Ne întoarcem la studiul nostru asupra cărţii Galateni. Ne vom îndrepta atenţia asupra celei de-a doua jumătăţi a capitolului 2 din Galateni. Vom privi îndeosebi la pasajul de la versetul 11 la 14 şi vom termina capitolul data viitoare. Apropo, acesta este unul dintre cele mai uimitoare şi unice pasaje ale Noului Testament. Este unic din mai multe motive. În primul rând, aici găsim o secţiune narativă în cuprinsul uneia dintre epistole. Nu găseşti prea des naraţiune în epistole. Este un material istoric şi biografic, şi acest fapt este neobişnuit în sine. Ştiţi că lui Pavel nu-i plăcea să vorbească despre el însuşi. Şi cea mai mare parte a conţinutului scrisorilor apostolului Pavel este personală şi instructivă, este didactică - adică a fost scrisă cu scopul de a da învăţătură, sau este încurajatoare - adică Pavel sfătuieşte, îi îndeamnă pe cititorii săi să acţioneze într-o anumită direcţie. Acesta este modul lui de adresare în epistolele sale. Sau, să mă exprim altfel, cea mai mare parte a scrierilor lui Pavel către Biserică este plină de putere de convingere, de corecţii, de încurajări personale, de instruire; avertismentele sale merg mână în mână cu naraţiunea de natură istorică. De obicei, porţiunile istorice şi narative ale Noului Testament le întâlnim în Evanghelii şi în cartea Faptele apostolilor. În mod normal, Epistolele sunt scrise folosind îndeosebi pronumele personal, persoana a doua plural "voi", spre deosebire de evenimentele istorice relatate care folosesc persoana a treia. Dar acest pasaj este o excepţie. Această porţiune a Epistolei către Galateni este una dintre naraţiunile cele mai lungi şi cele mai importante, din punct de vedere istoric, ce intră în cuprinsul scrierilor apostolului Pavel. Prin urmare, din acest motiv este unică.
Este unică şi dintr-un al doilea motiv. Este o descriere francă şi destul de necioplită a incidentului în care apostolul Pavel şi apostolul Petru s-au ciocnit. Pavel a trebuit să îi stea împotrivă lui Petru şi să-l îndrepte în greşeala lui. Pavel nu încearcă să muşamalizeze faptele petrecute. El spune exact cum s-au petrecut lucrurile. Nu adaugă nimic, dar nici nu neagă lucruri pentru a diminua gravitatea incidentului, pentru a spune că, la urma urmei, Petru nu a greşit atât de tare. Ştim aceasta pentru că îl cunoaştem pe Petru. Dar Pavel nu spune aici aşa. Este o relatare neobişnuit de directă a unui conflict între doi apostoli. Nu mă pot gândi la o relatare asemănătoare nicăieri în Noul Testament, cu excepţia certurilor dintre ucenici, dinainte de răstignire, cu privire la cine să fie cel mai mare între ei. Aceasta este singura confruntare între doi apostoli, de care ştiu. Pavel nu relatează aceste lucruri cu scopul de a ieşi în evidenţă. Nădăjduiesc că înţelegeţi acest lucru. Nu a avut nici cel mai mic motiv personal în descrierea acestui incident. El reliefează un aspect doctrinal, nu face trimitere la oameni. Pentru apostolul Pavel, această chestiune era extrem de serioasă şi el arată clar că problema este doctrinală şi nu reprezintă un atac la persoană. El nu îi poartă pică lui Petru. El nu încearcă să dea o altă imagine faptei grave săvârşite de Petru, s-o facă să arate mai puţin gravă decât era în realitate, pentru ca Petru să scape cu faţa curată sau să iasă din situaţie cu demnitatea sa apostolică intactă. Nu cred nici măcar că Pavel se gândea la astfel de lucruri. Abia dacă răzbat chestiuni personale, pe întreg cuprinsul scrierilor lui Pavel. Şi mai ales în acest context, Pavel este preocupat de un lucru, de un singur lucru: adevărul Evangheliei. Evanghelia era cea atacată în Galatia şi problema a fost aceeaşi (când Pavel a scris epistola) care a stat la baza conflictului dintre Petru şi Pavel. Aşadar, când ne relatează episodul, Pavel în mod deliberat nu spune absolut nimic care să atenueze sau să diminueze seriozitatea cu care a condamnat comportamentul lui Petru. Este extrem de direct şi este aşa în mod deliberat.
Daţi-mi voie să citesc întregul pasaj din Galateni 2. Voi citi de la versetul 11 la 21. Aşa cum am menţionat deja, ne vom concentra atenţia asupra versetelor de la 11 la 14. Însă vreau să vă prezint contextul incidentului, aşa că voi citi întregul pasaj, de la versetul 11 mai departe. Iată ce spune.
"Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit. În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: "Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?" Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Cristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Cristos un slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege. Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu (engl.) care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos."
Îmi place foarte mult acest pasaj şi abia aştept să ajungem la cea de-a doua jumătate a lui. Dar, mai întâi, trebuie să privim la evenimentul istoric propriu-zis, adică, la prima jumătate. Şi aş vrea să vă îndrept atenţia spre câteva lecţii semnificative pe care le aflăm aici, înainte de a intra într-un studiu sistematic al pasajului. Mai întâi de toate, observaţi, tot acest incident ne arată faptul că Petru nu deţinea niciun fel de poziţie de întâietate în mijlocul celorlalţi apostoli. Nu era un fel de Papă. De fapt, nu apare nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie cum că Petru ar fi deţinut o poziţie de autoritate peste vreo biserică locală sau congregaţie. Nu-l vedem nicăieri jucând acest rol. Este adevărat faptul că era un apostol care cârmuia. Este adevărat că, prin însăşi natura personalităţii sale, ceilalţi ucenici îl priveau drept purtătorul lor de cuvânt sau lider, în cele mai multe cazuri. Dar acest lucru nu mai este adevărat în niciunul din contextele istorice pe care le întâlnim după Rusalii. Iacov, fratele lui Cristos (nu apostolul Iacov), pare să fi fost lider în biserica din Ierusalim (Fapte 15; am văzut acest lucru atunci când am studiat pasajul). În pasajul la care ne uităm acum, vedem că Petru nu pretinde a avea niciun fel de autoritate asupra lui Pavel, când a venit vorba de conducerea bisericii din Antiohia. Prin urmare, este destul de greu, de fapt chiar imposibil, să adaptăm la acest pasaj noţiunea bisericii romano-catolice de supremaţie a Papei şi să-i dăm un înţeles anume. De fapt, unul dintre motivele principale pentru care Pavel ne relatează această istorisire, este acela de a expune falsitatea crezului potrivit căruia autoritatea lui era inferioară autorităţii oricărui alt apostol. El negase deja faptul că autoritatea sa a luat naştere în urma unui verdict apostolic. Ceilalţi apostoli nu au votat dacă să-i dea sau nu împuternicirea ca apostol. El nu a obţinut autoritatea sa de la Petru sau de la un alt apostol. De fapt, chiar de la începutul acestei Epistole către Galateni, Pavel demarează cu clarificarea acestui lucru. Mergeţi înapoi la capitolul 1, versetul 1. "Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Cristos..." Despre aceasta am vorbit pe tot parcursul studiilor noastre. Aceasta este una dintre cele mai importante menţiuni pe care Pavel le face începând cu versetul 1 al acestei epistole. Şi când ajungem la jumătatea capitolului 2, observă că Pavel a depus deja un efort considerabil pentru a face clar tuturor că apostolia lui şi chiar cunoaşterea Evangheliei au fost primite direct de la Cristos, şi nu de la un alt apostol. Însă le-a primit de la Cristos printr-o revelaţie deosebită (versetele 11 şi 12 din capitolul 1). "...Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos." Şi apoi versetele 16 şi 17 din capitolul 1 în care Pavel spune din nou: "...n-am întrebat pe niciun om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine..." El arată faptul că nu s-a consultat cu apostolii, nu şi-a luat autoritatea de la ei, ci a primit-o de la Cristos. Şi versetul 19: "Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli..." La începutul capitolului 2, el ne spune cum venise în mod personal la Ierusalim pentru a contracara doctrina iudeilor, şi, în partea introductivă a acestui capitol, capitolul 2, are foarte mare grijă să facă de cunoscut faptul că era egal cu oricare alt apostol. Chiar felul în care vorbeşte sugerează faptul că nu a fost deloc intimidat de conducerea bisericii din Ierusalim. Aşadar, Pavel accentuează aici un lucru foarte simplu. El nu era în niciun fel dependent de ceilalţi apostoli, nici nu le era subordonat. El nu avea nevoie de acordul lor pentru apostolia lui sau pentru învăţătura lui, nici nu căuta să-l aibă. Fusese împuternicit direct de Cristos pentru a face ceea ce făcea. Această poziţie ar fi fost foarte arogantă dacă nu era adevărată. Dar era adevărată. Şi Pavel era pe deplin îndreptăţit să sublinieze acest lucru. Vreau să înţelegeţi: el nu urmărea să se deosebească de ceilalţi apostoli. Şi ei slujeau aceluiaşi Domn. Are foarte mare grijă să spună acest lucru. Ei vestiseră mai înainte aceeaşi Evanghelie. Erau egali, formau o echipă. Însă Pavel nu era subordonat lui Petru în niciun fel, şi nici vreunui alt apostol. Şi această relatare a conflictului lui cu Petru întăreşte din nou acest adevăr. Este aspectul pe care îl subliniază începând cu versetul 1 din capitolul 1. Dar aici avem dovada vie că Pavel nu dădea socoteală lui Petru. Amândoi dădeau socoteală, în aceeaşi măsură, lui Cristos; iar când Petru a călcat strâmb, Pavel a avut suficientă autoritate ca să-l mustre în mod public. Toate acestea demonstrează în mod clar că Biserica apostolică timpurie nu avea Papă, nici vreun apostol dominant. Ierarhia impresionantă pe care o vedem astăzi în biserica romano-catolică nu are absolut deloc o bază scripturală. Nicăieri în Scriptură nu este mai evident acest lucru ca aici, în Galateni 2. Aşadar, reţineţi acest lucru.
Iată aici alte câteva lucruri demne de a fi luate în seamă în acest pasaj. Reţineţi că, atunci când apostolii au scris textul inspirat al Scripturii, ei l-au scris fără nicio greşeală în manuscrisele originale. Petru însuşi descrie procesul în 2Petru 1, versetul 21. "...ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt." Cu alte cuvinte, Petru spune că Duhul lui Dumnezeu a fost cel care i-a mânat în scrierea Scripturii ,astfel că, ceea ce au scris au fost chiar cuvintele lui Dumnezeu. Pavel susţine exact acelaşi lucru. Şi la fel toţi ceilalţi autori ai Scripturii. Când au scris Scriptura, au scris-o fără nicio greşeală. Şi nu doar atât, dar înainte să se fi încheiat canonul Scripturii, apostolii învăţau cu o autoritate infailibilă. Pavel vorbeşte de învăţătura pe care o dădea, prin viu grai, bisericii din Tesalonic, ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Aşa o numeşte. Ceea ce aţi auzit de la noi, spune el, este Cuvântul lui Dumnezeu (1Tesaloniceni 2 versetul 13). "...atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi..." El face referire la cuvântul auzit de ei verbal. El spune, "...l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu..." Şi apoi în versetul 15, din 2Tesaloniceni, capitolul 2, Pavel adaugă următorul lucru. Spune, "...rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi primit fie prin viu grai (verbal), fie prin epistola noastră (cuvântul scris al Scripturii)." Aşadar, apostolii învăţau cu o autoritate infailibilă, care nu trebuia încălcată.
Şi totuşi, vedem din acest pasaj că el nu afirmă că toate acţiunile personale ale apostolilor sunt perfecte întotdeauna. Şi în acest sens, avem şi dovada clară: Petru avea nevoie să fie mustrat. Şi Pavel l-a mustrat în faţă, în prezenţa tuturor. Cred că am citit acest pasaj de sute de ori, dar trebuie să vă spun că încă mă uimeşte. Ideea că Pavel l-a mustrat public pe Petru şi apoi a scris despre acest fapt atât de direct, aproape că îţi taie respiraţia. E ceva ce nimeni n-ar mai face, îndeosebi în era noastră postmodernistă. Percepţiile noastre intelectuale sunt lezate chiar la citirea acestui lucru, nu-i aşa? De fapt, dacă acesta este sentimentul pe care îl încerci atunci când citeşti pasajul, atunci trebuie să depăşeşti momentul. Lasă Scriptura să corecteze atitudinea ta. Nu te apropia niciodată de Biblie cu ideea că noi, în era noastră, suntem mai sofisticaţi sau mai luminaţi decât au fost profeţii sau apostolii atunci când au scris-o. Din contră, să admitem că această relatare este total diferită de atitudinea postmodernistă din prezent în ceea ce priveşte rezolvarea conflictului, care este la modă acum în al XXI-lea secol. Una din trăsăturile definitorii ale postmodernismului este aceea că nu trebuie să crezi cu tărie în nimic. Aşadar, trebuie să te dai înapoi de la orice conflict, mai ales dacă este vorba de un conflict între două puncte de vedere diferite asupra unui adevăr. Nu trebuie niciodată să te lupţi pentru aşa ceva. Aşa ni se spune acum, în era postmodernistă. Şi de fapt, dacă ai încerca să rezolvi problemele doctrinale care apar chiar aici, în această biserică, cu metoda lui Pavel, câteva persoane te-ar lua deoparte şi ar încerca să te domolească. Şi să fim cinstiţi, în cele mai multe cazuri, aceste persoane ar avea dreptate. Ceea ce descrie Pavel aici este o situaţie extrem de neobişnuită. El nu ne dă un model al felului în care ar trebui să rezolvăm fiecare dispută doctrinală pe care o avem. Însă el ne arată că este nevoie uneori de o tulburare publică pentru a apăra un aspect doctrinal important. Îmi imaginez cum ar fi fost Pavel şi Petru într-o biserică evanghelică tipică din secolul XXI, şi Pavel să fi dat frâu liber acestei manifestări. Cineva, cu siguranţă, l-ar fi luat pe Pavel deoparte şi i-ar fi spus: ,Frate, dovedeşte dragoste ceea ce ai făcut? La urma urmei - Matei 18 - ar fi trebuit mai întâi să ai o întrevedere cu Petru între patru ochi.' De fapt, acest lucru s-ar întâmpla în cele mai bune biserici. În anumite subgrupuri evanghelice culturale de astăzi, Pavel ar fi fost chiar ridiculizat pentru o astfel de abordare. 'Ai să distrugi încrederea de sine a lui Petru. Ai face cu mult mai mult bine, Pavele, dacă ai fi mai puţin agresiv. Oricum, ce atâta scandal pentru iudeii ăştia. Şi ei se închină aceluiaşi Domn. Şi ei se roagă aceluiaşi Isus la care te rogi şi tu. Chiar crezi că faci bine dacă îi blestemi şi spui că nu sunt creştini autentici? Arăţi tu dragoste în acest mod? Toate diferenţele pe care le vezi, Pavel, faţă de aceşti iudei, nu sunt decât aspecte doctrinale tehnice, aspecte fine, diferenţe nesemnificative. Scoate bârna asprimii din ochiul tău, înainte de a începe să scoţi paiele cu privire la doctrină din ochii altora. Oricum, cei mai mulţi oameni nu înţeleg doctrina justificării. Aşadar, ce spui tu, Pavele, că oamenii trebuie să fie teologi profesionişti pentru a înţelege cu adevărat Evanghelia? De ce nu poţi fi mai tolerant? La urma urmei, Isus a spus că lumea ne va cunoaşte după cât de mult ne iubim, nu după cum sună doctrina noastră.' Probabil că aţi auzit toate aceste argumente. Poate că unii dintre voi chiar aţi uzat de ele. Mă întreb dacă Pavel a auzit astfel de argumente. Mulţi oameni de astăzi au tendinţa să creadă că a arăta bunătate face mult mai mult decât a corecta o doctrină greşită. Ceea ce învăţăm aici, de la Pavel, este că problema nu se pune întotdeauna în acest fel.
Ascultaţi cuvintele lui J. Gresham Machen. El a fost un mare teolog presbiterian de la începutul secolului XX. Iată ce a scris. "Oamenii ne spun că învăţătura noastră trebuie să fie întotdeauna pozitivă şi nu negativă. În acest fel, putem predica adevărul fără a ataca eroarea. Dar dacă urmăm acest sfat, va trebui să ne închidem Bibliile şi să renunţăm la învăţăturile ei. Noul Testament este o carte care stârneşte polemici, aproape de la început până la sfârşit. Numai atunci când oamenii s-au simţit forţaţi să ia atitudine împotriva erorii, ei s-au ridicat cu adevărat pe culmile măreţe ale celebrării adevărului." Aceste cuvinte sunt adevărate. Vă garantez că sunt anumiţi oameni, unii dintre ei foarte gălăgioşi, care într-un mod extrem de pervertit adoră să aţâţe focul luptelor pe tema diferenţelor fine de doctrină. Fac acest lucru cu un soi de satisfacţie sinistră. Par să aibă o sete păcătoasă de controversă şi o dragoste pervertită pentru conflict. Există astfel de oameni. Pavel spune în 2Timotei capitolul 2, de la versetul 22 la 26, că noi nu trebuie să fim aşa. Nu trebuie să fim puşi pe harţă. Trebuie să urmărim pacea cu copiii lui Dumnezeu. Trebuie să evităm întrebările nebune care duc la dispute. Trebuie să corectăm erorile oamenilor pe cât se poate în linişte şi cu răbdare, cu blândeţe. Dar aici, în Galateni 2, vedem că există şi o modalitate opusă. Uneori trebuie să fim combativi. Anumite greşeli doctrinale sunt semnificative. Pentru că ele subminează claritatea Evangheliei. Nu orice aspect doctrinal este unul fin, nesemnificativ. Şi uneori, majoritatea va merge pe urmele celor mai serioase erori.
De multe ori s-a întâmplat aşa în istoria Bisericii. Amintiţi-vă când am studiat istoria ereziei. Am discutat despre conflictul arian din secolul al IV-lea. Când a luat naştere acest conflict, nu a durat mult până ce majoritatea Bisericii vizibile a început să urmeze erezia lui Arius, care nu era altceva decât negarea dumnezeirii lui Cristos. Şi un singur om, Atanasiu, s-a împotrivit ei. Oamenii l-au acuzat că face mare zarvă din cauza unui punct doctrinal nesemnificativ. Nu era nesemnificativ. Opinia publică nu este o măsurătoare vrednică de încredere vizavi de cât de periculoasă poate fi eroarea. Este foarte clar aici în Galateni 2, Pavel a fost singurul gata să-i înfrunte pe iudei şi falsa lor doctrină. Opinia publică greşea în acest caz. Chiar şi Barnaba şi Petru greşeau în acest caz. Pavel a fost singurul care a văzut cu claritate problema. El ştia că aceasta nu era o eroare oarecare. Şi avea dreptate. Ceea ce părea a fi pentru toată lumea, mai puţin Pavel, un punct doctrinal nesemnificativ, era în realitate o problemă majoră. Ceea ce toată lumea voia mai degrabă să treacă cu vederea decât să lupte pentru credinţă, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, o eroare ce a subminat întregul adevăr al mesajului Evangheliei. Pavel a văzut acest lucru. Şi a avut dreptate.
Iată întrebarea pe care a ridicat-o doctrina iudaică: trebuia să fii tăiat împrejur pentru a fi un creştin adevărat? Iată întrebarea care se ridica: este mesajul mântuirii un mesaj despre ceea ce trebuie eu să fac pentru Cristos sau este un mesaj despre ceea ce a făcut El pentru mine? Iată cât de simplu se pune problema. Însă modul în care răspunzi la această întrebare dezvăluie, în ultimă instanţă, dacă eşti sau nu un creştin adevărat. Aşadar, este o problemă vitală. La o primă impresie ar părea o banalitate teologică. Dacă urmai opinia publică, probabil ai fi concluzionat şi tu că nu poate fi atât de important, pentru că, la urma urmei, chiar şi Petru şi Barnaba păreau să vadă rostul acestei doctrine. Acesta este exact lucrul care l-a inflamat pe apostolul Pavel. El a văzut că opinia publică părea să suprime eventuale semne de întrebare şi tocmai în acest moment a intervenit Pavel. Cât priveşte Evanghelia, nu s-a ivit o problemă mai vitală decât această doctrină iudaică. Dacă tu crezi că o anumită parte a mântuirii noastre este câştigată prin meritul faptelor noastre, dacă tu crezi că viaţa veşnică este dobândită prin ţinerea unui ritual sau dacă crezi că poţi face ceva pentru a plăti pentru păcatele noastre sau pentru a ajuta la plătirea lor, dacă tu consideri că meriţi iertarea sau meriţi să obţii dreptul de a sta înaintea lui Dumnezeu, dacă tu crezi vreunul dintre aceste lucruri, atunci ai îmbrăţişat o altă evanghelie. Pavel a înţeles acest lucru. Şi acesta este tot mesajul lui în disputa pe care o are aici cu Petru, în Galateni 2. Acesta este întreg mesajul Epistolei către Galateni.
Daţi-mi voie să spun acest lucru pentru ca să înţelegeţi bine. Nu vreau să înţelegeţi greşit. Petru a fost de acord cu Pavel în ceea ce priveşte doctrina. Nu exista vreo neînţelegere între aceşti doi apostoli pe motiv de doctrină sau principii. Petru ştia foarte bine că doctrina iudaică era greşită. La urma urmei, aceasta a fost lecţia pe care Petru a învăţat-o atunci când a intervenit în viaţa lui Corneliu şi a luat parte la convertirea lui. Fapte 10 versetul 15. "...Ce a curăţit Dumnezeu să nu numeşti spurcat." Şi propriile cuvinte ale lui Petru, din mărturia lui, în Fapte 10:28: "...Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat." Şi apoi, mai târziu, el relatează acelaşi incident de la convertirea lui Corneliu. În Fapte 15:8-9, Petru spune: "Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei (vorbeşte despre Neamuri) şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă." Prin urmare, aceasta era o lecţie vitală, pe care Petru o cunoştea. Dumnezeu îl învăţase pe Petru această lecţie într-un mod explicit. Ştia că nu este ceva necurat să mănânci împreună cu credincioşii dintre Neamuri. De aceea, a făcut aceasta într-un mod deliberat, spune Pavel, înainte de venirea iudeilor. În ceea ce priveşte doctrina, Pavel şi Petru erau perfect de acord. Ei au căzut de acord asupra aspectului condamnabil al doctrinei. Însă au sfârşit prin a nu fi deloc de acord în ceea ce priveşte răspunsul pe care să-l dea iudeilor. Petru a ales mai degrabă să facă compromis decât să se opună pe faţă erorii iudeilor. Eu nu cred că Petru a avut înţelegerea lui Pavel în ansamblul ei - faptul că această eroare, această învăţătură a iudeilor era periculos de greşită şi chiar fatală. Căci ea schimba mesajul evanghelic într-un mesaj complet diferit. Era o evanghelie falsă. Pavel se opreşte aici în Galateni, pentru a clarifica acest lucru.
Apropo, aş spune că acest lucru este valabil şi astăzi, din exact acelaşi motiv, în ce priveşte doctrina romano-catolică şi învăţătura lor privind calea de mântuire. Din ce în ce mai mult, evanghelicii de astăzi vor ca să îi îmbrăţişeze pe romano-catolici ca fiind fraţii şi surorile lor adevăraţi în Cristos. Ştii, ceva de genul, gata cu evanghelizarea lor, acceptă-i ca pe fraţi ai tăi. Dar din acelaşi motiv pentru care doctrina iudaică a stricat Evanghelia foarte rău, tot aşa acţionează şi romano-catolicismul. Nu face decât să introducă lucrările omeneşti, ritualurile religioase şi faptele exterioare în formula îndreptăţirii. Astfel că, anihilează puritatea harului lui Dumnezeu în procesul de mântuire. Pentru că dacă este prin fapte, atunci nu mai este prin har. Ajungi la o evanghelie falsă. Şi aceasta aduce moartea spirituală. Dacă nu crezi că aşa stau lucrurile cu romano-catolicismul, te provoc să mergi în orice biserică ce nu este dominată de Evanghelie; mergi în Mexic, mergi chiar la Roma şi uită-te ce se întâmplă în acele biserici în numele romano-catolicismului. Este superstiţie păgână cu mască creştină, simbolism creştin întreţesut. Este moarte, din punct de vedere spiritual. Acest lucru se petrecea aici în Galatia. Pavel a văzut acest lucru foarte clar. Evident, a fost singurul care a văzut acest lucru în mod clar şi, din acest motiv, a acţionat radical faţă de Petru. Cred că ajunge această introducere. Ne vom întoarce la anumite gânduri pe măsură ce parcurgem sistematic pasajul.
Să pătrundem în miezul pasajului. Trei lecţii putem învăţa din acest episod, lecţii pe care fiecare dintre noi trebuie să le pună în practică în propria viaţă spirituală. Vi le voi arăta pe rând. Prima este aceasta. Nu este suficient să cunoşti adevărul, trebuie să trăieşti ceea ce crezi. Observaţi aici că Pavel nu ezită să blesteme doctrina iudeilor. O face în capitolul 1 versetele 8 şi 9. El blestemă doctrina lor. Şi chiar rosteşte anatema împotriva lor, personal. Acest lucru nu ar fi privit tocmai bine în societatea noastră modernă. Dar aceasta a făcut Pavel. A făcut-o fără niciun fel de ezitare; i-a blestemat pe iudei. Dar observaţi, el nu-l acuză pe Petru că ar fi un eretic. Problema cu Petru nu a fost că el a crezut un lucru greşit. Aşa cum am văzut, el a înţeles adevărul. El a crezut adevărul. El a înţeles perfect Evanghelia. Ştia cât se poate de bine că Neamurile nu au nevoie de circumcizie pentru a fi mântuite. Păcatul lui Petru a fost făţărnicia, nu erezia. Observaţi ce spune Pavel aici, în versetul 12. Atâta timp cât nimeni altcineva nu s-a aflat în jurul lui, cu excepţia lui Pavel şi a celor din biserica din Antiohia, Petru a mâncat liniştit cu cei dintre Neamuri. Nu a avut nicio problemă. El a înţeles acest lucru pe deplin, şi spune aceasta de câteva ori în cartea Faptele apostolilor; el ştia că, ceea ce Dumnezeu a numit curat, nu avea dreptul să trateze ca şi cum ar fi necurat. Şi orice persoană, iudeu sau grec, bărbat sau femeie, rob sau slobod, orice persoană care a crezut în Cristos era îndreptăţită doar prin credinţă, era pe deplin curăţită de orice păcat şi întinare ceremonială, unită cu Cristos şi membră în acelaşi Trup cu iudeii credincioşi. Petru ştia acest lucru. A ştiut acest lucru înainte ca toţi ceilalţi să-l afle, pentru că fusese moaşa spirituală la convertirea lui Corneliu în Cezareea. Şi Petru a văzut cu ochii săi cum Corneliu a fost umplut cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limbi, întocmai ca restul credincioşilor în ziua de Rusalii. Aceasta era dovada vizibilă că Dumnezeu curăţise Neamurile, prin credinţă şi numai prin credinţă. În Fapte 10, versetul 34, Scriptura spune că Petru însuşi şi-a deschis gura şi "...a zis: "În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El." "Cine se teme de El şi lucrează neprihănire" este un alt mod de a spune "cine crede". Dumnezeu îi primeşte pe cei care cred. Petru a fost cel care i-a vestit Evanghelia lui Corneliu. Fapte 10, versetele 45 şi 46 descriu cum Petru şi iudeii care se aflau împreună cu Corneliu au fost uimiţi de faptul că Dumnezeu avea să toarne Duhul Său şi peste Neamuri. Dar Petru a fost cel care l-a botezat pe Corneliu. Petru a fost cel dintâi care l-a introdus în Biserică. Petru a fost cel care s-a întors şi le-a explicat celorlalţi apostoli că Dumnezeu le-a vizitat pe Neamuri şi le-a dat şi lor Duhul Sfânt. Şi apoi, la întrunirea de la Ierusalim din Fapte 15, Petru este cel care relatează incidentul cu Corneliu, cu scopul de a apăra Evanghelia de iudei (Fapte 15, versetul 7) "După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi le-a zis: "Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bucată bună de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin gura mea, Neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă." El vorbeşte despre incidentul cu Corneliu.
Astfel că, Petru a înţeles mai bine decât oricare altul motivele pentru care doctrina iudeilor era o eroare; era greşită. El ştia că era greşită. Însă Petru se pare că nu a avut suficient curaj pentru a lupta împotriva acestui punct doctrinal particular. Nu ştim exact motivul pentru care a procedat aşa., şi nici Pavel nu face speculaţii cu privire la cele ce s-au petrecut în mintea lui Petru. Este evident faptul că Petru nu a realizat cât de gravă era această eroare. Nu o privea aşa cum o privea Pavel, nu vedea cum ea urma să afecteze adevărul Evangheliei. În parte, poate pentru că el îi cunoştea pe aceşti oameni. Aceşti iudei, mai mult ca sigur, îi erau cunoscuţi lui Petru, poate că erau chiar prieteni de-ai lui din biserica din Ierusalim. Se pare că aveau o mare influenţă în biserica din Ierusalim pentru că Pavel spune în versetul 12 că aceştia veneau de la Iacov, care era un fel de purtător de cuvânt şi lider al bisericii din Ierusalim. Asta înseamnă că ei au venit probabil ca reprezentanţi oficiali ai bisericii din Ierusalim; nu erau reprezentanţi apostolici, ci alcătuiau un fel de comitet de misiune sau ceva de genul acesta. Iată deci comitetul de misiune care vine de la Ierusalim. Ei nu aveau autoritate apostolică, dar păreau să aibă o legătură cu Iacov, aşadar nu erau persoane necunoscute, pe care Petru să le privească drept duşmani. Petru nu i-a privit ca pe nişte băieţi răi. E clar că n-a dorit să-i aibă drept critici, aşa că s-a supus preferinţelor lor, cu toate că ştia că ei nu aveau dreptate.
Apropo, aparent, Petru mai avusese dispute anterioare cu aceşti bărbaţi sau cu alţii asemenea lor. Pentru că imediat după convertirea lui Corneliu, Petru a fost provocat de câţiva iudei din biserica din Ierusalim, îngroziţi şi scandalizaţi de faptul că Petru a putut să aibă părtăşie la aceeaşi masă cu Neamurile. Fapte 11, versetele 2 şi 3 spun: "Şi când s-a suit Petru la Ierusalim, îl mustrau cei tăiaţi împrejur ( câţiva bărbaţi iudei) şi ziceau: ,Ai intrat în casă la nişte oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei'. " Din moment ce Petru însuşi era Iudeu şi el însuşi fusese şocat să vadă ce făcea Dumnezeu, el a înţeles împotrivirea acestor bărbaţi. Ştia ce simţeau. Luca spune în Fapte 11, versetul 4 "Petru a început să le spună pe rând cele întâmplate..." Le-a spus tot ce se întâmplase pentru aducerea lui Corneliu la Cristos. Apoi le spune întreaga poveste arătându-le cum Dumnezeu Însuşi rânduise în mod suveran circumstanţele convertirii lui Corneliu. Petru le spune cum Dumnezeu i-a spus, vă aduceţi aminte, să taie şi să mănânce acele animale necurate care mai înainte fuseseră considerate necurate. De fapt, Dumnezeu declara ca fiind curat tot ceea ce se mânca, curat din punct de vedere ceremonial. Şi el le-a spus cum Corneliu a fost umplut cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limbi şi apoi el spune acest verset 17: "Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar, ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu ca să mă împotrivesc lui Dumnezeu?" Petru spune: ,Ce puteam să fac? Dumnezeu a făcut acest lucru, nu eu. Nu daţi vina pe mine.' Probabil că de-a lungul anilor ce au urmat convertirii lui Corneliu, Petru a avut numeroase conflicte cu oameni de acest gen. Probabil că a ajuns împovărat datorită acestui conflict cu aceşti iudei atât de aroganţi, care credeau că legea ceremonială trebuia respectată în Biserică. Poate că încerca să fie blând cu ei, ştiind că ei se simţeau jigniţi atunci când îl vedeau mâncând împreună cu Neamurile. Astfel că el se gândeşte: ,Ei bine, ei sunt nişte fraţi slabi. Nu vreau să-i fac să se poticnească.'
Oricare ar fi fost motivele sale, Scriptura ne dă de înţeles că Petru era făţarnic. Însă nu era eretic. Problema lui nu a fost că se îndoia de adevărul Evangheliei, nici că nu înţelegea adevărul Evangheliei. Problema lui a fost că a eşuat în punerea în practică a acestui adevăr. Era un făţarnic. Şi în versetul 13 al textului nostru, Pavel foloseşte de două ori expresii care derivă din cuvântul grecesc hupocrisis", care este, evident, acelaşi cuvânt cu cel din limba engleză, "ipocrizie". Apropo, acesta era un cuvânt folosit în actorie. Are aceleaşi conotaţii morale negative ca şi cuvântul "ipocrizie", din engleză. De aşa ceva îl acuza Pavel pe Petru, de faptul că era ipocrit. Pavel era conştient că Petru ştia cum stau lucrurile. Dar nu este suficient doar ca să cunoşti adevărul. Trebuie să şi asculţi de adevăr. Ipocrizia poate submina adevărul Evangheliei la fel de bine ca şi învăţătura falsă. Aceasta este o lecţie importantă. Ai înţeles acest lucru? E posibil ca niciodată să nu înveţi pe cineva o erezie, dar dacă viaţa ta este aceea a unui ipocrit, ipocrizia ta poate submina Evanghelia la fel de rău ca şi atunci când ai fi dat învăţătură eretică. Şi exact acest lucru s-a întâmplat aici. Şi alţi oameni au început să urmeze exemplul greşit al lui Petru, inclusiv Barnaba, partenerul în lucrare şi tovarăşul lui Pavel. Versetul 13 "...până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor." Tonul său sugerează faptul că Pavel s-a simţit trădat prin acest act. Barnaba era prietenul lui. Barnaba ştia cum stau lucrurile. La fel şi Petru. Erau ipocriţi. Probabil din cauză că doreau să evite un conflict cu iudeii. Poate chiar s-au convins pe ei înşişi că nu făceau altceva decât să ţină cont de conştiinţa fraţilor mai slabi, bărbaţi care erau musafiri în biserica din Antiohia, bărbaţi care Îl vestiseră pe Cristos, bărbaţi vorbiţi de bine în Ierusalim. Păreau să existe o mulţime de motive pentru care să fi fost politicos şi protocolar faţă de iudei. Înţeleg presiunea care se formase. Uneori este tentant să eviţi conflictul prin refuzul de a înfrunta eroarea, îndeosebi atunci când te afli într-un grup şi toată lumea merge în aceeaşi direcţie. Dar atunci când eroarea subminează inima Evangheliei, nu poţi face aşa ceva. Nu este suficient doar să cunoşti adevărul, trebuie să şi trăieşti ceea ce crezi.
Şi aici este problema. Prin încercarea de a evita conflictul cu iudeii, Petru n-a făcut decât să-i desconsidere pe credincioşii dintre Neamuri. Implicit, i-a tratat cu dispreţ. Compromisul lui a cauzat răni în inimile credincioşilor dintre Neamuri. Şi mai rău de-atât, această atitudine le-a subminat credinţa, pentru că atunci când un apostol a stat deoparte şi n-a luat masa împreună cu ei, ca şi cum ar fi fost necuraţi potrivit Legii, aceşti credincioşi dintre Neamuri (mulţi dintre ei tineri credincioşi în Cristos) au trebuit să se întrebe dacă nu cumva erau un fel de creştini de mâna a doua. Au început să se întrebe dacă au făcut tot ceea ce trebuia pentru a fi pe deplin îndreptăţiţi. Aceasta s-a întâmplat atunci când doctrina iudaică a început a-şi croi drum în bisericile Galatiei. Şi Petru, fără să-şi dea seama, i-a deschis uşa. Persistenţa acestei îndoieli în rândul credincioşilor dintre Neamuri, care puneau la îndoială credinţa lor şi se întrebau dacă au făcut suficient, poate fi motivul pentru care Pavel relatează din nou această întâmplare aici, fără a-i da o interpretare distorsionată, care să minimalizeze stânjeneala lui Petru. El re-spune întreaga poveste, pentru că, presupun, iudeii se aflau din nou în Galatia şi le aminteau credincioşilor galateni de felul în care s-a comportat Petru, asta pentru a sugera că apostolii au văzut de bine doctrina lor. Aşadar, Pavel spune întreaga poveste fără a o polei, şi asta pentru a demasca greşeala. Petru permisese involuntar iudeilor să ridice un zid despărţitor între credincioşii iudei şi cei dintre Neamuri, zid pe care Cristos îl dărâmase. Efeseni 2. versetele 14-16: "Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi în Trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei (legea ceremonială), ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou (un singur Trup, Biserica formată din două componente, Iudeii şi Neamurile), făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia." Şi dacă tu ridici din nou acel zid despărţitor, nu faci decât să calci în picioare sângele lui Cristos şi crucea Lui. Aşadar, ipocrizia lui Petru de aici a avut rezultate cumplite şi deloc benefice. Ea a rănit pe oamenii buni. Şi i-a împins pe oamenii buni să facă răul.
Răspunsul apostolului Pavel la acest gen de comportament constituie lecţia numărul doi pe care o extragem din această istorisire. Mai întâi, în cazul în care n-aţi reţinut, nu este suficient să cunoşti adevărul, trebuie să pui în practică ceea ce crezi. În al doilea rând, nu este suficient să admiţi adevărul, trebuie să înfrunţi eroarea. Sunt momente când trebuie să acţionăm într-un mod care pare negativ. Dintotdeauna au existat în biserică aceia care cred că orice lucru negativ este automat un lucru rău. De ce nu putem fi mai pozitivi? De ce trebuie să criticăm oamenii cu care nu suntem de acord? Nu putem să fim pur şi simplu pozitivi faţă de lucrurile pe care le credem şi să-L lăsăm pe Domnul să sorteze lucrurile? Aţi mai auzit aşa ceva. Eu unul aud tot timpul aceste cuvinte. Şi daţi-mi voie să spun următoarele, înainte de toate. Aceasta este o atitudine mai bună decât extrema opusă, pentru că sunt oameni care sunt întotdeauna negativişti. Ei se simt bine într-o situaţie conflictuală. Ei se mândresc cu faptul că îi critică pe alţii. De fapt, cu cât critică mai mulţi, cu atât sunt mai fericiţi. Cunoaşteţi acest gen de oameni. Unii dintre ei vin aici din când în când şi duc cu ei în afara bisericii semnele protestului. Zugrăviţi-vă imaginea unui om infatuat, care conduce un camion mohorât şi plouat, plin cu toţi acei oameni cu care el nu este de acord, ca şi cum şi-ar extrage un fel de cinste din controverse. Ceva este absolut greşit la cineva care găseşte plăcere în a stârni certuri. Categoric, este o atitudine dezechilibrată, de care trebuie să ne păzim. Îndeosebi aici, într-o biserică unde accentuăm adesea importanţa vitală a doctrinei sănătoase. Discerne lucrurile şi gândeşte în mod critic. Dar nu deveni o persoană care să găsească plăcere în a critica, nici în a găsi greşeli.
Acestea fiind spuse, trebuie să spun, cu toate sinceritatea, că o greşeală mare în mişcarea evanghelică de astăzi este extrema opusă. Oamenii nu vor să se disciplineze şi să gândească în mod critic. Cu siguranţă, ei nu vor să se deranjeze pentru a apăra doctrina împotriva erorii. Astfel că, milioane de persoane au adoptat ideea că noi trebuie să fim întotdeauna pozitivi şi să nu criticăm niciodată pe nimeni şi că nu trebuie să ne opunem niciodată erorii în mod direct. Este un punct de vedere total nebiblic. Se potriveşte de minune cu postmodernismul, pentru că postmoderniştii îţi vor spune că, dacă crezi cu prea mare vehemenţă un anumit lucru, nu eşti decât arogant. Şi orice fel de certitudine este o problemă mai mare pentru postmodernişti decât eroarea în sine. Este un punct de vedere total greşit. Şi pentru anumiţi oameni, de fapt chiar pentru foarte mulţi oameni de astăzi, nu există nicio eroare atât de gravă încât să justifice o confruntare de o asemenea amploare. Am ajuns în punctul în care, în biserică, învăţătorii falşi pot apăra tot ceea ce vor şi pot să înveţe pe alţii eroarea lor, fără a fi împiedicaţi. Dar dacă te ridici şi vorbeşti, şi sugerezi că ideile lor nebiblice sunt greşite, vei fi acuzat de lipsă de dragoste.
Observaţi, Pavel nu s-a temut de asta, chiar dacă cel pe care trebuia să-l înfrunte era Petru. Evanghelia era cea atacată. Şi aceasta atârna mai greu decât orice alt pericol, inclusiv împotrivirea publică care, posibil, ar fi dus la despărţirea celor doi apostoli. Evanghelia era mai importantă decât un show artificial care să arate o unitate exterioară între apostoli. Orice altceva mai reiese din acest pasaj, nădăjduiesc că înţelegeţi faptul că aici este demascată ideea celor care spun că aparenţa unităţii este întotdeauna mai importantă decât apărarea adevărului. Uneori, de fapt întotdeauna când Evanghelia se află în pericol, este esenţial să înfrunţi eroarea şi să lupţi pentru adevăr. Nimeni, care este sănătos psihic, nu găseşte plăcere în luptă şi ceartă. E în ordine. Nici nu ar trebui să ne placă acest lucru. Dar în acelaşi timp, nimeni care iubeşte sincer adevărul, nu ar nega faptul că, pentru unele adevăruri, merită să lupţi şi, eventual, chiar să mori. Evanghelia este cap de listă între aceste adevăruri.
Trebuie să luptăm, nu numai pentru Evanghelie, ci şi pentru puritatea şi exactitatea cu care este vestită. Ceea ce Petru a făcut aici a fost că a murdărit adevărul Evangheliei. Părea să arate public că sprijină şi simpatizează cu iudeii şi doctrina lor falsă. Astfel că Pavel i s-a împotrivit pe faţă. Versetul 11. În public, versetul 14. De fapt, observaţi, în versetul 14, că lucrurile erau clare în mintea lui Pavel. Adevărul Evangheliei se afla în pericol. "Când i-am văzut eu că nu umblă după adevărul Evangheliei, i-am spus lui Chifa în prezenţa tuturor..." Cred că ceea ce Pavel vrea să zică este că el a spus aceste lucruri lui Petru, în auzul tuturor celor prezenţi. "...Dacă tu, care eşti Iudeu, trăieşti ca Neamurile şi nu ca Iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul Iudeilor?" El îl înfruntă pe Petru pentru făţărnicia lui. Şi a făcut aşa pentru ca fiecare care fusese martor la făţărnicia lui să ştie că el era mustrat. Întrucât păcatul fusese public şi păcatul avusese impact asupra întregii congregaţii, şi mustrarea a trebuit să fie publică. Pavel transformă situaţia într-un prilej de a le da învăţătură.
Acest lucru ne duce la o a treia şi ultimă lecţie pe care o avem de învăţat din acest pasaj. Ele sunt mult mai multe, dar de data aceasta evidenţiez doar trei. Cea dintâi: nu-i suficient doar să cunoşti adevărul, trebuie să şi trăieşti ceea ce crezi. Cea de-a doua: nu este suficient să admiţi adevărul, trebuie să şi înfrunţi eroarea. Şi acum cea de-a trei: nu este suficient să fii veghetor doar pentru tine, trebuie să te preocupe şi siguranţa turmei. Din acest motiv, Pavel acţionează public. Este extrem de semnificativ acest lucru, reţine, faptul că Pavel l-a mustrat pe Petru în faţa tuturor. Acest gen de mustrare publică este foarte rară în Noul Testament şi aşa şi trebuie să fie. Pentru că, în mod normal, atunci când vedem un frate căzut într-o greşeală, trebuie să mergem să vorbim cu el, mai întâi, între patru ochi. Matei 18:15 "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur..." Aşa ne-a învăţat Isus să ne purtăm cu un frate care păcătuieşte. Dar observaţi că aici Isus se referă la problemele personale şi la păcatele private. La aceste lucruri face referinţă. "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta..." - o ofensă personală. Păcatele private trebuie rezolvate în mod privat, pe cât e cu putinţă. Acele păcate, acele păcate private, trebuie spuse bisericii doar dacă fratele care a păcătuit refuză îndemnurile multiple, în prezenţa mai multor martori. Aşa funcţionează disciplina în biserică.
Dar mai este un aspect al acestei chestiuni. Anumite păcate publice necesită mustrare publică. Şi observaţi că, în acest caz, Pavel sare peste pasajul din Matei 18 în mod voit şi motivat. Aceasta nu era o situaţie similară celei din Matei 18. Aceasta era una dintre acele situaţii când Biserica, turma lui Dumnezeu, se afla în pericol iminent şi era absolut necesară mustrarea publică şi imediată. Scriptura spune că în unele situaţii, mai ales când e vorba de păcat în rândul bătrânilor sau liderilor adunării, Pavel spune, în 1Timotei 5, versetul 20, că aceştia trebuie să fie mustraţi în faţa tuturor. Şi dă un motiv pentru aceasta: pentru ca toţi ceilalţi să se teamă. Întrucât păcatele liderilor au un răsunet foarte puternic în rândul celor pe care ei îi conduc, şi mustrarea lor trebuie făcută public. Grija lui Pavel pentru bunăstarea întregii turme, îndeosebi într-o astfel de circumstanţă, a depăşit-o pe cea faţă de Petru, pentru sentimentele sau demnitatea acestuia. Mustrarea publică era soluţia aici. Şi Pavel a făcut bine ce-a făcut, pentru că ipocrizia lui Petru afectase întreaga biserică, inclusiv pe Barnaba. Iar uneori, un păstor credincios trebuie să sune alarma imediat şi desluşit. Şi exact acest lucru a făcut Pavel aici. El n-a făcut decât să urmeze acelaşi sfat pe care l-a dat bătrânilor din Efes, în Fapte 20, versetele 28-31, când a plecat din acea biserică. Ascultaţi ce spune. "Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma..." Reţineţi, aceasta este ideea. Trebuie să te preocupe nu doar persoana ta, ci întreaga turmă. "...peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea, vegheaţi..."
Eu mă bucur că Pavel a vorbit împotriva lui Petru. Respectul meu pentru Petru nu s-a diminuat câtuşi de puţin, şi asta datorită felului în care a reacţionat. Şi chiar dacă Pavel nu consemnează aici, în Galateni 2, răspunsul lui Petru, noi ştim că el a primit mustrarea lui Pavel şi a recunoscut faptul că Pavel a avut dreptate. Pentru că în 2Petru 3, versetul 15, el vorbeşte despre Pavel ca fiind preaiubitul nostru frate Pavel şi recunoaşte marea înţelepciune cu care Dumnezeu, în harul Lui, l-a înzestrat. Astfel că, după acest incident din Galateni 2, nu s-a mai produs nicio scindare. Nu există nicio dovadă că ar mai fi existat un alt conflict între aceşti doi apostoli. Pavel a procedat corect şi a rezolvat problema pe faţă.
Vă mărturisesc că îmi este foarte greu să îmi imaginez un conflict de acest gen petrecându-se în climatul Bisericii din secolul XXI. Astăzi există prea mare presiune pentru a face compromis cu cei din partida iudaică, pentru a-i îmbrăţişa ca pe adevăraţi tovarăşi de luptă într-o mare cruciadă morală şi pentru a înăbuşi diferenţele dintre noi şi ei cu privire la Evanghelie. Cred că, dacă astăzi am fi în circumstanţe similare, sunt convins că cei mai mulţi lideri evanghelici ar fi de partea lui Petru şi nu a lui Pavel. Şi ei ar motiva poziţia "bună" a lui Petru prin faptul că avem nevoie de partida iudaică şi de biserica romano-catolică şi chiar de iudaism, ca fiind aliaţii noştri în războiul împotriva avortului şi în lupta împotriva secularizării culturii noastre. Iar pentru a realiza aceste alianţe politice trebuie să acceptăm tolerarea unei anumite lipse de claritate a Evangheliei.
Ascultaţi încă o dată cuvintele lui J. Gresham Machen (am citat mai devreme. Daţi-mi voie să mai citez o dată). Este ceva ce a scris cu mai bine de optzeci de ani în urmă. Iată ce a spus. "Ce splendidă reputaţie ar fi căpătat oraşele Neamurilor dacă iudeii ar fi avut câştig de cauză şi ar fi reuşit să răspândească în aceste oraşe respectarea Legii lui Moise. Desigur că Pavel ar fi trebuit să ajungă la un numitor comun cu învăţătorii care îi erau atât de aproape ca viziune. Desigur, el ar fi trebuit să le aplice şi lor marele principiu al unităţii creştine. De fapt, oricum, Pavel n-a făcut aşa ceva. Şi tocmai datorită faptului că el şi alţii n-au făcut aşa ceva, biserica creştină există astăzi. Cu siguranţă, Pavel a avut dreptate. Diferenţa care îl separa de iudei nu era neapărat o subtilitate teologică, ci ea făcea trimitere direct la inima şi miezul religiei lui Cristos." Are dreptate. Şi, de fapt, modul lui Pavel de abordare a unui asemenea conflict este încă modul corect. Şi dacă creştinii evanghelici de astăzi nu urmăresc realitatea adevărului şi a luptei pentru o Evanghelie nealterată, vom pierde în totalitate mărturia în mijlocul lumii necreştine. De fapt, aş spune că, la o scară mare, acest lucru s-a întâmplat deja. Şi îndemnul meu pentru fiecare dintre voi este ca să fiţi asemenea lui Pavel: să luptaţi pentru adevărul Evangheliei, pentru că nici un alt adevăr nu este mai vrednic de acest lucru.
Să ne rugăm. Doamne, ce încurajare este acest pasaj pentru noi în acest veac compromis în care ne aflăm, ca să stăm pe poziţie şi să luptăm pentru adevărul Cuvântului Tău, ba chiar să murim pentru el. Dă-ne o astfel de dragoste pentru adevăr! Dă-ne o astfel de dragoste pentru Cristos! Dă-ne o apreciere corectă a ceea ce a făcut Cristos pentru noi, astfel încât să nu ne numărăm niciodată printre cei care învaţă că este mai important ceea ce facem noi pentru El! Ajută-ne să vestim o Evanghelie curată prin vorbele noastre şi prin trăirea noastră! Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.
Tradus de Estera Sandau