Ştiţi cumva cine era cunoscut drept "apostolul nădejdii (speranţei)"? Da, apostolul nădejdii (speranţei). Daţi-mi voie să vă dau un indiciu sau o idee. Acest apostol este cel mai bine cunoscut ca "marele pescar". Este cel căruia Isus i-a dat un nume nou. A fost numit "stânca". Cred că acum v-aţi dat seama despre cine este vorba, nu-i aşa? Evident, este vorba despre Petru, apostolul care, împreună cu Pavel, s-a evidenţiat ca unul dintre cei mai mari lideri ai Bisericii Creştine. De fapt, în zilele de început ale Bisericii, Petru a fost conducător al Bisericii în Ierusalim iar apoi, ne spune tradiţia, a plecat la Roma unde a fost executat din porunca împăratului Nero în acelaşi an în care a fost executat şi Pavel. Pavel a fost executat prin decapitare, în timp ce tradiţia ne spune că Petru a fost executat prin crucificare. Înainte de a-şi da viaţa ca martir el şi-a exprimat în mod deosebit dorinţa de a fi crucificat cu capul în jos, deoarece se simţea nevrednic să moară în acelaşi fel în care a murit Domnul său. Petru, desigur, a exercitat o influenţă extraordinară în istoria credinţei creştine. El n-a scris nici o evanghelie, însă cercetarea istorică susţine, cu cea mai mare probabilitate, că Evanghelia după Marcu reflectă învăţătura şi îndrumările lui Petru şi că Marcu a slujit, mai mult sau mai puţin, ca un fel de secretar al lui Petru, a cărui autoritate apostolică se află în spatele acestei Evanghelii. Avem însă două epistole scurte purtând numele acestui apostol, Sfântul Petru, epistole care au supravieţuit şi care fac parte din canonul Noului Testament. Iar acest nume, de "apostol al nădejdii (speranţei)", i-a fost dat din pricina uneia dintre epistolele sale, anume prima epistolă.
Se presupune că Petru a scris această epistolă în anii 60, într-o perioadă când persecuţia era în plină desfăşurare iar credincioşii de pe întregul cuprins al Imperiului Roman erau supuşi la tot felul de persecuţii şi suferinţe. Probabil că motivul pentru care Petru s-a apucat să scrie această epistolă a fost acela că dorea să aducă mângâiere, întărire şi alinare creştinilor care erau confruntaţi cu aşa multe suferinţe. Haideţi să privim, deci, la începutul acestei epistole, la primul capitol, unde Petru, după ce transmite salutările cuvenite, în versetul 3 din acest prim capitol scrie următoarele cuvinte:
"Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde (speranţă, n.t.) vie, la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi."
Ce cuvinte! Credem că Petru a scris aceste cuvinte sub îndrumarea şi sub inspiraţia Duhului Sfânt, care este Dumnezeu. Câtă substanţă teologică se află într-un aşa scurt paragraf! Petru începe cu o doxologie, cu o binecuvântare, cu o exclamaţie în care Îl binecuvântează pe Dumnezeu "care", spune el, "după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou...". Creştinii sunt priviţi sau descrişi în această epistolă ca unii care au fost născuţi din nou. Cuvântul "născut" în Noul Testament înseamnă "a fi, a deveni, a se întâmpla sau a fi născut". În mod evident Petru vorbeşte aici despre lucrarea de regenerare pe care o face Duhul Sfânt. Vorbeşte despre harul lui Dumnezeu prin care oamenii, prin puterea Duhului Sfânt, au fost treziţi la viaţă spirituală. Au fost re-născuţi sau, pentru a folosi limbajul lui Petru, au fost născuţi din nou, oare la ce? Am fost născuţi din nou la ceea ce Petru numeşte aici "o nădejde (speranţă) vie". Mai putem traduce aceste cuvinte ca "o nădejde plină de vitalitate" sau "o nădejde animată". Nu este un gen de nădejde inert şi apatic, ci o nădejde care vibrează, plină de vitalitate.
Daţi-mi voie să mă opresc pentru o clipă şi să vorbesc despre acest cuvânt, "nădejde (speranţă)", aşa cum este folosit în Noul Testament. "Nădejdea (speranţa)" este remarcată de către apostolul Pavel ca făcând parte dintre cele trei mari virtuţi ale vieţii creştine. Vă aduceţi aminte că în capitolul 13 din 1 Corinteni, în acel extraordinar capitol despre dragoste, el spune: "Acum dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea (speranţa, n.t.) şi dragostea. Iar cea mai mare dintre toate este dragostea." Nădejdea (speranţa) face parte din topul celor trei virtuţi, din această triadă de virtuţi căreia i se acordă o aşa mare atenţie în Noul Testament. Apoi, ea este şi un concept-cheie în creştinismul biblic. Este un concept asupra căruia voi petrece ceva timp astăzi deoarece, din pricina modului în care este folosit ca termen în cultura şi în vocabularul contemporanilor noştri, poţi foarte uşor să-l înţelegi greşit.
În limbajul nostru, atunci când discutăm despre "nădejde (speranţă)" noi discutăm despre o dorinţă sau o năzuinţă pe care o avem cu privire la ceea ce am dori să se întâmple în viitor, dar de care nu suntem siguri că se va întâmpla. Când a început campionatul NBA (National Basketball Association - Asociaţia Naţională de Baschet, n.t.) din 1995 iar echipa Orlando Magic a luat startul în acest campionat, oamenii m-au întrebat ce cred, va câştiga sau nu Magic campionatul NBA. Le-am răspuns: "Nu ştiu, dar sper din toată inima." În acest caz, cuvântul "sper" exprima dorinţa mea, năzuinţa mea aprinsă ca un asemenea lucru să se întâmple în viitor.
Nu în felul acesta este folosit termenul "nădejde (speranţă)" în Noul Testament. În Noul Testament "nădejdea (speranţa)" se referă la credinţa, încrederea sau certitudinea pe care poporul lui Dumnezeu o are cu privire la împlinirea viitoare a promisiunilor lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne-ar vorbi din ceruri şi ne-ar spune dinainte care va fi rezultatul campionatului de baseball sau cel al campionatului de fotbal american sau cel al campionatului de baschet, atunci în mod normal nu vom folosi cuvântul "nădejde (speranţă)" cu referire la rezultatul competiţiilor sportive, rezultat pe care Dumnezeu ni l-ar comunica dinainte. Nu am vorbi despre nădejde (speranţă). Am vorbi mai degrabă despre cunoaştere, despre certitudine, despre siguranţă. În Noul Testament, termenul "nădejde (speranţă)" are sensul de siguranţă, de certitudine. Deoarece atunci când Dumnezeu se pronunţă şi se angajează la un anumit curs al evenimentelor, atunci ceea ce El a promis sau a hotărât cu nici un chip nu se poate să nu se împlinească. Deoarece Dumnezeu face aceste promisiuni poporului său şi le garantează împlinirea prin jurăminte făcute pe baza propriei Sale integrităţi şi a propriului Său caracter, ceea ce înseamnă că împlinirea lor viitoare este certă.
Prin urmare, de ce vorbeşte Noul Testament despre nădejde (speranţă)? Nădejdea (speranţa) se referă pur şi simplu la credinţa pe care o ai cu privire la viitor. Credinţa este numită o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd şi este legată de lucrurile nădăjduite (sperate). Însă una dintre metaforele pe care Noul Testament le foloseşte pentru nădejde (speranţă) este metafora ancorei. Nădejdea (speranţa) este numită "ancora sufletului". Este o metaforă interesantă, nu-i aşa? De obicei noi asociem ancora nu cu sufletele, ci cu corăbiile. Şi care este scopul ancorei, dacă nu acela de a oferi stabilitate unui obiect care este în voia vânturilor şi a curenţilor apelor care l-ar purta şi l-ar izbi în toate părţile? Dar tocmai aceasta face ancora, îi oferă stabilitate, îl ţine fix. Tocmai la aceasta se referă metafora, şi anume că noi, creaturi umane fragile, suntem supuşi la toate curentele vieţii şi la toate loviturile care ne izbesc într-o mai mare sau mai mică măsură. Şi că tânjim după ceva care să ne ofere permanenţă, stabilitate, ceva care să ne înrădăcineze şi să ne sădească în încredere. Iar ceea ce spune Noul Testament este că nădejdea (speranţa) este tocmai o astfel de ancoră pentru sufletele noastre, pentru sufletele noastre şi nu pentru corăbiile noastre. Iar nădejdea (speranţa) care ancorează sufletul este acea nădejde (speranţă) sau încrederea sau certitudinea pe care o avem că Dumnezeu va împlini ceea ce a promis într-un mod atât de solemn.
Acest lucru este foarte important deoarece trăim într-o lume a durerii, a întristării, într-o lume plină de suferinţe, iar acei creştini din primul secol aveau atât de puţină siguranţă în mijlocul culturii în care trăiau, deoarece erau urâţi, erau persecutaţi, neputând avea siguranţa că în săptămâna care urma vor mai fi în viaţă. Una din comorile istoriei Bisericii este colecţia de scrieri din primul şi al doilea secol, colecţie care a supravieţuit, compilată fiind apoi în diferite volume. Ar fi un exerciţiu extraordinar pentru orice creştin să-şi facă timp să citească unele din aceste scrieri, scrise după cele biblice, scrieri care în multe cazuri sunt scrisori ale unor oameni obişnuiţi din acea vreme. Este un lucru incredibil să poţi arunca o privire la ceea ce şi-au scris creştinii Bisericii timpurii unul altuia: "Dragă Maria, cum merg lucrurile prin Antiohia? Unchiul Gheorghe a fost martirizat săptămâna trecută. Sora Ana este în închisoare şi se aşteaptă să fie martirizată oricând. Nădăjduiesc că experimentezi susţinerea harului lui Dumnezeu, în pierderea tatălui tău drag." Aceştia vorbeau într-un mod atât de obişnuit despre martiriu, la fel cum vorbim noi despre mersul la supermarket pentru a cumpăra o pâine. Atât de mult făcea acesta parte din experienţa lor. Niciodată nu ştiau ce le rezervă ziua de mâine: dacă cel care urma să fie sacrificat pe altarul martiriului era cineva apropiat, din familie, sau chiar ei înşişi. Prin urmare, aceşti oameni se agăţau cu perseverenţă de promisiunile lui Hristos, Cel care le promisese că merge înaintea lor în casa Tatălui pentru a le pregăti o casă, un loc. Primii creştini şi-au găsit tăria şi mângâierea, nu în lucrurile acestei lumi, ci în promisiunile lui Dumnezeu că El are un viitor asigurat pentru poporul Său şi o comoară pe care le-a pregătit-o în cer.
Aceasta este situaţia căreia i se adresează Petru în epistola sa. El le aduce aminte oamenilor de această nădejde (speranţă) la care au fost născuţi prin învierea lui Isus Hristos. El mai spune că această vie nădejde (speranţă), primită prin învierea lui Isus Hristos din morţi este, "spre o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi." (versetul 4). Oare nu auzim în această afirmaţie ecoul aproape perfect al vorbelor lui Isus Însuşi, prin care îi îndeamnă pe ucenicii Săi să-şi strângă comori în ceruri unde nu trebuie să ne îngrijorăm de ele că vor rugini sau că vor fi mâncate de molii sau că vor fi furate de hoţi? Deoarece moştenirea este una nestricăcioasă şi care nu poate pieri, nu se poate veşteji, nu poate fi mâncată de molii şi nu rugineşte, nu poate fi furată de hoţi şi nimic nu poate atenta la ea sau nu poate s-o distrugă. Ce contrast desăvârşit între această comoară şi cea pe care o adunăm în această lume! Toate acestea sunt pieritoare, aşa cum chiar noi înşine suntem pieritori.
Astfel, ceea ce le spune Petru acestor oameni este: "concentraţi-vă privirea, concentraţi-vă inima, concentraţi-vă nădejdea (speranţa) nu pe încercările, pe suferinţele şi pe chinurile din lumea aceasta deoarece în lume veţi avea necazuri, aşa cum v-a promis Domnul Isus. El a spus: ŤLumea M-a urât; şi pe voi vă va urî. Eu a trebuit să sufăr; şi voi va trebui să suferiţi.ť" Astfel, faptul că erau chemaţi să participe la suferinţele lui Hristos şi să se facă părtaşi cu Hristos în umilirea Sa nu era nici o surpriză pentru creştinii din primul secol. Cum ai putea să înduri aşa ceva? Cum ar putea cineva să îndure persecuţia, suferinţa şi umilinţa? Petru spune că o poţi îndura deoarece înţelegi că este numai pentru puţin timp. Este doar pentru o vreme. Iar dacă îţi vei concentra atenţia asupra suferinţei din prezent, vei eşua în disperare. Însă dacă îţi ţii ochii aţintiţi înspre Cel care este atât iniţiatorul credinţei tale, cât şi ţelul credinţei tale, atunci vei avea această nădejde (speranţă) care este ancora sufletului.
În felul acesta vorbeşte Petru despre această moştenire care este păstrată în ceruri pentru poporul lui Dumnezeu. Apoi el continuă, spunând: "...Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi." Sunt două lucruri care sunt păzite sau păstrate. Pe de-o parte este moştenirea pe care Dumnezeu a păstrat-o în ceruri pentru poporul Său şi pe care Dumnezeu o păzeşte. Această moştenire nu va fi irosită sau pierdută sau amânată. Însă nu numai moştenirea este păzită, ci şi moştenitorul. Moştenitorii acestei comori sunt de asemenea păziţi de Dumnezeu şi ţinuţi de El pentru acea zi a glorificării. Astfel, în versetul 6 el spune:
"În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre."
Observaţi cât de actual este acest mesaj? El nu scrie primei generaţii de creştini care L-au cunoscut pe Isus, care L-au văzut în trup, care L-au văzut cu proprii lor ochi. El le vorbeşte acelor oameni care, deşi nu L-au văzut pe Isus, Îl iubeau. În sensul acesta, El ne vorbeşte nouă.
Gânduri de încheiere
De când ne-au crescut copiii şi s-au căsătorit şi de când s-au întors în căminul nostru, având trei nepoţi care locuiesc cu noi, de atunci obişnuim, soţia mea şi cu mine, să petrecem foarte mult timp împreună, luând cina în oraş. De fapt, de multe ori îi spun în glumă soţiei mele că ceea ce îi place ei să facă cel mai mult la cină sunt rezervările. Ea ştie cum să facă rezervări, astfel că mergem în diferite locuri. Şi bineînţeles că în Orlando, mai ales în timpul sezonului turistic, la cele mai multe dintre restaurante ai nevoie de o rezervare, altfel poţi aştepta 45 de minute, o oră şi chiar o oră şi jumătate pentru a primi o masă. Nu-mi place deloc să aştept atunci când mi-e foame, astfel că sunt foarte liniştit ştiind că avem rezervări. Este foarte plăcut să ai rezervări la cină. Este cu totul altceva însă să ai rezervare în cer. Despre acest lucru vorbeşte apostolul aici. Anume că pentru fiecare membru din poporul lui Dumnezeu există un loc rezervat de către Hristos în casa Tatălui Său şi nu este nimeni care să se poată atinge de această rezervare. Rezervarea va fi păstrată până în momentul în care vom ajunge acolo iar noi vom fi, de asemenea, păziţi de Tatăl pentru a fi siguri că nu vom pierde acea măreaţă cină cu Mântuitorul nostru.
Tradus de Tiberiu Pop