Vom continua de unde am rămas data trecută, Galateni 3 versetul 6. Aflăm gândul lui Pavel chiar de la mijlocul propoziţiei. Versetul 5 este ultimul din seria de întrebări pe carele adresează Pavel începând cu versetul 1. Dar nu acesta a fost finalul gândului lui. Din punct de vedere gramatical, versetul 6 este continuarea versetului 5. Dar dacă îl privim logic, versetul 6 este legat de ceea ce urmează după el. În versetul 6, Pavel ataşează o propoziţie subordonată la finalul întrebării ridicate în versetul 5. Aici, Pavel ajunge la miezul argumentului său. Aşadar, el nu termină propoziţia în versetul 5. El continuă cu versetul 6, care continuă ideea versetului 5, şi pătrunde pe o linie nouă a argumentului său. A terminat cu aspectul personal şi cel experimental pe care le-a exprimat în primele 5 versete; şi acum se ocupă cu argumentul doctrinar şi biblic pe care-l va urmări pe tot parcursul textului până în capitolul 4 versetul 7. Acest argument are la bază cartea Genesei şi legământul lui Avraam. Pentru început, se concentrează asupra consemnării îndreptăţirii lui Avraam din Genesa 15. Din acest motiv, acest pasaj constituie o paralelă extraordinară cu capitolul 4 din Romani, pentru că despre aceasta vorbeşte Pavel acolo. Acest argument biblic şi teologic ce urmează a fi expus de către Pavel constituie inima mesajului cărţii Galateni. Şi prin urmare, versetul 6 din capitolul 3 marchează debutul celui mai important şi esenţial totodată argument din toată această epistolă. Pavel este pe cale să poarte o discuţie destul de lungă, care ne va duce până la mijlocul capitolului 4. Şi din fericire, secţiunea de text la care vom privi de această dată constituie un argument destul de simplu, uşor de înţeles. Iată punctul de început al tuturor învăţăturilor pe care le va da ulterior.
Înainte de a începe, ţin să fac o scurtă recapitulare. Iată despre ce a fost vorba până acum în această epistolă. Pavel o scrie cu scopul de a confrunta erorile unei secte de creştini iudei, foarte mică, dar turbulentă şi influentă, care venise aparent din biserica din Ierusalim în această regiune a Galatiei locuită îndeosebi de creştini proveniţi dintre neamuri. Şi aceşti presupuşi credincioşi iudei veniţi din Ierusalim îi învăţau pe credincioşii dintre neamuri că toţi creştinii trebuie să ţină rânduielile ceremoniale ale Vechiului Testament, cu accent pe semnul circumciziei. Aceşti învăţători iudei reprezentau echivalentul oamenilor de cult din primul secol. Ei au stricat Evanghelia într-atât, că Pavel a rostit un blestem asupra lor. Noi îi numim iudei, întrucât acest nume cuprinde chiar esenţa erorii lor. Argumentul lor era că, întrucât Evanghelia însăşi este împlinirea şi revelaţia finală a promisiunii care a fost dată odată cu Legământul lui Avraam (promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o mai întâi lui Avraam), atunci tot ce a cuprins legământul lui Avraam trebuie să se aplice la creştini. Aşa au motivat ei. Şi părea a fi un lucru simplu, de la sine înţeles. În esenţă, ei spuneau că nu poţi fi un creştin adevărat dacă nu devii mai întâi iudeu, întrucât creştinismul vine de la iudei. Ei spuneau că Evanghelia este împlinirea promisiunilor de la început, făcute de Dumnezeu lui Avraam, iar Avraam a fost tatăl naţiunii iudaice. Astfel că, dacă vrei să iei parte la acele promisiuni, spuneau ei, atunci trebuie să devii iudeu.
Pavel a ripostat spunând că această evanghelie falsă este de condamnat, pentru că îngrădeşte libertatea harului şi elimină principiul central al Evangheliei: adevărul că noi suntem justificaţi prin credinţă, fără niciun fel de ritual. Credinţa este instrumentul îndreptăţirii. Noi nu suntem mântuiţi prin faptele noastre, nici măcar prin respectarea ceremonialelor pe care Dumnezeu Însuşi le porunceşte prin Legea vechi-testamentală sau prin Legea nou-testamentală. Acele lucruri, precum circumcizia, legile ceremoniale şi toate rânduielile de acest gen au slujit unui scop în Vechiul Testament. Dar ele nu au fost decât simboluri care au arătat calea spre credinţă. Şi sub Noul Legământ, a spus Pavel, toate simbolurile şi ceremonialele iudaice sunt învechite. Apropo, vedeţi această temă în toate scrierile lui Pavel precum şi în cartea Evrei. Ea constituie o mare problemă în Biserica nou-testamentală, ai cărei membri au vrut să preia toate aceste simboluri din Vechiul Testament. Şi Pavel a spus 'Nu! Ele sunt învechite pentru că au fost împlinite de Cristos'. Ele au constituit umbra lucrurilor viitoare, umbra lui Cristos. Şi atunci când deţii lucrul adevărat, împlinirea, nu mai ai nevoie de umbre. Aşadar, nu vă întoarceţi la umbre, a continuat el să le spună. Le-a spus că, de vreme ce aceste lucruri sunt vechi şi împlinite deja în Cristos, ele n-ar mai trebui impuse credincioşilor din cultura neamurilor. Pentru că, dacă unul dintre neamuri a crezut în Cristos, spune Pavel, el este membru al Noului Legământ; şi aceasta doar prin credinţă. Şi simbolurile Vechiului Legământ, care este un legământ iudaic, sunt acum lipsite de relevanţă. Şi a spus: dacă încerci să aduci acele simboluri în Noul Legământ, strici însăşi Evanghelia, o deformezi într-un mod fatal. Şi Evanghelia vorbeşte într-adevăr numai despre credinţa în Cristos. Nu vorbeşte de circumcizie sau de simbolurile vechi-testamentale, de nimic de acest gen. Pavel punctează acest lucru simplu.
Aşadar, el scrie această epistolă pentru a-i ruga stăruitor pe credicioşii din bisericile Galatiei să nu se lase influenţaţi de învăţătura acestor iudei, să nu-i primească drept fraţi ai lor şi să nu compromită puritatea Evangheliei amestecând acest soi de învăţătură cu adevărul pe care l-au auzit de la apostolul Pavel. El adoptă o poziţie necompromiţătoare şi spune: nu ascultaţi de aceşti oameni, nu-i primiţi ca pe fraţi ai voştri, nu primiţi niciuna din învăţăturile lor şi n-o contopiţi cu învăţătura pe care v-am dat-o eu. N-avem voie să facem compromis cu aceşti oameni. N-avem voie să-i acceptăm drept fraţi ai noştri. El le pune: ei nu ne sunt fraţi. Şi rosteşte un blestem asupra lor.
S-ar putea să fiţi şocaţi auzind ce voi spune în continuare, dar nu tot ce învăţau aceşti iudei era greşit. Cred că Pavel însuşi ar fi admis acest lucru. Ei au plecat de la câteva premise care erau sănătoase şi biblice. Este adevărat, de exemplu, că rădăcinile creştinismului sunt iudaice. Însuşi Isus i-a spus femeii samaritence la fântână, în Ioan 4:22: "Mântuirea vine de la iudei." Este adevărat acest lucru. Şi Pavel arată în Romani 3 versetul 2 că, din punct de vedere istoric, naţiunii iudaice i s-a dat orice avantaj spiritual posibil de-a lungul întregii istorii răscumpărătoare, pentru că, spune Pavel, "lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu." Toată revelaţia Scripturii, întreg adevărul lui Dumnezeu a venit la poporul Israel. Şi de asemenea, este absolut adevărat că există o linie de continuitate neîntreruptă de la primul semn al unei mântuiri promise lui Avraam, în Genesa 12, până la dezvăluirea Evangheliei din primul secol. Chiar şi Pavel recunoaşte acest lucru. Cristos este sămânţa promisă lui Avraam prin legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu el. Şi în acest sens, creştinismul este iudaic. Şi Evanghelia reprezintă expresia deplină a aceloraşi promisiuni de mântuire ce au fost cuprinse în legământul lui Avraam. Dar iudeii greşeau total în modul în care aplicau aceste adevăruri, pentru că erau atât de preocupaţi de problemele exterioare, de lucrurile exterioare, de lucrurile simbolice şi nu îndeajuns de preocupaţi de adevărul real, pe care-l ascundea Legământul lui Avraam şi de asemenea, Evanghelia. Iar prin faptul că încercau să târască întreaga Biserică şi pe toţi credincioşii dintre neamuri înapoi sub cerinţele legale ale Vechiului Legământ, iudeii pierdeau adevărul cel mai măreţ al Noului Legământ.
Aşadar, Pavel era îndreptăţit să îi condamne printr-un limbaj cât se poate de dur, deoarece învăţătura lor submina Evanghelia în punctul ei cel mai important. Aceasta nu era doar o eroare minoră, în sensul că nu afecta problema mântuirii sufletului, ea obscuriza Evanghelia. Era fatală adevărului. Şi, deşi este adevărat că am fi putut găsi multe în comun cu aceşti oameni, totuşi, Pavel nu îi abordează în acest mod. Tacit, el recunoaşte pe parcurs că o parte din lucrurile spuse de ei sunt adevărate, dar el nu spune niciodată că suntem pe teren comun, că ne putem aşeza la discuţii cu aceşti oameni, că putem pune cuvintele lor alături de ale noastre, pentru a vedea dacă ajungem la un compromis. Pavel nu abordează niciodată adevărul în acest fel. Şi ne atrage atenţia ca nici noi să nu facem aşa.
Aşa cum am văzut în primele capitole ale cărţii, devine foarte clar faptul că Pavel a văzut şi a înţeles cum stau lucrurile cu aceşti iudei, înainte ca oricare alt apostol s-o facă. În capitolele 1 şi 2 el descrie povestea convertirii lui şi lupta îndelungată pe care a dus-o cu această ramură pseudo-creştină a fariseismului. Aceasta era adevărat. Capitolul 2 sugerează faptul că, pentru o vreme, a existat tensiune între Pavel şi liderii bisericii din Ierusalim, chiar înainte de-a se întâlni cu ei (fapt care s-a petrecut de mai multe ori, cu scopul de a le explica poziţia şi, de fapt, pentru a forţa lucrurile). Liderii evrei ai bisericii din Ierusalim păreau a sta de partea iudeilor. Chiar şi Petru, la un moment dat, făcuse compromis cu ei. Şi la sfârşitul capitolului 2, Pavel relatează cum, odată, a trebuit să i se împotrivească lui Petru în public şi să-l mustre în faţa tuturor, pentru că el făcuse compromis cu aceşti oameni care răspândeau această eroare.
La începutul capitolului 3, în pasajul pe care l-am studiat data trecută, Pavel se întoarce spre galateni şi îi mustră amintindu-le de propria lor experienţă. Nu este o mustrare directă; el le pune o serie de întrebări, le aduce aminte de propria lor experienţă, de modul în care s-au întors la Cristos numai pe baza credinţei şi le spune că această credinţă în Cristos le-a revoluţionat vieţile. Ei ar fi trebuit să ştie acest lucru. Oare vor acum să se depărteze de trăirea vieţii prin puterea Duhului Sfânt şi prin credinţă, pentru a adopta un sistem de rânduieli şi ceremonii expirate, pe care şi Isus le-a numit o povară extrem de grea pentru orişicine, o grămadă de poveri pe care nimeni nu ar trebui să le poarte. Şi dă drumul la o serie de întrebări ce culminează cu întrebarea finală din versetul 5: "Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele legii sau prin auzirea credinţei?" De ce aţi devenit creştini, în primul rând? Aţi devenit prin vreo faptă a voastră? Sau din cauză că aţi crezut în ceea ce a făcut Cristos? Este o întrebare clară.
Şi apoi versetul 6 continuă aceeaşi frază. Pavel continuă şi dintr-odată schimbă cursul discuţiei pe o linie nouă, totuşi continuând fraza. Uitaţi de experienţa lui Pavel. Uitaţi de experienţa galatenilor. Oricât de puternice au fost argumentele sale până în acest punct, cele ce urmează sunt şi mai puternice. Ce spun Scripturile? Şi astfel, la finalul frazei din versetul 5, Pavel leagă versetul 6, care este o trimitere la cartea Genesei. "Avraam a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire." Pavel citează din Genesa 15:6. Vom privi la acest pasaj în contextul lui original. Dar mai întâi, daţi-mi voie să punctez faptul că acesta este unul dintre pasajele cheie din teologia lui Pavel, dacă nu chiar pasajul său favorit din tot Vechiul Testament. De fiecare dată când Pavel apără cu străşnicie doctrina îndreptăţirii prin credinţă, el face referire la acest text, Genesa 15:6, fie citându-l, fie făcând aluzie la el. Şi cred că este corect să afirmăm că întreaga teologie a lui Pavel este ancorată aici. Teologia lui Pavel despre mântuire este întemeiată pe principiul acestui text - Genesa 15 versetul 6. Este principiul atribuirii. De această dată nu voi aloca timp explicării acestui cuvânt. Am mai vorbit de câteva ori despre el în această serie din cartea Galateni. Dar păstraţi în minte acest cuvânt - atribuire. Acesta este principiul din inima Evangheliei. Şi la vremea când vom ajunge la finalul cărţii Galateni, va trebui să aveţi o înţelegere deplină a acestei idei.
Genesa 15 versetul 6 este versetul pe care îl citează Pavel în Romani 4 versetul 3; şi el constituie un argument major în acel text pentru îndreptăţirea prin credinţă. Practic, tot capitolul este dedicat comentariului pe baza aceluiaşi verset din Genesa, de care Pavel se ocupă şi aici, în Galateni 3. Două capitole din întreg ansamblul de epistole ale lui Pavel, Romani 4 şi Galateni 3, sunt dedicate expunerii acestui text, Genesa 15:6. Este un semn că versetul acesta este foarte important, nu-i aşa?
El începe prin a cita Genesa 15:6 şi având acest adevăr drept punct de pornire, el afirmă trei adevăruri fundamentale despre Evanghelie şi despre îndreptăţirea prin credinţă. Unul este acesta că Avraam a fost socotit drept numai prin credinţă. Aceasta este afirmaţia explicită a versetului din Genesa 15:6. Al doilea este că adevăraţii copii ai lui Avraam sunt cei care îi împărtăşesc credinţa, nu neapărat cei din linia lui genealogică. Şi al treilea adevăr este acela că însăşi Evanghelia a fost cuprinsă în formă embrionică în promisiunile legământului lui Avraam, astfel că Evanghelia a fost de fapt propovăduită lui Avraam într-o formă embrionică. Vom parcurge în detaliu aceste puncte. Pentru început, daţi-mi voie să citesc pasajul. Galateni 3:6-9. "Tot aşa şi "Avraam a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire." Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: "Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine." Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios."
Urmăriţi logica argumentului lui Pavel de aici. El se întoarce la această simplă afirmaţie despre îndreptăţirea lui Avraam şi o foloseşte pentru a elabora aceste trei puncte doctrinale şi biblice despre îndreptăţirea prin credinţă. Am să vi le spun din nou. Primul este punctul despre instrumentul îndreptăţirii. Cel dintâi argument al lui Pavel în faţa iudeilor a fost o dispută pe tema credinţei, dacă ea este sau nu un instrument suficient pentru îndreptăţire. Sau dacă vreo faptă, vreun ritual, vreun sacrament sau vreo ceremonie sunt necesare pentru mântuire. Aceasta era diferenţa de bază dintre ei. Nu cunosc pe nimeni astăzi care să predice aceeaşi eroare a iudeilor. N-am auzit de nicio sectă, care se numeşte creştină, să încerce să impună membrilor ei ritualul circumciziei. Însă principiul din spatele acestei erori este viu şi în vogă şi astăzi. Există mulţi creştini şi multe secte cvasi-creştine care învaţă că botezul, de exemplu, este o cerinţă pentru îndreptăţire. Nu eşti socotit drept dacă nu eşti botezat. De fapt, ei fac din botez instrumentul îndreptăţirii. Romano-catolicismul învaţă explicit în catehismele lui că botezul este instrumentul îndreptăţirii. Botezul şi toate celelalte sacramente sunt văzute ca instrumente pentru îndreptăţire în sistemul romano-catolic. În acelaşi fel, multe dintre sectele lui Campbell, acele grupări care se numesc Bisericile lui Cristos, multe dintre ele învaţă în acelaşi fel că botezul este instrumentul îndreptăţirii. Argumentul lui Pavel de aici dărâmă şi aceste sisteme.
Iată cum argumentează ei! Este tipic. Nu contează dacă este vorba de romano-catolici, de unii adventişti de Ziua a Şaptea, de cei care aderă la învăţătura veche a celor din World Wide Church of God (Biserica lui Dumnezeu din Întreaga Lume) sau Bisericile lui Cristos. Ei arată spre versetele din Noul Testament care vorbesc despre botezul spre iertarea păcatelor şi drept concluzie a acestei expresii, ei spun că botezul este necesar pentru a fi îndreptăţit. Iudeii au făcut o greşeală similară. Au găsit o mulţime de texte în Scriptură referitoare la porunca circumciziei. Şi au citat toate aceste texte ca dovadă în sprijinul poziţiei lor. Pavel aduce drept contraargument o doctrină sistematică sănătoasă şi, de fapt, expune situaţia cu ajutorul ei. Este posibil să discerni multe lucruri în doctrina iudeilor şi în modalitatea lor de abordare a problemei, prin simplul fapt că priveşti la felul în care i-a respins Pavel. Dacă vă uitaţi cum le demontează eroarea, aproape că uiţi care le era învăţătura. Pavel a fost un mare apărător al credinţei, aşadar, este corect să credem că, aici, el le-a atacat cele mai puternice argumente. Poţi să pui cap la cap argumentul lor în favoarea circumciziei, prin observarea ideilor pe care le-a respins Pavel. Şi cred că este un lucru semnificativ faptul că Pavel merge direct la exemplul lui Avraam.
Reţineţi, această scrisoare este adresată neamurilor care au crescut într-o cultură specifică lor şi care, mai târziu, s-au convertit la creştinism. El se adresează unei audienţe formată din neamuri. Erau oameni ce crescuseră ca şi păgâni. Şi dacă este adevărat despre ei acelaşi lucru pe care l-a spus Pavel despre corinteni în 1Corinteni 1:26, înseamnă că nu erau mulţi înţelepţi în felul lumii printre ei, nu erau mulţi de neam ales, nici mulţi puternici, pentru că Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale acestei lumi şi lucrurile slabe ale ei. Prin urmare, aceştia nu erau învăţaţi în religiile acestei lumi. Cei mai mulţi erau oameni care crescuseră fără ca să aibă habar de cine a fost Avraam. Ce ştiau ei de Avraam? Aproape nimic. Dar observaţi, Pavel aduce pe tapet subiectul despre Avraam ca şi cum ei ar fi fost extrem de familiarizaţi cu istoria lui. Nu este nevoie ca Pavel să le umple eventualele goluri cu privire la istoria lui Avraam. El le vorbeşte despre Avraam ca şi cum ei ar cunoaşte deja totul despre el. Cum aşa? Unde au învăţat aceste neamuri atâtea lucruri despre Avraam? Cred că nu greşim dacă presupunem că aceşti iudei îi învăţaseră destule lucruri despre Avraam încât ei să ajungă un fel de experţi în povestea vieţii lui. Şi pare a fi logic acest lucru, deoarece prima menţiune a circumciziei în Vechiul Testament apare în Genesa 17, în conexiune cu viaţa lui Avraam. Nu mă-ndoiesc că pasajul principal pe care l-au punctat iudeii a fost Genesa 17. Acesta a fost pasajul lor favorit, pentru că el conţinea una dintre principalele dovezi scrise, în favoarea poziţiei lor.
Aşadar, să deschidem la acest text. Mai întâi de toate, să privim la ce spuneau iudeii şi la dovezile pe care şi le luau din Scriptură. Aş vrea să vedeţi care era, în opinia mea, pasajul lor cheie şi apoi vom privi la textul din Genesa despre care Pavel spune că este şi mai concludent. Mai întâi, Genesa 17. Aici, Dumnezeu schimbă numele lui Avram în Avraam şi rosteşte clar legământul, instituind semnul circumciziei. Despre aceasta este vorba în tot acest capitol - despre circumcizie. Uitaţi-vă îndeosebi la versetele 10-14. Acesta este textul doveditor pentru iudei. Domnul vorbeşte. "Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi. La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur, neam după neam, fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin, care nu face parte din neamul tău. Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic. Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu."
Să ne imaginăm pentru o clipă că suntem neamuri într-una din bisericile Galatiei şi ne confruntăm pentru prima dată cu doctrina iudaică. Şi priviţi la argumentul pe care îl aduc ei. În primul rând, din acest pasaj reiese clar că circumcizia a fost instituită de Însuşi Dumnezeu, ca semn al legământului cu Avraam - un semn veşnic, spune El. Nu doar atât, acesta a fost legământul pivot în care au fost incluse, pentru prima dată şi într-un mod evident, promisiunea mântuirii şi promisiunea lui Mesia. Nu sunt date multe detalii, însă aceste adevăruri sunt prezente în el. Aşadar, legământul lui Avraam a fost dat în mai multe etape, de-a lungul capitolelor din mijlocul cărţii Genesa, o secţiune ce acoperă mulţi ani din viaţa lui Avraam. Dumnezeu a continuat să îi facă promisiuni, apoi Domnul avea să i Se arate din nou şi mai târziu avea să reînnoiască şi chiar să extindă aceste promisiuni. Şi apoi, El a instituit circumcizia. Aceasta nu era prima dată când legământul ieşea la lumină. Însă, el culminează în cele din urmă în cuvintele din Genesa 22 versetul 18, când Dumnezeu îi spune lui Avraam că "Toate neamurile vor fi binecuvântate în sămânţa ta." În Galateni 3:16, Pavel citează acest verset şi spune că sămânţa lui Avraam face referire la Cristos. Şi promisiunea binecuvântării tuturor neamurilor de pe pământ conţine o promisiune de mântuire. Aşadar, reţineţi aceasta, pentru că acea promisiune, promisiunea unui Mesia şi a mântuirii, joacă un rol vital şi în argumentul lui Pavel.
Dar, aici, iudeii subliniază şi învaţă că legământul lui Avraam a fost de o importanţă crucială. Şi au avut dreptate în această privinţă. Fără-ndoială că ar fi fost de acord cu Pavel - că sămânţa lui Avraam face referire la Cristos şi că promisiunea binecuvântării vorbeşte despre promisiunea mântuirii. Existau multe lucruri în comun aici. Gândiţi-vă la puterea argumentului lor. Ei ar sublinia faptul că Dumnezeu a instituit circumcizia. El a poruncit-o. El a impus aceasta casei lui Avraam şi tuturor descendenţilor lui, fără nicio excepţie. Şi instrucţiunile erau specifice vizavi de cum şi când să se facă. Şi ea era valabilă chiar şi pentru străinul care nu era descendent din Avraam, versetul 12. Iar în versetul 14 apare porunca potrivit căreia orice iudeu sau străin din Israel care rămâne necircumcis trebuie să fie nimicit din mijlocul poporului. Aşadar, era o chestiune foarte importantă. Şi era o chestiune majoră în Vechiul Testament. Există o serie de incidente de-a lungul Vechiului Testament când Dumnezeu Şi-a arătat marea Sa nemulţumire şi chiar i-a ameninţat cu pedeapsă pe aceia din Israel care au rămas netăiaţi împrejur, inclusiv în Exod 4 versetul 24 când Domnul ameninţă că îl va ucide pe Moise, întrucât acesta îşi lăsase fiul netăiat împrejur. Şi iudeii ar fi putut accentua faptul că ritualul circumciziei precede Legea lui Moise. Ea nu aparţinea Legii lui Moise. Nu a fost o măsură luată pe vremea lui Moise, care să ţină de Legea lui. Circumcizia era un simbol al Legământului lui Avraam. Şi ea a fost confirmată în mod explicit şi respectată şi în timpul legământului lui Moise. Aşadar, ritualul circumciziei avea o istorie îndepărtată, mergând până la apariţia naţiunii evreieşti. Şi credinţa potrivit căreia circumcizia reprezenta emblema poporului adevărat al lui Dumnezeu era adânc înrădăcinată în cultura iudaică.
Dintr-o perspectivă pur umană, este uşor de înţeles de ce iudeii învăţau ceea ce învăţau. Ei credeau că au un suport biblic pentru aceasta. Aveau ceea ce ei credeau a fi un text doveditor, insurmontabil. Este la fel de uşor, mă gândesc eu, să înţelegem dintr-o perspectivă umană de ce galatenii au fost atât de tulburaţi de această doctrină. Existând atât de mult suport biblic pentru practica circumciziei, cei mai mulţi dintre ei fiind credincioşi novice şi presupunând - după părerea mea - că iudeii erau farisei care pătrunseseră în biserică, învăţători ai Legii vechi-testamentale, era greu pentru credincioşii galateni, care făceau parte dintre neamuri, să răspundă la atâta cunoştinţă biblică. Dar şi Pavel este un învăţat. Şi el fusese mai înainte fariseu. Consider foarte semnificativ faptul că el nu a răspuns iudeilor într-o manieră tipic erudită. Pavel nu citează alte autorităţi din domeniu, care sunt de partea sa. Nu vine împotriva iudeilor cu vreun soi de argument filozofic sau cu termeni doctrinari obscuri, pe care doar nişte erudiţi îi putea înţelege. Observaţi că nici măcar nu răspunde iudeilor în mod direct. Nu le oferă posibilitatea dialoguului. Nu îi felicită pentru cunoştinţele corecte dobândite înainte de-a le spune cum vede el unul sau două lucruri asupra cărora ar dori ca ei să revină. Nu face nimic de acest gen. Este limpede că Pavel îi pusese deja deoparte. Şi le scrie galatenilor despre ei. Argumentele lui sunt pline de adevăr, de logică clară şi de idei pe care oricine le-ar înţelege.
Un erudit tipic ar putea privi la aceste lucruri şi l-ar putea acuza pe Pavel de faptul că a respins argumentele opozanţilor săi mult prea uşor. Dar reţineţi că Pavel nu încearcă să îi convingă pe iudei de adevărul spuselor lui. El scria asemenea unui păstor care îşi păzeşte turma de lupi flămânzi. Priviţi la argumentul lui Pavel. El nu începe în Genesa 17, acolo unde se aflau iudeii. El merge înapoi cu două capitole, cu 14 ani în urmă în istoria lui Avraam. Genesa 15 versetul 6. Daţi-mi voie să vă arăt contextul acestei afirmaţii. Acest verset se referă la unul dintre acele momente când Domnul Îşi reînnoia promisiunea faţă de Avraam. Începutul legământului Său cu Avraam îl aflăm în Genesa 12. În Genesa 15, El îl reafirmă. Cea dintâi promisiune cuprinsă în legământ venise de fapt cu mulţi ani înainte de Genesa 15. Aici, în Genesa 15, Avraam tocmai s-a întors de la salvarea lui Lot din lupta împăraţilor, în Genesa 14. Acolo l-a întâlnit pe Melhisedec, a adus jertfe şi i-a dat zeciuială. În capitolul 15, Domnul vine la el după această mare victorie când îl eliberează pe Lot. Avraam se plânge că nu are moştenitor (cel puţin nu unul care să fie dintre fiii săi). Deci Domnul vine la el şi Îşi reînnoieşte promisiunea. Priviţi la versetele 5-6. "Şi după ce l-a dus afară, i-a zis: "Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri." Şi i-a zis: "Aşa va fi sămânţa ta." Avraam a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire."
Observaţi că nu spune că Avraam ar fi săvârşit vreun act de neprihănire (dreptate). Nu aceasta este ideea. Nu spune că a dobândit neprihănirea sau că era neprihănit. Spune că acest lucru i s-a socotit ca neprihănire. Dumnezeu l-a îndreptăţit. Şi exact acest lucru înseamnă. Expresia folosită vorbeşte de o recunoaştere legală sau de un calcul, ca şi cum ai avea un registru contabil în care ţii socoteala. Apropo, la aceasta ne referim atunci când folosim termenul "atribuire". Atribuirea este o recunoaştere legală a vinei sau dreptăţii ce sunt puse în socoteala unei persoane. Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a declarat drept pe Avraam. Nu datorită vreunui lucru drept pe care să-l fi făcut, ci pur şi simplu pentru că Dumnezeu, în harul Lui, a pus dreptatea în contul lui Avraam. I-a atribuit-o lui.
În Romani 4, acolo unde foloseşte acelaşi verset, Pavel accentueză factorul timp. Şi acesta este un argument briliant. El subliniază faptul că Avraam a fost îndreptăţit aici în Genesa 15, cu paisprezece ani înainte ca să fie tăiat împrejur, în Genesa 17. Aşadar, circumcizia nu putea să fie instrumentul îndreptăţirii sale. Ascultaţi ce spune în Romani 4 versetele 9-11: "...zicem că lui Avraam credinţa "i-a fost socotită ca neprihănire. "Dar cum i-a fost socotită? După, sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur..." Este un argument briliant şi unul decisiv. Totul depinde de aplicarea logicii adevărului textului. El pledează în felul următor: dacă Avraam a fost îndreptăţit înainte de a fi circumcis, atunci circumcizia nu putea fi instrumentul îndreptăţirii sale. Este un argument negativ, bazat pe deducţie şi logică. Aici, în Galateni 3, argumentul lui Pavel este uşor diferit. Acesta este un argument pozitiv, bazat pe afirmaţia explicită din text, pe ce anume spune acest text. Credinţa lui Avraam a fost instrumentul cauzal al îndreptăţirii sale. Credinţa este singurul motiv dat de textul din Genesa pentru îndreptăţirea lui Avraam. Aceasta subliniază Pavel aici, în Galateni 3. Genesa 15 versetul 6 spune că credinţa a fost instrumentul îndreptăţirii lui Avraam. Este o trimitere simplă, clară şi directă la mesajul textului. Ştim din Romani 4 că Pavel ar fi putut dezvolta acest punct chiar mai mult, dacă ar fi arătat că îndreptăţirea lui Avraam a fost rostită cu cel puţin paisprezece ani înainte ca să fie circumcis. Dar aici, în Galateni 3, Pavel nu se sinchiseşte să aducă acest argument. Pentru că acest argument nu vorbeşte direct confuziei galatenilor. Fără-ndoială că, dacă ar fi adus acest argument, o parte dintre iudei ar fi stipulat că, uneori, îndreptăţirea vine înaintea circumciziei. Dar ei tot au insistat asupra faptului că neamurile trebuie să fie circumcise în acelaşi fel cum a fost şi Avraam. Şi astfel, Pavel vrea să păstreze argumentul pe cât de simplu cu putinţă. Problema reală în ceea ce-i priveşte pe galateni era dacă circumcizia mai era necesară în vreun fel. Aşadar, el explică acest lucru din text. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a fost îndreptăţit - asta pe vremea când era un bărbat netăiat împrejur. Acesta este primul punct pe care îl subliniază Pavel. Se referă la instrumentul îndreptăţirii.
Iată aici un al doilea punct, care vorbeşte despre scopul legământului. Ideea pe care o transmite Pavel aici este aceea că mântuirea promisă prin legământul lui Avraam nu este automat moştenită de descendenţii lui trupeşti. Şi el aduce un extraordinar argument dublu. Mai întâi de toate, el le dă un principiu dogmatic. Versetul 7: "Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă." Cu alte cuvinte, descendenţii adevăraţi ai lui Avraam, cei spirituali, nu sunt cei care îi moştenesc genele, ci cei care îi împărtăşesc credinţa. Apropo, verbul care apare este sub formă imperativă. "Înţelegeţi!", spune el. Înţelegeţi că nu sunteţi moştenitori adevăraţi ai lui Avraam dacă nu îi împărtăşiţi credinţa. Dacă îi împărtăşiţi credinţa, atunci sunteţi urmaşii lui spirituali, chiar dacă vă trageţi dintr-un alt strămoş trupesc. Această idee nu este o invenţie a apostolului Pavel. El o oferă ca pe o dogmă. Nu-i dă niciun suport biblic. Dar ar fi putut s-o facă. Acest adevăr apare în Vechiul Testament de câteva ori. Vechiul Testament a dat de înţeles clar că, de exemplu, circumcizia era un simbol al curăţirii inimii (Deuteronom 10:16, Ieremia 4:4). Circumcizia nu însemna nimic, spune Scriptura, dacă inima ta era împietrită şi aveai grumazul înţepenit. De asemenea, în Osea capitolul 1 versetele 9 şi 10, profetul l-a avertizat pe Israel că Dumnezeu îl va lepăda din poziţia de popor al Său şi va altoi un alt popor, astfel că "de unde li se zicea ...", spune Osea, "Nu sunteţi poporul Meu", li se va zice: "Copiii Dumnezeului Celui viu!"" (Osea 1:10) Este evident că a fi un copil adevărat al lui Avraam şi fiu al lui Dumnezeu nu este ceva ce se moşteneşte automat, genetic.
Mai departe, această temă a constituit un punct important în predica lui Ioan Botezătorul. În Matei 3, vă aduceţi aminte când un grup de farisei a venit pentru a fi botezat şi Ioan Botezătorul i-a numit pui de năpârci şi i-a trimis de-acolo, spunându-le să aducă cu ei la întoarcere roade ale pocăinţei lor? Exact următorul verset, Matei 3 versetul 9 spune: "Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: "Avem ca tată pe Avraam!" Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam." Cu alte cuvinte, Ioan Botezătorul le spunea acestor farisei că nu pot avea pretenţii la moştenirea lui Avraam până ce nu îi împărtăşesc credinţa. A făcut acest lucru foarte clar. Şi Isus a spus acelaşi lucru. În Ioan capitolul 8 El predică unor iudei care L-au urmat şi Scriptura spune că, într-o anumită măsură, ei L-au crezut. Erau iudei care se făcuseră singuri ucenicii Lui. Ei credeau în El în sensul că, aparent, ştiau faptul că Isus era adevăratul Mesia şi au început să-L urmeze. Şi El spune următoarele în Ioan 8:31-32: "Şi a zis iudeilor care crezuseră în El: "Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi."" Credeţi sau nu, această afirmaţie simplă i-a înfuriat. I-au răspuns astfel. "Ei I-au răspuns: "Noi suntem sămânţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: "Veţi fi slobozi!"" (versetul 33) În primul rând, nu era adevărat că iudeii nu fuseseră niciodată robi nimănui. Au fost, la un moment dat, sub domnia Romei. Dar s-au înfuriat la auzul acestor cuvinte. Şi au subliniat: "noi suntem sămânţa lui Avraam. Cum Îţi permiţi să ne vorbeşti astfel?" Atunci Isus S-a lansat într-un discurs despre ce înseamnă să fii cu adevărat fiul lui Avraam. Şi culminează cu aceste cuvinte. Versetul 37. "Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam; dar căutaţi să Mă omorâţi pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu." Aici, cuvântul "sămânţă" înseamnă pur şi simplu urmaşul fizic. El admite că erau urmaşii fizici ai lui Avraam. Însă comparaţi aceasta cu versetul 39: ""Tatăl nostru", I-au răspuns ei, "este Avraam". Isus le-a zis: "Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam."" Aici, El foloseşte un cuvânt total diferit. Nu "sămânţă", ci "copii". Prin urmare, El face o distincţie clară între odrasla lui Avraam şi adevăraţii copii ai lui Avraam, credincioşii. Adevăraţii copii ai lui Avraam sunt cei care îi împărtăşesc credinţa. Acesta este un adevăr ce reiese din toată Scriptura. Apropo, este de asemenea o temă obişnuită în învăţătura lui Pavel. El subliniază acest lucru în toată învăţătura sa. El face o separare clară între descendenţii fizici ai lui Avraam şi copiii săi spirituali. Şi a învăţat în mod constant că numai adevăraţii copii spirituali vor fi mântuiţi.
În ceea ce priveşte scopul legământului, el aduce un dublu argument. Prima parte a argumentului o constituie această afirmaţie dogmatică care răsună din învăţătura lui Ioan Botezătorul şi a lui Cristos - aceea că singurii moştenitori adevăraţi ai lui Avraam sunt cei care îi împărtăşesc credinţa. Şi toţi credincioşii sunt copiii lui Avraam, fie că descind trupeşte din el, fie că nu. Iată a doua faţetă a argumentului. Mergem înapoi la Galateni 3 versetul 8: "Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: "Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine."" El revine la o afirmaţie explicită a Scripturii. Acesta este un citat direct din Genesa 12 versetul 3. Şi merge chiar şi mai înainte, la Genesa 17, de unde au început iudeii, apoi la Genesa 15, unde apare prima sa menţiune cu privire la acest lucru. Acum, el revine în Genesa 12, unde se află cea dintâi promisiune a legământului lui Avraam, care spune aşa. Genesa 12 versetul 3: "Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine." Iată ce vrea să spună Pavel. Chiar de la începutul legământului lui Avraam exista o provizie de binecuvântări pentru neamuri. Acesta a fost cel mai subtil semn prevestitor, dar totuşi a existat. Toate neamurile, adică, neamurile, vor moşteni o binecuvântare prin Avraam. Promisiunea binecuvântării ce a constituit esenţa întregului legământ nu s-a limitat niciodată doar la iudei. De vreme ce ritualul circumciziei era un semn specific, care făcea diferenţa între urmaşii lui Avraam şi neamuri, iată aici, în legământul lui Avraam, o binecuvântare ce în mod evident nu se limitează numai la cei tăiaţi împrejur. Aceasta este o respingere definitivă a doctrinei iudaice.
În esenţă, Pavel spune că iudeii şi-au limitat înţelegerea legământului lui Avraam la un context extrem de îngust. Ei se concentrau asupra capitolului 17 din Genesa şi asupra semnului circumciziei, ca şi cum acestea reprezentau esenţa legământului. Dar nu acestea erau esenţa. Promisiunea binecuvântării, promisiunea mântuirii constituia esenţa legământului. Şi nu poţi separa Genesa 17, nu poţi lega totul de acest capitol. Trebuie să înţelegi legământul în contextul mai larg al întregii Scripturi. Şi când priveşti legământul printr-o lentilă grandangulară, înţelegi că niciodată nu s-a dorit excluderea neamurilor. Pavel dezvoltă acest argument în versetele care urmează.
Dar înainte ca să trecem mai departe, la un alt text, aş vrea ca să observaţi un al treilea punct pe care îl menţionează Pavel, aproape incidental. El a vorbit despre instrumentul îndreptăţirii. Apoi a vorbit despre scopul legământului. Acum, observaţi că menţionează ceva şi despre istoria Evangheliei. Priviţi din nou la versetul 8: "Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: "Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine."" Pavel spune că promisiunile legământului lui Avraam, adevăratul mesaj al legământului, nu ideea circumciziei, ci promisiunea mântuirii, promisiunea venirii lui Mesia - aceste promisiuni conţinute într-o formă embrionică au constituit mesajul Evangheliei. Aceasta este Evanghelia embrionară. Elementele esenţiale ale Evangheliei sunt prezente. Ele nu sunt evidenţiate accentuat, dar sunt implicite, sugerate şi ascunse în câteva promisiuni misterioase.
Care este moştenirea pe care o vor primi neamurile? Dacă vă gândiţi la aceasta, dacă Dumnezeu vrea ca să binecuvinteze neamurile, aceasta implică, înainte de toate, mântuirea lor. Aşadar, aceasta este o promisiune despre mântuire. Şi cine, de exemplu, a fost sămânţa lui Avraam, în care toate popoarele aveau să fie binecuvântate? Pavel spune în versetul 16 din Galateni 3 că sămânţa se referă la Cristos, care nu a fost doar Mesia al Israelului, ci şi Mântuitorul lumii. Avraam n-avea de unde să ştie toată această semnificaţie. Nu ni se sugerează acest lucru. Însă, esenţa promisiunilor a fost fără-ndoială prezentă şi Avraam a crezut aceste promisiuni. Faptul că mântuirea a fost în întregime prin harul lui Dumnezeu este un lucru clar aici. Promisiunea făcută lui Avraam a fost necondiţionată. Şi când Dumnezeu ratifică legământul, în Genesa 15, imediat după ce ni se spune că Avraam a fost socotit drept prin credinţă, versetul 12 din Genesa 15 spune că Domnul a făcut să cadă un somn adânc peste Avraam şi Dumnezeu singur a trecut printre părţile animalice aduse ca jertfă, semnificând faptul că acesta a fost un legământ al harului şi doar al harului. A fost un legământ cu o singură faţetă. A fost o promisiune pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam, fără să-i impună vreo condiţie. Şi nici nu i s-a cerut nimic atunci când legământul a fost ratificat. Semnul circumciziei a fost dat la câţiva ani după aceea. Aceasta a fost promisiunea Evangheliei în forma ei incipientă. Şi deşi nu era încă complet clar, totuşi Avraam a crezut. În cuvintele lui Isus găsim o sugestie cu privire la acest lucru, anume că Avraam trebuie să fi avut o anumită cunoştinţă rudimentară a faptului că totul depindea de un eliberator care să vină, pentru că Isus spune în Ioan 8:56 că "Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat."
În capitolul 4 al cărţii Galateni Pavel este pe cale să pună în contrast Legământul Vechi şi Legământul Nou. El va arăta în ce anume constă diferenţa dintre ele. Aici însă, în capitolul 3, accentul lui cade pe continuitatea îndreptăţirii prin credinţă de-a lungul tuturor legămintelor. Pavel argumentează aici în mod expres că nu a existat decât o cale de mântuire. Nu a existat decât un mesaj al Evangheliei. A fost dezvăluit prin legăminte multiple şi explicat mai bine cu fiecare nou legământ. Dar nu este decât o cale de mântuire şi numai o promisiune de mântuire care leagă toate aceste legăminte. Mesajul devine tot mai complet pe măsură ce un nou legământ este dezvăluit, însă calea de mântuire nu se schimbă niciodată. Astfel că, chiar şi atunci când Legea a fost dată pe muntele Sinai, aceasta nu a răsturnat promisiunea mântuirii prin har, prin credinţă, care merge înapoi la vremea lui Avraam şi chiar la oamenii care au trăit înaintea lui. Există un singur fir al răscumpărării, ce se întinde de la începutul până la sfârşitul Scripturii, trece prin toate legămintele, este dezvăluit şi devine tot mai clar odată cu Noul Legământ. De fapt, Noul Legământ îndepărtează măhrama şi ne înfăţişează întreaga poveste. Dar cu adevărat, este aceeaşi Evanghelie care într-o formă embrionară i-a fost vestită lui Avraam. Şi mai presus de toate, Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă. Modelul lui de îndreptăţire este modelul oricărui credincios, din orice vreme. Este numai prin har, prin credinţa adusă numai de Cristos. Şi din acest motiv, spune Pavel, doctrina iudaică era atât de otrăvitoare şi de periculoasă. Pentru că, prin încercarea de amestecare a promisiunii de mântuire prin har cu cerinţele aspre ale Legii, ei sfârşeau prin a distruge harul şi prin a anula mesajul Evangheliei. Aceasta nu este o discrepanţă minoră. Este o cu totul altă Evanghelie, spune el. Şi apoi, o rezumă prin cuvintele versetului 9: "Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios." Nu ai parte de promisiunile legământului dacă urmezi ritualurile sistemului Vechiului Testament. Calea de intrare în mântuire este doar prin credinţa în Cristos, care a împlinit în locul nostru fiecare cerinţă a Legii Vechiului Testament - tot ceea ce ne cere Dumnezeu pentru îndreptăţirea noastră. Dacă încerci să adaugi vreuna din faptele tale pentru a-ţi obţine îndreptăţirea, ai stricat simplitatea Evangheliei şi trebuie să te pocăieşti pentru asta şi să te încrezi numai în Cristos. "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." (Efeseni 2:8,9)
Să ne rugăm. Doamne, Evanghelia este atât de clară. Mărturisim că numai împietrirea păcătoasă a inimii noastre şi grumazul nostru înţepenit fac ca să înţelegem atât de greu aceste lucruri clare şi să nu le folosim aşa cum trebuie. Te rugăm să ne dai dragoste pentru adevărul Tău şi înţelegere a Evangheliei, aşa încât să devenim asemenea lui Pavel, apărători ai adevărului şi vestitori ai adevărului, ca vieţile noastre să atingă oamenii cu acest mesaj, ca să fim ambasadori pentru Cristos, spre slava Lui. În Numele Lui ne rugăm. Amin.
Tradus de Estera Sandau