Înapoi
Acasă
Biblia

Calea Smereniei

James Montgomery Boice


Noi vorbim despre ucenicizare și există un anume sens în care fiecare latură a ucenicizării este dificilă și grea pentru noi. Este dificilă deoarece noi suntem atât de împotrivitori față de ea. Totul în dispoziția noastră umană naturală tinde spre o altă cale. Isus spune să ne lepădăm de noi înșine. Ei bine, noi vrem să ne înălțăm pe noi înșine. Isus ne cere să ne purtăm crucea; noi vrem să facem orice altceva, dar nu aceasta. Noi vrem să ne păstrăm viața și să o înălțăm. Iar Isus a spus să-L urmăm; ei bine, noi am prefera ca El să vină după noi. În orice caz, noi vrem să facem de capul nostru și nu ne pasă de El chiar atât de mult. Știți, dacă este adevărat că pe această cale a ucenicizării fiecare aspect al ei este dificil, aceasta înseamnă, desigur, realitatea absolută a acestui fapt al smereniei. Smerenia este opusul mândriei. Iar cel dintâi păcat de moarte este mândria, pe când, opusul acesteia, evident se află undeva mai sus pe culmea acelor virtuți pe care orice creștin ar trebui să le dobândească. Și noi deci trebuie să le dobândim. Căci, dacă Îl urmăm pe Cristos, atunci trebuie să trăim ca și Cristos, iar smerenia este în mod sigur una din acele lucruri pe care trebuie să le demonstrăm la fel cum și Isus a făcut-o.

Un lucru pe care îl observ atunci când studiez învățăturile lui Cristos referitoare la smerenie în evanghelii este că El s-a întâlnit cu aceeași problemă la discipolii Săi, problemă pe care o experimentăm și noi. Aceasta înseamnă că în ciuda faptului că El a fost cu ei trei ani de zile, învățându-i, și în ciuda faptului că ei au avut privilegiul exemplului Său, ei se luptau pentru poziția lor. Ei încercau să ajungă în față. Fiecare încerca să aibă primul loc în împărăția pe care credeau ei că Isus Cristos intenționa să o ridice.
Primul loc menționat este imediat după schimbarea la față a lui Cristos. Nu ni se spune exact cum s-a întâmplat, dar Petru, Iacob și Ioan erau pe munte împreună cu Isus și probabil că acesta era și motivul central al insatisfacției celor ce rămăseseră în urmă. Se poate ca ei să fi spus, "Bine, dar de ce trebuie ca Petru, Iacob și Ioan să fie pe primul loc?" Iar Petru, Iacob și Ioan, de partea lor, fără îndoială spuneau, "Ei bine, noi avem primul loc. Fără îndoială e drept căci Domnul vede ceva în noi și chiar ar trebui să ne dea un astfel de privilegiu." În orice caz, în timp ce erau pe munte, undeva jos în vale un om și-a adus fiul la discipoli rugându-i să îl ajute să scoată duhul rău care se afla în fiul lui. Au încercat și nu au putut să o facă. Iar când Petru, Iacob, Ioan și Isus s-au întors de pe munte și Domnul a trimis duhul rău afară din copil, discipolii L-au întrebat de ce ei nu au putut și Domnul a avut astfel ocazia să-i învețe în acest context. Și spune, imediat după aceasta că ei începuseră să se certe între ei care avea să fie cel mai mare. Atunci Domnul a făcut ceva. El i-a învățat că cel care vrea să fie mare în împărăția Sa trebuie să își însușească poziția cea mai de jos. Și ca să demonstreze aceasta, El a adus un copil acolo. A luat copilul și l-a adus în mijlocul lor iar apoi a spus, "Priviți, oricine dorește să fie mare în împărăția cerurilor, trebuie să devină asemenea acestui copilaș." E interesant ce s-a întâmplat în continuare.Chiar după aceasta (în evanghelii aceste două evenimente apar în același capitol dar numai în Marcu apar în următorul capitol) găsim acest incident care implicase mamele, copii și pe Isus învățând iar discipolii oprind copii de la Isus. Este într-adevăr o combinație ridicolă. Isus a spus, "Uitați, dacă vreți să intrați în împărăția cerurilor, trebuie să deveniți asemenea acestui copilaș." Și acum, cu puțin după aceasta, auziți discipolii spunând, "Ei bine, nu, Isus nu îi poate primi pe acei copii căci e mult prea ocupat." Și ceea ce au vrut să spună de fapt este că noi suntem mult prea ocupați, noi suntem prea importanți ca să ne facem timp pentru copii. Așa că Isus i-a mai învățat odată lecția. El a adus copii în mijlocul lor și și-a pus mâna peste ei binecuvântându-i și a spus, "Adevărat vă spun că oricine nu va primi împărăția lui Dumnezeu asemenea unui copilaș, nu va intra în ea."
Vedeți acum, aceasta era o întărire a învățăturii Sale. Prima dată, când a adus copilul, a spus, "Iată, așa trebuie să fiți ca să intrați în împărăție. Oricine vrea să devină mare, trebuie să devină asemenea unui copilaș." Dar acum El întărește spusele zicând, "Iată, până ce nu veți deveni asemenea unui copil, nu veți intra în împărăție pe primul loc." Și da, ai spune că ei învățaseră lecția. Dar ei erau ca și noi. Ei erau mărginiți și nu au învățat deloc. Găsim abia înaintea ultimei săptămâni în întâmplările camerei de sus că Iacov și Ioan, doi dintre cei ce au fost cu Domnul pe munte, au venit la Isus. Și într-una din evanghelii ni se spune că ei au înaintat cererea iar în altă evanghelie se spune că mama lor este cea care a făcut cererea. Fără îndoială, ambele au fost adevărate. Și ceea ce au spus a fost, "Doamne, când vei veni în împărăția Ta împlinește-ne această rugăminte ca noi să stăm împreună cu Tine, unul la dreapta și altul la stânga Ta." (Matei 20:21, Marcu 10:37) Ei nu se gândeau deloc la a fi asemenea unui copil. Dacă Isus urma să fie Regele, ei doreau să fie prim-ministrul și asistentul său. Și dacă El urma să fie președintele consiliului, ei doreau să fie cei doi vice-președinți. Și se spune că noutatea cererii începuse să se scurgă printre ceilalți iar ei s-au supărat pe Iacov și Ioan. Supărați, normal, căci dacă cineva urma să aibă locul, ei sunt cei care râvneau locul în detrimentul lui Iacov și Ioan. Și era unul dintre cele mai neașteptate lucruri. Și se afla în acel context în care Isus a dat învățătura din textul nostru. (Matei 20:25-28)
"Știți că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire..." E un mod de a spune, "Cunoașteți modul de acționare a lumii?" Lumea se gândește că puterea și poziția înseamnă totul. "Între voi să nu fie așa. Ci oricine va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricine va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți."
Ei bine, poate credeți chiar la acest punct că ei, în sfârșit, își învățaseră lecția. Dar nu au învățat-o. Fiindcă atunci când citim atenți evanghelia după Luca observăm că ei și-au purtat disputa chiar și în camera de sus și încă aveau astfel de gânduri chiar în mijlocul serviciului de comuniune. Domnul a instituit Cina și ni se spune imediat după ce El a făcut asta că disputa între discipoli a continuat. Și ca rezultat, cu greu au auzit ei ceva din ce a spus Isus.
Una dintre cele mai interesante cărți pe care am citit-o în viața de creștin este "Goana după Dumnezeu" de A.W.Tozer. Este o carte așa de mică, toți trebuie să o fi citit. Are capitole scurte, sumare. Fiecare conține un mesaj tare. În această carte este un capitol referitor la blândețe și odihnă. Și se află în acel capitol în care tratează smerenia, spunând că a învăța smerenia înseamnă a fi eliberat de orice povară dusă de oameni. Una din aceste poveri este povara mândriei. Și iată ce spune.

"Atâta timp cât te pui pe tine însuși ca un mic dumnezeu căruia să-i fii loial, vor exista cei care își vor găsi plăcerea în a-ți insulta idolul. Atunci cum poți spera să ai pace lăuntrică? Efortul aprins al inimii de a se proteja de ofense, de a-și apăra onoarea sensibilă de părerile rele ale prietenilor și dușmanilor niciodată nu îți va lăsa mintea să aibă liniște. Continuă această luptă de-a lungul anilor și povara va deveni insuportabilă. Mai mult de atât, fiii oamenilor poartă această povară continuu, provocându-și toate vorbele împotriva lor, ploconindu-se de frică sub critici, suferind disprețul, neliniștea atunci când sunt dați la o parte."

Mi-aș dori să se poată spune că această caracteristică nu este adevărată în ce privește creștinii, dar știți la fel de bine ca și mine că deseori e foarte adevărat, și încă foarte adevărat despre noi. Aceasta ne arată cât de puțin am învățat în școala lui Cristos.

Pentru a înțelege smerenia ca opus al mândriei, trebuie să ne întoarcem la Vechiul Testament, la povestea cu Moise, care, în al doisprezecelea capitol din Numeri este elogiat ca cel mai smerit om care a trăit vreodată. Se spune acolo că el a fost cel mai smerit om de pe fața pământului. E interesant că aceasta are loc în contextul povestirii în care Moise fusese atacat la adresa persoanei lui. Și aceasta, nu de niște străini, nu un dușman sau un membru al altui trib, ci de fapt chiar de membrii propriei sale familii. Atacul a venit prin Miriam sora lui și Aaron fratele său care era și marele preot. Și avea legătură cu căsătoria lui Moise. Problema aici era că soția sa era etiopiană, ea se trăgea din țara numită Cuș. Cuș este numele vechiei Etiopii. În orice caz, însemna că femeia nu era de aceeași rasă ebraică și poate sugera că, în termenii culorii pielii, această femeie era de culoare căci etiopienii erau în general considerați negri, de culoare. Și de asemenea din cauza unui anumit detaliu care are loc mai târziu în istoria contextului pedepsirii lui Miriam. Miriam și Aaron au fost ofensați. Era chiar nepotrivit pentru ei ca fratele lor, conducător al lui Israel, să se însoare cu o etiopiană. Ei dovedeau toate felurile de mândrie rasială. Și aceasta nu I-a plăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu a chemat pe trei dintre ei să se apropie și să stea în fața Cortului Întâlnirii, care se află acolo unde Domnul i-a spus lui Moise. Apoi, în timp ce ei se aflau acolo, Dumnezeu a chemat pe Miriam și pe Aaron și i-a mustrat în fața întregii adunări. El a spus, "Uitați, când Eu vorbesc printr-un profet, profetul Îmi aude vocea. Dar când vorbesc prin Moise, îi vorbesc față în față. De ce dar nu v-a fost frică să vorbiți împotriva slujitorului Meu Moise?" Ni se spune că mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor și când a venit ploaia peste Cortul Întâlnirii cu această ocazie, Miriam devenise albă ca zăpada. Ea era leproasă. Vedeți, din cauza acestui detaliu care cred că implică și culoare pielii etiopienilor. E ca și cum Dumnezeu i-ar fi spus lui Miriam, "Tu aparții semiților. Ești mai mult sau mai puțin închisă la culoare și crezi că o culoare mai deschisă este mai bună decât cea mai închisă. Ești împotriva femeii fiindcă e de culoare închisă. Ei bine, dacă îți place albul, vei avea mai mult alb" - și s-a umplut de lepră. Și ni se spune că Moise s-a rugat pentru ea și s-a însănătoșit.
Lucrul interesant în toate acestea este, bineînțeles, comportarea lui Moise. Aici e Moise care era liderul poporului. Moise, care fusese atacat la modul cel mai personal, punctul sensibil al căsătoriei sale de propria soră și frate. Ne întrebăm, oare cum a suportat el această situație? A răspuns el cu aceeași monedă? S-a răzbunat? A rostit el vorbe aspre și jignitoare? Nu. Este în acel context în care ni se spune că Moise era cel mai smerit om care a trăit vreodată. În loc de a se înălța în mândria lui, Moise, care tocmai învățase ce înseamnă a te pleca înaintea lui Dumnezeu la rugul aprins, pur și simplu și-a păstrat calmul. Și fiindcă nu se îngrijora atât de mult de propria reputație, a putut să fie îngrijorat de sora lui și când a văzut judecata, nu a ezitat să se roage pentru ea ca Dumnezeu să o vindece. Ceea ce, bineînțeles, Dumnezeu a făcut.
Vedeți, când învățăm să fim smeriți, ne eliberăm de povara mândriei, care înseamnă autoapărarea proprie, atunci când din anumite motive, cineva ne pătează reputația și suferim în ochii noștri sau în ochii altora.

Există și o a doua povară de care suntem eliberați atunci când învățăm smerenia în școala lui Cristos. Și aceasta este povara ipocriziei. Pretinzând a fi ceea ce nu suntem și încercând să acoperim adevărata noastră față. Observăm aceasta mereu la tot pasul. Uneori e amuzant. Dar de cele mai multe ori este chiar o povară. Cu siguranță e o povară pentru cealaltă persoană. Un om simplu care are succes în afaceri vrea să apară ca un om grozav plin de succese. Nu este de ajuns să fie un afacerist obișnuit. El va dori să fie ceva mai mult. Astfel va pretinde mereu că realizează mult peste nivelul normal. Tozer spune că un astfel de lucru în cele din urmă ne înăbușă și ucide sufletul. Și este absolut adevărat.

Cred că asta este ceva de care avem nevoie să fim eliberați. Și dacă vreți, unde are loc? Unde alt undeva găsim eliberare de această tendință de a pretinde ceva ce nu suntem? Răspunsul este că noi găsim eliberare venind față în față cu Isus Cristos. Dificultatea, vedeți, e că problema este mai mare decât ceea ce conștientizăm. Chiar și când vorbim despre ea așa cum am făcut-o eu. Vorbim despre a pretinde a fi ceea ce nu suntem. Și aceasta înseamnă că noi credem că încercăm să fim mai interesanți decât suntem, mai inteligenți sau a fi realizat mai mult decât am făcut de fapt. Și aceasta este adevărat. Dar adevărata problemă merge mai departe și constă în faptul că noi suntem păcătoși și ceea ce încercăm să facem este că acoperim faptul că suntem niște păcătoși și deci, nu numai că eșuăm în anumite privințe, dar de fapt suntem o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Avem o preocupare inerentă de a acoperi ceea ce suntem cu adevărat. Și pretindem mereu înaintea altora și înaintea lui Dumnezeu. Acesta e un motiv pentru care oamenii nu vin la Dumnezeu căci ei cred că dacă Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeu, El cunoaște totul și deci Dumnezeu îi știe. El cunoaște inima lor. El cunoaște dispoziția noastră josnică. El ne cunoaște mințile noastre corupte. El ne cunoaște gândurile murdare. Ne știe faptele noastre insensibile. Și nu vrem să venim la El căci a veni la El ar însemna să fim expuși. Și mai mult, așa cum am spus, aceasta este soluția la problemă. Fiindcă, știți, ceea ce găsim când venim și stăm în fața lui Dumnezeu care vede profund în inimile noastre, înaintea Căruia toate inimile sunt deschise, toate dorințele sunt cunoscute, ceea ce găsim este că Dumnezeu, cu toate că El ne-a cunoscut de la început și știe absolut totul despre noi, cu toate acestea ne-a iubit în Isus Cristos și a murit pentru noi în persoana lui Isus Cristos ca să fim salvați de acest păcat și ne-a adus înaintea unei noi relații cu El. Bărbații și femeile care au experimentat aceasta sunt eliberați. Veți spune, "ei bine, dar asta înseamnă să fim smeriți în fața lui Dumnezeu." Da, așa este. Și încă în acea smerenie usturătoare. Putem spune, da, dar de ce să mă tem înaintea oamenilor dacă Dumnezeu mă cunoaște. Dumnezeu știe totul despre mine. El cunoaște și cele mai rele lucruri despre mine și încă mă iubește. Și pot sta în picioare înaintea Lui. Și dacă pot sta înaintea lui Dumnezeu, atunci pot sta înaintea oricui. Nu am nevoie să pretind a fi ceva ce nu sunt. Poți spune, sunt exact ceea ce Dumnezeu m-a făcut și mă aflu aici ca să-L slujesc căci aceasta este plăcerea Stăpânului meu. Ce lucru minunat e să fii eliberat de o povară ca aceasta. Oamenii care sunt liberi de această povară pot fi cu adevărat folositori slujindu-L pe Isus Cristos în această lume.

A treia povară de care suntem eliberați este artificialitatea Are legătură cu ipocrizia, dar e ușor diferită. Este ceea ce spunem când vorbim de o persoană care joacă teatru. Uneori puteți râde, dar aceasta te defăimează. A juca teatru înseamnă ceva care în cele din urmă duce la dezonoarea persoanei care joacă. Unde ești eliberat de artificialitate? La crucea lui Cristos. Vedeți, atunci când stați înaintea crucii lui Cristos, stați înaintea acestui fapt care este realitatea și găsiți că nu mai puteți face impresie falsă odată ce priviți în ochii Fiului lui Dumnezeu care a murit pentru voi.

Un alt lucru de care suntem eliberați este un mod greșit de strădanie (luptă) în viață, care de asemenea este o mare povară. Înțelegeți, sunt sigur, când vorbesc de strădanie sau luptă că există un anume fel de strădanie care e greșit. Apostolul Pavel, în capitolul șase din Efeseni vorbește de strădania, sau lupta împotriva puterilor întunericului, puterile răului din lume. Puterile satanice. Cu siguranță este o luptă acolo. Același Pavel a scris în Filipeni, "alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Cristos Isus" (Filipeni 3:14) spune în aceeași epistolă, "...căci m-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc." (Filipeni 4:11) Iar mulțumirea... ce câștig măreț. Pavel mai spune undeva, "Negreșit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig" (1 Timotei 6:6).

Acum am vorbit despre eliberarea de aceste patru poveri. Povara mândriei. Povara ipocriziei. Povara artificialității și povara strădaniei proprii. Ceea ce am spus de fiecare dată este că locul în care învățăm este la Dumnezeu. Și ceea ce înseamnă cu adevărat este ceea ce trebuie să învățăm, urmându-L pe Cristos pe această cale a ucenicizării, însemnând că Isus Cristos și Dumnezeu Tatăl sunt în dumnezeire, centrul universului și nu noi înșine. Căci, vedeți, modul normal în care gândim este că noi suntem mai întâi și trebuie să fim cei dintâi încercând să ne apărăm poziția cu orice preț. Iar când învățăm că Dumnezeu este cel dintâi, într-adevăr, că Dumnezeu este totul, atunci dorim să adoptăm o poziție potrivită înaintea Lui. Și aceasta se află în postura în care noi suntem binecuvântați. Mă întorc la acești discipoli care se luptau în timpul acelor ultime zile ale slujirii pământești a lui Cristos. Săracii discipoli. Acei discipoli care urmează să mărturisească, nu doar un eveniment, nu doar o întâmplare măreață, urmau să mărturisească acel eveniment central al istoriei, în toată realitatea sa. Moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce. Și care, așa cum am învățat, scăpaseră din vedere căci erau preocupați de conducere și, probabil, numai de ei înșiși. Și lucrul minunat este că Isus, în concluzia finală, nu i-a lăsat să scape din vedere ci i-a chemat să-L urmeze. Și fiindcă i-a chemat să-L urmeze, El urma să îi învețe ceea ce înseamnă a fi smerit în slujba Sa și a-L slăvi pe Cristos. Și astfel, deși ei se luptau în aceste zile și cu toate că erau împrăștiați din cauza arestului și a crucificării, eu au fost, prin puterea Duhului Sfânt, adunați la El din nou. Și în acest context, în compania Sa, ei au învățat semnificația crucii și ceea ce însemna cu adevărat a fi slujitorii Lui. Și o, ce transformare au experimentat. De atunci nu mai auzim de o astfel de luptă și nu-l vom mai găsi pe Iacov și pe Ioan sau alții încercând să se înalțe. Iacov, așa cum vedem în cartea Faptele Apostolilor, a devenit unul dintre primii martiri, dorind să moară pentru Cristos. Și Ioan, care a trăit până la bătrânețe. El a scris evanghelia după Ioan, cele trei Epistole ale sale (1, 2, 3 Ioan) și Apocalipsa. El a fost cunoscut în ultimii ani ai săi ca Apostolul dragostei. Și a spus, "așa cum Cristos s-a dat pe Sine Însuși și a slujit pe alții, așa se cuvine să-i slujim pe frați." Așa este Isus când vine vorba de fapte. Instruindu-i pe discipoli să fie bărbați și femei în acest fel. Asta este ceea ce face El în viața mea și în viața ta. Și asta este ceea ce trebuie El să facă , dacă dorim să fim cu adevărat urmașii Săi.

Tradus de Adrian Daniel Ilaș


Cuprins | Umblarea Creștinului