumnezeu le-a cerut să conducă o ceremonie formală pentru a ratifica şi a memora legea lui Moise ca şi principiu conducător în tot Israelul.
Acesta era primul lucru pe care trebuia să-l facă după ce trec Iordanul. Şi uitaţi ce se întâmplă. Imediat ce au trecut Iordanul au trebuit să aducă nişte pietre albe şi mari, care trebuiau spălate pentru a fi perfect albe. Apoi trebuia să scrie pe ele cuvintele legii. Aici nu este vorba numai de cele zece porunci, ci probabil de întreaga carte Deuteronom. Şi după aceea trebuiau să continue această masivă ceremonie între doi munţi: Garizim şi Ebal.
Aşadar jumătate din triburi urma să stea pe o parte a muntelui Garizim şi să spună o serie de binecuvântări asupra poporului lui Dumnezeu iar cealaltă jumătate - pe muntele Ebal, să spună o serie de blesteme asupra poporului Domnului. Acest lucru trebuie să fi fost un discurs deosebit - două coruri înainte şi înapoi, unul pronunţa o binecuvântare asupra poporului, celălalt spunea un blestem asupra poporului. Înainte şi înapoi - aşa se făcea.
Uitaţi-vă la versetul 11.
"11 În aceeaşi zi, Moise a mai dat următoarea poruncă poporului:
12 "După ce veţi trece Iordanul, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Iosif şi Beniamin, să stea pe muntele Garizim, ca să binecuvânteze poporul;
13 iar Ruben, Gad, Aşer, Zabulon, Dan şi Neftali, să stea pe muntele Ebal, ca să rostească blestemul."
Aşadar a fost acest minunat cor alternativ între cei doi munţi gemeni. Au fost milioane de oameni; jumătate din ei spuneau binecuvântări, jumătate spuneau blesteme. Şi după fiecare blestem sau fiecare binecuvântare, toţi oamenii răspundeau "Amin".
Lucrul interesant (acesta este un lucru pe care nu l-am realizat mai înainte) este că Scriptura nu arată care au fost binecuvântările rostite, nici măcar pentru noi. Au fost relatate doar blestemele. Din versetul 15 până la 26 sunt menţionate douăsprezece blesteme. Ştiţi că noi ne referim la Decalog ca fiind cele zece porunci. La această porţiune din Scripturi unii comentatori biblici se referă ca fiind Dodecalogul, însemnând cele "douăsprezece porunci". De fapt acestea reprezintă o serie de douăsprezece blesteme. Şi în mod specific aceste blesteme sunt rostite împotriva păcatelor făcute în secret. Dumnezeu îi transmite poporului Său Israel următorul mesaj: "Poţi crede că păcătuieşti în secret şi că nimeni nu va şti, dar Eu voi şti. Şi Eu vreau ca tu să rosteşti un blestem formal, un blestem într-un ceremonial public, despre toate felurile de păcate făcute în secret, ca să vezi severitatea încălcării de legii.
Observaţi blestemul final, versetul 26. Este absolut cuprinzător, fiind cu neputinţă scăparea de sub incidenţa acestuia: "Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele Legii acesteia şi cine nu le va face!" - Şi tot poporul să răspundă: "Amin!". Acel al doisprezecelea blestem este cel pe care apostolul îl citează în Galateni 3:10. Întoarceţi înapoi la Galateni 3:10. Şi nu uitaţi că Pavel vorbeşte aici despre un blestem formal, rostit la porunca lui Dumnezeu într-un cadru public şi ceremonial, într-un mod clar, atunci când ei au stat pe cei doi munţi strigând blesteme şi binecuvântări unii asupra altora. Blestemul a fost pronunţat în mod formal de către oamenii lui Israel, exact în acel moment al istoriei lor când au intrat în ţara promisă.
Şi acest lucru Pavel doreşte să-l evidenţieze atunci când vorbeşte despre blestemul legii. Acesta este un blestem pe care Dumnezeu l-a instituit, a fost afirmat în mod public, ratificat formal de către popor cu un ceremonial "amin". Ei au pronunţat acest blestem asupra lor. Dumnezeu a instituit acest blestem.
Să analizăm din nou punctul de vedere al lui Pavel din Galateni 3:10. Căci toţi cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem; pentru că este scris: "Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă". Hai să vedem ce vrea să spună cu aceasta. Observaţi mai întâi expresia "faptele legii". Această expresie are un înţeles specific în cadrul cărţii Galateni.
Aş dori să subliniez acest punct de vedere. Această frază este una tehnică, pe care Pavel o foloseşte în argumentările sale împotriva celor care credeau că pot să se justifice prin ascultarea de lege. Acei oameni sunt cei ai "faptelor legii". Pavel foloseşte aceeaşi frază de trei ori în versetul analizat deja, Galateni 2:16. Aici Pavel clarifică lucrurile atunci când vorbeşte despre oamenii care sunt ai faptelor legii. Să fii un om al faptelor legii, după cum am mai spus, înseamnă să încerci să te justifici înaintea lui Dumnezeu prin ascultarea ta faţă de lege. Aici doctrina justificării (neprihănirii) prin credinţă devine superioară. De fapt, aceasta este doctrina justificării prin credinţă. Ce ne face pe noi neprihăniţi? Dacă este vorba de credinţă, atunci aceea este Evanghelia. Dacă tu te crezi neprihănit prin faptele tale bune, faptele tale sunt cele ale legii. Şi Pavel spune că dacă eşti sub incidenţa faptelor legii, eşti sub un blestem.
Uită-te din nou la Galateni 2:16 şi observă de trei ori aceeaşi exprimare: "prin faptele legii". "Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii". De trei ori în acelaşi verset, el foloseşte aceeaşi expresie "prin faptele legii". Este un lucru semnificativ dacă el repetă această expresie de trei ori. Şi de fiecare dată când face acest lucru, el subliniază ideea că nu poţi fi socotit neprihănit prin ascultare de lege.
Aşa că, în Galateni 3, chiar înainte de a ajunge la versetul 10, Pavel foloseşte aceeaşi expresie "faptele legii" încă de două ori. Şi de fiecare dată reiese aceeaşi idee. Să ne uităm la Galateni 3 versetul 2. "Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul ori prin auzirea credinţei?" Cu alte cuvinte, "Voi aţi devenit creştini datorită faptului că aţi împlinit legea sau fiindcă aţi ascultat Evanghelia care v-a fost predicată?" Şi răspunsul devine evident. El accentuează pur şi simplu faptul că galatenii nu erau iertaţi (ispăşiţi) şi nu puteau să aibă vreo speranţă de iertare (ispăşire) datorită faptelor lor bune. Apoi în versetul 5: "Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?" De fapt este aceeaşi întrebare ca cea din versetul 2. Aşa că atunci când ajungem la versetul 10, Pavel foloseşte aceeaşi expresie "toate lucrurile scrise în cartea Legii". Aici devine absolut clar la cine se gândeşte Pavel când spune aceste lucruri. Este vorba despre aceia care încearcă să fie ispăşiţi prin ascultarea de lege. El le spune astfel: "Dacă voi credeţi că prezenţa voastră înaintea lui Dumnezeu este legată de întrebarea Cât de bine aţi respectat legea Lui? atunci voi sunteţi prin faptele legii."
Acest lucru înseamnă că voi sunteţi sub un blestem, deoarece legea însăşi este "pătată" de către un mare blestem împotriva oricui încalcă această lege, chiar dacă o încalcă în secret sau îi încalcă o singură poruncă. Acesta este primul pas în progresia logicii lui Pavel referitoare la blestemul legii. Legea este dominată de blestem. Şi dacă tu încerci să obţii ispăşirea prin lege, te afli sub blestem. Deuteronom 27 versetul 26. Legea ne pune pe noi sub blestem.
Punctul doi este legat de un text probă din Vechiul Testament - Habacuc 2:4. Acesta este probabil cel mai important verset din toată cartea Habacuc, repetat de trei ori în Noul Testament: o dată în Romani, Evrei şi Galateni. Şi aceasta este lecţia: Ceea ce legea blestemă nu mai poate fi justificat (scuzat). Acest lucru are sens, nu? Acesta este un adevăr evident şi Pavel îl tratează ca atare. Legea nu poate să binecuvinteze exact acelaşi lucru pe care îl blestemă. Persoana care este condamnată de lege nu poate fi îndreptăţită de către aceasta. Şi apoi, pentru a sublinia acest punct, Pavel citează unul dintre cele mai cunoscute versete ale Vechiului Testament referitoare la credinţă şi îndreptăţire, Habacuc 2:4. Acesta este acelaşi text care l-a lovit cu forţă pe Martin Luther şi i-a arătat calea către îndreptăţirea (mântuirea) prin credinţă, chiar atunci când el încerca disperat să-şi câştige mântuirea prin faptele bune pe care le făcea. Şi el a citit:"cel neprihănit va trăi prin credinţa lui."
Ceea ce doreşte Pavel să evidenţieze folosind acest verset din Habacuc este uşor subtil. El evidenţiază faptul că ori de câte ori Vechiul Testament vorbeşte despre mântuire (justificare) nu menţionează nimic despre lege, dar vorbeşte întotdeauna de credinţă. Şi asta deoarece din moment ce ai încălcat legea, legea nu are posibilitatea iertării, ea poate doar să te condamne. Aşa că cel drept va trăi prin credinţa lui, nu va trăi prin ascultarea sa de lege.
Acesta este un mod simplu şi elegant prin care le reaminteşte galatenilor adevărul. Dacă justificarea (iertarea) nu vine din ascultarea de lege, de unde vine? Şi Pavel a răspuns deja la această întrebare începând cu versetul 1 până la 9 prin exemplul lui Avraam, un model de credinţă, un om care s-a încrezut în Dumnezeu şi care, datorită acestui lucru, a fost socotit neprihănit.
Şi acum el citează Habacuc 2:4 pentru a accentua acest punct de vedere. Lecţia vieţii lui Avraam, întreaga lecţie despre tot ceea ce a fost Avraam, vorbeşte despre credinţă şi despre iertarea (justificarea) atribuită tuturor celor care au crezut. Credinţa este singurul instrument prin care se poate obţine iertarea (justificarea). Şi Pavel evidenţiază încă odată acest punct aici, dar de data aceasta oferă citat din Habacuc într-o declaraţie care însumează doctrina iertării prin credinţă (justificării) în cât mai puţine cuvinte: "cel neprihănit va trăi prin credinţă". În Habacuc nu este vorba deloc de lege. Nu este vorba de vreo trăire merituoasă. Problema pe care o aduce Habacuc în prim plan este simplă şi se referă în întregime la lege. De fapt, sensul literal al cuvintelor din Evrei este foarte important. Poţi traduce Habacuc capitolul 2 versetul 4 în acest mod: "Acela care este drept (neprihănit) va trăi prin credinţă." Acela care este iertat (justificat) va trăi prin credinţă.
Şi Pavel urmăreşte acest adevăr simplu care arată că nimeni nu este iertat (justificat) prin ascultarea de lege, deoarece mai întâi de toate ea este dominată de blestem. Şi acesta este un blestem pe care niciun păcătos nu poate să-l evite. Versetul 10: "...Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă."
Legea este foarte cuprinzătoare în porunca ce vizează perfecţiunea absolută. Deci, dacă eşti un păcătos, eşti blestemat de lege. Şi aceasta o spune şi Iacov în Iacov capitolul 2 versetul 10. "Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate." Argumentul său aici este că legea reprezintă un tot unitar şi dacă ea este încălcată într-un anume punct, devii vinovat de încălcarea întregului. Tu eşti vinovat de încălcarea legii.
Dacă ai încălcat-o într-un anume punct, ai încălcat-o pe toată. Este încălcată. Şi dacă tu o încalci, te afli sub blestem. Şi blestemul este acela menţionat aici în Galateni 3:10, foarte complet şi cuprinzător. Tu trebuie să ţii toate lucrurile care sunt scrise în cartea legii. Şi nu există excepţii la cerinţele legii. Acest lucru nu îţi oferă niciun timp de relaxare, de odihnă. Ea cere ascultare non-stop. Ea blestemă cu toată furia încă de la prima încălcare şi nu există în lege vreun remediu al blestemului. Cu alte cuvinte, nu poţi prin ascultare de lege să repari ceea ce ai încălcat mai înainte. Şi astfel Pavel spune că este evident, nu-i aşa, căci niciun om nu este iertat (justificat) prin lege înainte lui Dumnezeu, pentru că cel neprihănit (drept) va trăi prin credinţă.
Cuvântul cheie în viaţa unei persoane cu adevărat religioase este "credinţa". Dar cuvântul cheie în cadrul legii este "împlineşte". Şi acesta este exact următorul pas pe care îl face Pavel în expoziţia logicii sale. Punctul unu, din Deuteronom 27:26, indică faptul că legea ne plasează sub blestem. Punctul doi, din Habacuc 2:4, spune că orice blestemălegea nu mai poate fi iertat (justificat). Acum vorbim despre punctul trei - Levitic 18 versetul 5 - Cererile (pretenţiile) legii sunt absolute şi inflexibile.
Uită-te la Galateni 3:12
"Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: "Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele". Această expresie "Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele" este o parafrazare la Levitic 18 versetul 5, unde Dumnezeu le spune israeliţilor "Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini, va trăi prin ele. Eu Sunt Domnul!"
Cu alte cuvinte "Dacă vei căuta iertarea (justificarea) prin ascultare, împlinire, trebuie să împlineşti totul. Trebuie să împlineşti fiecare statut şi fiecare judecată. Nu ai voie să greşeşti în niciun punct măcar. Şi dacă doreşti să ai legea ca şi suport pentru iertare (justificare), există un lucru important care trebuie reamintit şi acesta este următorul: trebuie să fii perfect." Pavel pune în contrast, în mod deliberat, credinţa şi înfăptuirea.
Adevărata iertare (justificare) înaintea lui Dumnezeu cere credinţă. El a realizat deja acest punct. Şi aceasta înseamnă să ai încredere în cineva.
Dacă te uiţi la lege ca la un motiv de iertare (justificare), atunci nu te încrezi în mod total, aceasta spune el. Tu ar trebui să fii îngrijorat de împlinire dacă doreşti să asculţi de lege, cu împlinirea perfectă a legii, deoarece aceasta este ceea ce le cere tuturor celor ce trăiesc după ea. Fă acest lucru şi fă-l perfect. Acest lucru este în contrast absolut cu credinţa, care este instrumentul vital în iertarea (justificarea) noastră. Deoarece atunci când vine vorba de iertare (justificare) versus condamnare, legea este ocupată cu un singur lucru şi acela este performanţa perfectă. Totul se rezumă la a face.
Credinţa, pe de altă parte este cuprinsă în perfecţiunea absolută a stării ei. Totul se rezumă la încredere. Şi cele două lucruri sunt aşa de diferite că este imposibil să le amesteci. Şi acest lucru Pavel doreşte să-l spună aici în versetul 12: " Legea nu se întemeiază pe credinţă". El nu spune că nu a fost loc pentru credinţă în dispensaţiunea mozaică (perioada legământului). Unii oameni interpretează acest lucru în celălalt mod, cum că el ar vrea să spună că dacă ai fi trăit în vremea lui Moise nu ţi s-ar fi cerut mai mult să faci decât să crezi. Adevărul există şi sub legea lui Moise, chiar şi în timpul acesteia li se cerea oamenilor să creadă. Tu poţi fi justificat (iertat) numai prin credinţă. Acest lucru a provenit de la legământul avraamic, nu de la legea însăşi. Acesta este punctul său de vedere.
Legea nu este despre credinţă. El nu a spus că nu există loc pentru credinţă dacă ai fi trăit în vremea Vechiului Testament. El nu a vrut să spună că atunci când Dumnezeu a dat legea pe Sinai El a răsturnat principiul credinţei sau promisiunea legământului avraamic. El nu sugerează că scopul legii este acela de a ne scoate din tărâmul credinţei. El are un singur punct de vedere şi anume: dacă vrei ca legea să fie instrumentul prin care primeşti justificarea (iertarea), dacă consideri că eforturile tale personale, ceea ce reprezintă ascultarea ta personală de standardul perfect al dreptăţii lui Dumnezeu, dacă doreşti să aduci acel motiv pentru justificarea (iertarea) ta, dacă consideri că acest lucru va fi suficient în ochii lui Dumnezeu, atunci Pavel spune că te înşeli amarnic şi te-ai plasat sub un blestem teribil, care nu are leac atâta timp cât tu încerci să te faci suficient de bun.
Pavel spune că nu există strop de credinţă autentică într-o astfel de atitudine, deoarece acest lucru reprezintă o neprihănire personală (pe care omul şi-o face). Şi acest lucru este dezgustător înaintea lui Dumnezeu, deoarece este bazat pe premisa că Dumnezeu ar trebui să fie mulţumit cu tentativele noastre corupte şi arogante de acoperire a păcatului nostru cu pretenţii de neprihănire (dreptate) şi neprihănire imperfectă. Acest mod de viaţă este incompatibil cu credinţa autentică şi te va aduce, spune Pavel, sub o declaraţie de condamnare, deoarece te plasează sub blestem.
Şi acesta este motivul pentru care erezia iudaizatorilor a fost aşa periculoasă (mortală). Aceasta nu a fost doar o despărţire culturală dintre evrei şi neamurile creştine; această eroare a fost una mortală, care i-a făcut pe mulţi oameni să creadă că justificarea (iertarea) lor depindea de ceea ce făceau ei şi nu de persoana în care şi-au pus încrederea. Întorcea scopul Evangheliei de la Cristos şi punea toată greutatea pe faptele păcătosului. Şi acest lucru crea o confuzie asupra întregii doctrine a iertării (justificării), producând coruperea Evangheliei. Nu e de mirare că Pavel a început practic întreaga epistolă către Galateni, în Galateni 1 versetul 8 şi 9, pronunţând de două ori condamnări asupra iudaizatorilor şi asupra oricărei persoane care va căuta să corupă Evanghelia în acelaşi mod. Iudaizatorii se puneau singuri sub blestem prin faptul că ei vedeau legea ca pe un instrument al justificării noastre. Deci blestemul rostit a fost binevenit.
Haideţi să revedem argumentul său de aici, începând cu versetul 10. Mai întâi Pavel a mers la Deuteronom 27, versetul 26 pentru a arăta că legea ne pune sub blestem. După aceea, el a citat din Habacuc 2, versetul 4 pentru a arăta că ceea ce blestemă legea nu mai poate avea parte de justificare ulterioară. Apoi el a mers la Levitic 18, versetul 5 pentru a sublinia faptul că pretenţiile legii sunt absolute şi inflexibile. Şi acum el mai citează încă un text din Vechiul Testament pentru a atinge ultimul punct al argumentării sale. Şi acesta este Deuteronom 21:23 - Doar Cristos poate să ne răscumpere de sub blestem. Acesta este răspunsul la blestemul despre care vorbea el . Legea ne plasează sub blestem, dar ea nu oferă remediu pentru blestem. Dar totuşi există un remediu complet. Nu este legea acest remediu ci remediul este ceea ce a făcut Cristos. Versetul 13: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: "Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn".
Iubesc acest verset. Acest verset este foarte important, este un verset bogat, deoarece ne oferă o imagine clară asupra tot ceea ce înseamnă ispăşirea, aşa cum nu găseşti în alt verset din Scriptură. Aş vrea să vă arăt de unde a scos Pavel această idee din Vechiul Testament. Deuteronom 21 versetul 23. Contextul acestui text este fascinant. Întreg capitolul 21 din Deuteronom este de fapt o colecţie de legi la întâmplare care au de-a face cu anumite probleme legale specifice. Aceste situaţii sunt ciudate. Ce trebuie să faci pentru a menţine naţiunea pură şi liberă de vina colectivă, de exemplu, în cazul unei crime nerezolvate? De acest lucru se ocupă el în versetele de la 1-9 ale acestui capitol. Ce te faci cu o femeie dintr-un popor străin? Ai cucerit naţiunea respectivă, acum acea femeie este lăsată după război fără casă sau bărbat - ce-i de făcut cu ea? Versetele 10-14 descriu acest lucru. Ce trebuie să faci atunci când există conflict pentru drepturile de întâi născut într-o familie în care bărbatul are mai multe neveste. Versetele 15-17. Ce să faci atunci când ai un fiu rebel? Versetele 18-21. Este destul de simplu. Îl iei şi îl omori cu pietre.
Ultimele două versete din acest capitol, după toate acele probleme legale ciudate, se ocupă cu întrebarea: Ce să faci cu cadavrul unuia care a fost omorât prin spânzurătoare? Versetele 22 şi 23.
"22 Dacă se va omorî un om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea şi l-ai spânzurat de un lemn,
23 trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn; ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu, şi să nu spurci ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău".
Pentru că acela care este spânzurat este blestemat de cine? De către Dumnezeu.
Pavel, eminentul învăţat al legii Vechiului Testament, fost fariseu, foarte familiar cu textele Vechiului Testament, face o declaraţie parantetică, scoasă dintr-un context care se ocupă cu ceva total diferit de crucificarea lui Cristos. El evidenţiază acest principiu deoarece se aplică aici. Această declaraţie spune că cineva care a fost spânzurat de un lemn nu trebuie lăsat la vedere, deoarece acest tip de spânzurătoare semnifică faptul că acea persoană a fost blestemată de Dumnezeu şi că are parte de o aşa ruşine încât cadavrul trebuie îngropat chiar în ziua execuţiei acelei persoane, pentru a nu spurca ţara. Şi în contextul original, declaraţia "cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu" nu pare prea importantă. Oricine este spânzurat, este atârnat, este blestemat de Dumnezeu. Dar Pavel ia acea afirmaţie şi o foloseşte pentru a sublinia un punct semnificativ referitor la natura ispăşirii, despre blestemul legii şi despre modul în care Cristos ne-a eliberat pe noi de sub blestem.
Acest lucru este foarte important. Şi uite cum funcţionează logica lui Pavel. Scriptura spune: "Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn". Dacă este să te întorci înapoi în Vechiul Testament vei vedea că nu este doar un lucru pasiv. Este vorba de Dumnezeu, care face blestemul. Aşa că mijloacele de execuţie prin atârnarea (spânzurarea) de un lemn semnifică în mod special furia lui Domnului împotriva criminalului. Isus a fost executat prin atârnarea de lemn. El a fost arătat public pentru a fi blestemat de Dumnezeu. El nu a meritat să moară într-un asemenea mod. Acest lucru este evident şi Pavel nu este nevoit să explice acest aspect. Dar aici totul face parte din logica sa. Isus nu a meritat să moară într-un asemenea mod, dar totuşi acest lucru semnifică blestemul lui Dumnezeu. Pentru cine a fost Cristos blestemat? De dragul cui a fost blestemat? Şi răspunsul este evident. Şi Pavel spune acest lucru aici în mod explicit. El a fost făcut blestem pentru noi. El a fost substitutul nostru în orice mod. Viaţa Sa perfectă a îndeplinit tot ceea ce legea cerea pentru neprihănire. Moartea Lui a împlinit ceea ce legea a cerut pentru pedeapsa celor păcătoşi. Şi acesta este modul în care El ne-a răscumpărat de sub blestemul legii.
Una dintre cele mai mari controverse actuale este reprezentată de disputa asupra sensului ispăşirii. În ultimii doi sau trei ani au fost câţiva autori, predicatori şi teologi, care se numesc evanghelici (deşi nu cred că sunt), care au pus sub semnul întrebării însemnătatea ispăşirii şi semnificaţia morţii lui Cristos. Sunt convins că acesta va fi un teren de bătălie teologică care va scinda mişcarea evanghelică în decursul unei decade. Aceasta este predicţia mea. De aceea este aşa de importantă problema aceasta. Dar tendinţa acestor vremuri este să pună sub semnul întrebării ideea de ispăşire ca pedeapsă provocată de Dumnezeu asupra lui Cristos. Acesta este marele trend. Doctrina conform căreia Dumnezeu a pedepsit pe Fiul Său de dragul nostru este cunoscută ca şi "substituţia (înlocuirea) penală". "Penală", deoarece are de-a face cu pedeapsa pentru păcat. Şi "înlocuitoare", deoarece suferinţele lui Cristos au fost în locul nostru, de dragul nostru. El a luat pedeapsa pe care o meritam noi. El a fost făcut blestem pentru noi. Şi adevărata suferinţă spirituală pe care a purtat-o Cristos atunci când a fost atârnat pe cruce a fost de fapt mânia lui Dumnezeu pe care a luat-o asupra Lui în locul nostru.
Aceasta este "substituţia penală". Şi există o mulţime de oameni în vremurile noastre care spun că doctrinele îl fac pe Dumnezeu să pară prea sever. A fost o carte publicată în Anglia cu doi ani în urmă, care numea doctrina substituţiei (înlocuirii) penale drept "abuz de copii la nivel cosmic", ca şi cum Dumnezeu s-ar face vinovat de faptul că a abuzat de fiul Său, pedepsindu-L pentru ceva ce nu a făcut. Aceşti oameni vor să reinterpreteze crucificarea lui Cristos în aşa fel încât să nu aibă nicio legătură cu pedeapsa păcatului sau cu mânia lui Dumnezeu împotriva păcătoşilor sau pentru eradicarea blestemului legii. Şi această idee este foarte populară în mişcarea cunoscută sub numele de "Mişcarea de transformare a bisericii" (Emerging Church Movement) câteodată numită şi "The Missional Church Movement". Şi spun lucrul acesta deoarece acestea sunt mişcări şi argumente despre care vei începe să auzi din ce în ce mai frecvent. Ceea ce încearcă ei este să reinterpreteze rolul crucii pentru a nu lăsa nicio urmă de severitate divină, doar dragoste, spre deosebire de mânia şi judecata de care a avut parte Cristos la cruce. Ei doresc să facă din cruce doar un exemplu al iubirii şi al sacrificiului de sine, al dăruirii de sine, un exemplu de dragoste altruistă, de dragoste care se dăruie pentru ceilalţi. Astfel crucificarea devine un exemplu demn de urmat, ea nu mai reprezintă acel preţ cerut de Judecătorul cel drept al universului şi plătit pentru răscumpărarea noastră de către singurul Său Fiu. Nu este o problemă nesemnificativă. Este o problemă care se află la acelaşi nivel cu aceea cu care s-a confruntat Pavel în Galatia. Vezi ce se întâmplă dacă faci din cruce doar un exemplu demn de urmat pentru noi? Acest lucru duce răscumpărarea înapoi în tărâmul necesităţii (necesar a fi făcută din nou). Produce acelaşi efect ca doctrina iudizatorilor. Anulează doctrina justificării prin credinţă. Acest lucru ne ia libertatea perfectă pe care o avem în Cristos şi ne aduce din nou sub blestemul legii. Motivul este simplu şi constă în faptul că nu putem face destul pentru aceasta. Dacă întreaga cruce se rezumă la a fi un exemplu demn de urmat, ştiţi ce? Eu nu pot urma acest exemplu mai mult decât pot asculta de lege. Şi singurul mod prin care Cristos ne poate elibera de sub blestemul legii este să sufere pedeapsa legii în locul nostru.
Pavel le discută pe toate acestea aici. El arată în mod explicit că Isus a devenit blestem pentru noi. Şi blestemul asupra acelora care nu ascultă legea a fost instituit de către Însuşi Dumnezeu. Acesta reflectă ura lui Dumnezeu împotriva păcatului. Şi atunci când Pavel spune că Isus Cristos a devenit blestem pentru noi, el spune ceva cu un conţinut bogat. El explică întreagă ispăşirea. Întreg adevărul substituţiei penale este legat în acea expresie pentru a nu fi înţeles decât atunci când vezi Îl pe Cristos cum a luat locul nostru şi a absorbit mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, pentru noi. El a murit în locul nostru. Şi de aceea, este ca şi cum am fi murit noi, ceea ce este similar cu ce a spus Pavel în Romani 6 şi 7. Şi acesta este modul în care noi suntem eliberaţi de blestemul legii. Aceasta este Evanghelia. Nu este prin răsturnarea legii şi prin anularea ei, ci prin împlinirea ei până la fiecare detaliu. în numele nostru. Cerinţele dreptăţii au fost împlinite perfect de către viaţa perfectă a lui Cristos şi blestemul s-a împlinit prin moartea lui. Aceasta este Evanghelia. Şi dacă predici orice fel de mesaj care îl pune pe păcătos înapoi sub lege, înapoi sub obligaţia de a face ceva pentru iertarea (justificarea) proprie, tu corupi simplitatea acelui adevăr.
În încheiere uită-te la versetul 14. Cristos a fost făcut blestem în locul nostru "pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit". Aici Pavel ne aduce din nou la punctul său de plecare - promisiunea legământului avraamic. Cristos a făcut posibil ca acea binecuvântare promisă, o mântuire totală şi gratis, să fie oferită atât neamurilor cât şi evreilor. Şi despre aceasta vorbeşte întreaga lucrare a lui Cristos. El a împlinit legea şi s-a dat la o parte din cale pentru ca binecuvântarea promisă prin legământul avraamic să poată fi desfăşurată asupra întregii lumi. Şi de aceea principiul de bază al Evangheliei nu constă în legea mozaică, ci constă în promisiunea care a fost dată lui Avraam prin legământul avraamic, nu în blestemul care a însoţit legământul mozaic. Aici este un punct important de care trebuie ţinut cont. Tot capitolul trei până la acest punct a fost o rememorare a istoriei răscumpărării. Pavel începe cu promisiunea legământului avraamic. El merge la blestemul legii mozaice. Şi apoi se întoarce înapoi la minunata promisiune. Şi punctul său de vedere constă în faptul că simpla promisiune din legământul avraamic rămâne la locul ei şi este firul adevărului Evangheliei care străbate întreaga Scriptură.
Deci, dacă te gândeşti la acest lucru împreună cu mine, ar trebui să te întrebi de ce a dat Dumnezeu legea mai întâi? Dacă mântuirea a fost dată prin har, numai prin credinţă, datorită meritelor lui Cristos, de ce să facă lucrurile confuze după ce deja îi făcuse promisiunea lui Avraam, cerând respectarea unor legi date prin Moise, 450 de ani mai târziu? De ce să facă acest lucru? Exact aceasta este şi întrebarea pe care o ridică Pavel în a doua jumătate a capitolului trei din Galateni. Există câteva motive datorită cărora Dumnezeu a dat legea, nu doar unul. Dar un răspuns important este acesta: legea a prezentat condiţiile pe care Cristos a fost nevoit să le împlinească în numele nostru, pentru iertarea noastră. Cu alte cuvinte, legea a pronunţat blestemul în mod precis pentru ca Isus Cristos să aibă posibilitatea să ne elibereze de sub acest blestem. Legea a stabilit cerinţele dreptăţii divine pe piatră, pentru ca Isus Cristos să le împlinească pentru noi. Aşa poate Dumnezeu să fie corect (drept) şi este considerat drept (iertat) acela care crede în Isus. El nu a câştigat răscumpărarea noastră prin răsturnarea standardului său de corectitudine (dreptate). El a făcut acest lucru împlinind pentru noi acest standard în mod perfect, pentru ca noi să putem fi transformaţi în oamenii răscumpăraţi ai lui Dumnezeu prin EL.
Hai să ne rugăm. Doamne, ce glorios adevăr este Evanghelia! Şi noi mărturisim cât de uşor sunt îndepărtate inimile şi minţile noastre păcătoase de la el datorită încercării de a fi neprihăniţi prin puterea noastră şi a dorinţei de a face ceva pentru noi. Ajută-ne, Doamne, să credem că faptele noastre sunt roadele neprihănirii şi nu ale străduinţelor noastre. Ne rugăm în numele Domnului Isus. Amin.
Tradus de Lacrisa Novac