Dorinţa noastră este să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să fim cunoscuţi de Dumnezeu, să-L iubim pe Dumnezeu şi să fim iubiţi de Dumnezeu. Noi dorim cu ardoare intimitatea. Am fost făcuţi pentru intimitate. Însă căutarea intimităţii i-a condus frecvent pe oameni la ape nebiblice şi periculoase, iar posibilitatea înecării într-o mare a subiectivismului este foarte reală. Care sunt pericolele în urmărirea intimităţii cu Dumnezeu? Şi cum le putem evita? Am identificat şapte greşeli în urmărirea intimităţii cu Dumnezeu. Totuşi, faptul că au fost comise greşeli n-ar trebui să diminueze în niciun fel pasiunea noastră pentru o relaţie de dragoste cu Dumnezeul triunic al cerului şi al pământului. Înseamnă pur şi simplu că noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu în parametrii sau limitele stabilite în Scriptură.
1. Este posibil ca, în urmărirea intimităţii cu Dumnezeu, să permitem familiarităţii noastre să degenereze în necuviinţă.
Cu certitudine, Iov a fost destul de aproape să facă această greşeală. În zelul său de a se apăra înaintea lui Dumnezeu şi de a-şi reabilita numele, a fost cât pe ce să-I vorbească lui Dumnezeu într-o manieră neglijentă şi necuviincioasă, având puţină consideraţie pentru maiestatea şi gloria Sa. Observaţi răspunsul lui Dumnezeu adresat lui Iov în pasajele din Iov 38:1-2, 40:1-5, şi recunoaşterea lui Iov a ceea ce făcuse şi pocăinţa lui promptă din Iov 42:1-6. Familiaritatea sfântă cu Dumnezeu ar trebui să ducă la afecţiune, adorare, siguranţă, încredere, pace şi bucurie, însă niciodată la indiferenţă în faţa faptului că "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" (Evrei 12:29).
Necuviinţa poate să apară în trei moduri, evidenţiate în situaţiile de mai jos:
1) Atitudinea noastră la Cina Domnului (cf. 1 Cor. 11:20-34). Trebuie să fim foarte atenţi ca nu cumva să tratăm ceea ce este sacru ca pe ceva obişnuit; să tratăm elementele (pâinea şi vinul) cu indiferenţă sau să luăm parte la masa Domnului într-un duh de frivolitate sau lipsă de seriozitate, asta ar însemna să arătăm dispreţ faţă de acestea sau mai degrabă faţă de El, spre care arată ele.
2) Închinarea noastră. Cu siguranţă că bucuria şi celebrarea sunt răspunsuri cuvenite înaintea harului lui Dumnezeu descoperit în Evanghelie. Însă nu mai puţin esenţială este frica de Dumnezeu, înrădăcinată în recunoaşterea maiestăţii şi sfinţeniei Sale. Trebuie să fim atenţi ca emoţiile noastre şi manifestările fizice din timpul închinării să fie mai degrabă expresii conştiente de recunoştinţă, veneraţie, dragoste şi devoţiune, şi nu reacţii inconştiente, în funcţie de dispoziţie sau de ritmul muzicii.
3) Terminologia pe care o folosim ca să-L descriem pe Dumnezeu. Termeni de afecţiune precum "Ava" sunt, în mod cert, adecvaţi. Însă trebuie să fim atenţi ca nu cumva intimitatea noastră cu Domnul să nu ne determine să depăşim limitele cuviinţei (aşa cum s-a văzut, spre exemplu, în limbajul de genul "bunule bătrâne/amice" şi "Dumnezeu este amicul sau camaradul meu" al multor oameni din biserica de astăzi).
2. Este posibil ca, în urmărirea intimităţii cu Dumnezeu, să dăm greş să amintim de transcendenţa Lui, prin punerea unui accent foarte mare pe imanenţa Lui.
Prin transcendenţă am în vedere măreţia supremă şi absolută a lui Dumnezeu, caracterul Său înălţat. Transcendenţa arată spre distanţa infinită care-L separă pe Dumnezeu de creaţia Sa. Pentru transcendenţa lui Dumnezeu, vezi în special Is. 55:8-9; 66:1-2; şi Fapte 7:46-50. Pentru echilibrarea cuvenită a transcendenţei cu imanenţa, vezi Is. 57:15.
3. Este posibil ca, în urmărirea intimităţii cu Dumnezeu, să pierdem din vedere sfinţenia Lui.
Sfinţenia lui Dumnezeu se referă doar secundar la puritatea Lui morală, neprihănirea Lui de caracter. Ea arată în principal spre infinitul Său caracter distinct. A spune că Dumnezeu este sfânt înseamnă a spune că El este în mod transcedental separat. Sfinţenia nu este un atribut printre multe altele. Nu este ca harul, sau puterea, sau cunoaşterea, sau mânia. Totul cu privire la Dumnezeu este sfânt. Fiecare atribut împărtăşeşte din sfinţenia divină. Două texte ilustrează în special acest adevăr:
Isaia 6:1-8
Experienţa lui Isaia poate fi evaluată în termenii a ceea ce el a văzut, a auzit, a simţit şi a făcut.
(1) Ce a văzut el: El "a văzut" o viziune a lui Dumnezeu pe tron (cf. Ex. 33:19-23; 1 Joan 3:2; Apoc. 22:4)
(2) Ce a auzit el: El "a auzit" vocea serafimilor în laudă înălţătoare a lui Dumnezeu. Când cineva, oricine, fie înger sau om, se află în prezenţa lui Dumnezeu, nu există dezbateri teologice sau argumentări despre cine este cel mai mare în Împărăţie. Există laudă absolută şi neîncetată.
(3) Ce a simţit el: El "a simţit" agonie fizică, spirituală şi emoţională din pricina păcatului său. Atât timp cât el trebuia să se compare doar cu un semen de-al său, neliniştea sa era minimă. Însă în prezenţa Dumnezeului infinit de sfânt, a cărui glorie umple pământul, acest om de altfel "sfânt" strigă: "Vai de mine, sunt pierdut!" A fi pierdut sau neisprăvit înseamnă a se destrăma, a fi destrămat. Isaia încearcă să descrie, cel mai bine cu putinţă, o experienţă de dezintegrare personală.
Însă Dumnezeul sfinţeniei este şi Dumnezeul harului! În timp ce Isaia zace cu faţa la pământ în umilinţă şi orice fibră a fiinţei lui tremură cu un sentiment copleşitor de vinovăţie şi corupţie morală, Dumnezeu ia imediat măsuri ca să cureţe şi să restaureze sufletul său. La atingerea buzelor sale cu un cărbune aprins, el aude cuvintele de eliberare: "nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit" (v. 7).
(4) El a făcut ceva: El s-a încredinţat slujirii lui Dumnezeu. A fi în prezenţa lui Dumnezeu este întotdeauna un fapt transformator. Nu este niciodată doar o simplă experienţă; este şi o trimitere în misiune.
Luca 5:1-11
4. Este posibil ca, în urmărirea intimităţii cu Dumnezeu, să accentuăm prea mult rezultatul subiectiv, în afara fundamentului obiectiv.
Trebuie să fim atenţi ca nu cumva să devenim atât de pasionaţi de experienţa interioară a apropierii de Dumnezeu, încât să uităm lucrarea exterioară a crucii pe care aceasta se bazează în ultimă instanţă. Apropierea noastră de Dumnezeu este gratuită pentru noi, însă L-a costat totul pe Dumnezeu: Singurul Său Fiu. Mai întâi focalizarea noastră este în mod fundamental exterioară, îndreptată spre Calvar. Observaţi cuvintele lui Pavel:
"Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc...dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine." (Gal. 2:20)
Evident, temeiul pentru trăirea lui Cristos în noi este actul Său de sacrificiu de sine pentru noi. Recunoştinţa lui Pavel este, în primul rând, pentru ceea ce a făcut Isus pe cruce pentru el şi apoi, numai după aceea, pentru ceea ce face Isus în el, prin prezenţa Sa lăuntrică.
De asemenea, acest lucru se dezvăluie în tendinţa de a acorda autoritate revelatorie experienţei noastre. Acele experienţe consemnate în Scriptură deţin autoritate, nu pentru că sunt experienţe, ci pentru că sunt consemnate în Scriptură. Toată experienţa trebuie să fie interpretată. Toate stările minţii şi emoţiei trebuie să fie aduse sub lumina cercetătoare a principiilor obiective din Cuvântul scris al lui Dumnezeu.
Ilustraţie: Presupuneţi că aţi fost afară la temperaturi foarte scăzute, pentru ca apoi să intraţi în casa unui prieten care vă oferă un pahar cu lichior. La câteva minunte după ce l-aţi băut, deveniţi conştient de un sentiment de căldură şi-l atribuiţi alcoolului. De fapt, alcoolul vă face în realitate să vă fie mai frig. Pentru un moment a determinat vasele sangvine să se dilateze, dându-vă impresia că trupul produce căldură. În realitate pierde căldură. Vă puteţi simţi încălziţi, dar în realitate vi se face frig. Simţămintele voastre vă duc în eroare. Un observator, cunoscător al efectelor alcoolului, v-ar putea spune ce se întâmplă cu adevărat. Însă, dacă vă bizuiţi pe simţămintele voastre, veţi respinge concluziile lui. Tot aşa stau lucrurile în sfera spirituală, deseori sentimentele ne pot înşela în privinţa condiţiei adevărate. Trebuie să avem un punct de referinţă extern sau un standard al adevărului obiectiv după care să fie evaluate şi judecate sentimentele.
Totuşi, este tragic că mulţi oameni au devenit atât de captivaţi de intimitatea lor cu Dumnezeu încât interpretează stările subiective ale minţii şi emoţiilor lor ca indicatori infailibili ai adevărului. Mai rău chiar, unii au ajuns la concluzia că, datorită profunzimii intimităţii pe care ei o experimentează cu Dumnezeu, acea revelaţie obiectivă nu mai este esenţială; se poate renunţa la ea în favoarea naturii directe a comuniunii şi comunicării cu Dumnezeu.
5. Este posibil ca, în urmărirea intimităţii cu Dumnezeu, să falimentăm să venim la El potrivit termenilor stabiliţi de El.
Probabil cel mai bun exemplu al acestui fapt este incidentul tragic care i-a implicat pe nepoţii lui Moise şi fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, aşa cum s-a descris în Levitic 10:1-3. Nadab şi Abihu erau cei doi fii mai mari dintre cei patru fii ai lui Aaron (Exod 6:23). Ei îi însoţiseră pe Moise şi pe Aaron sus pe muntele Sinai (Exod 24:1), şi alături de cei doi fraţi ai lor mai tineri, Eleazar şi Itamar, fuseseră ordinaţi ca preoţi (Lev. 8:30). Fără îndoială că Aaron trebuie să fi experimentat o mare mândrie când îşi privea fiii urmându-l în lucrarea de slujire.
Însă, abia coborâse focul ceresc cu îndurare ca să mistuie jertfa (9:24), când din nou a coborât, de data aceasta cu mânie, ca să mistuie pe cei care aduceau jertfa (10:1-3)! Se spune că ei au adus "foc străin" (10:1). Ce anume l-a făcut străin? Tămâia era produsă prin amestecul miresmelor, care erau apoi emanate prin plasarea lor într-o cădelniţă care conţinea bucăţi aprinse de cărbuni. Levitic 16:12 spune că aceşti cărbuni trebuia să fie luaţi de la altar. Oare Nadab şi Abihu îi luaseră din altă parte? Probabil. Tot ce se spune şi ceea ce contează este că ei au căutat să aducă foc străin " pe care Domnul nu li-l poruncise."
Ei s-au bizuit cu aroganţă pe relaţia lor cu Dumnezeu şi pe poziţia de preoţi, crezând că acestea le ofereau libertatea să se apropie de Dumnezeu în condiţiile lor şi nu ale Lui. Dumnezeu ne invită să ne apropiem, însă potrivit termenelor şi condiţiilor stabilite de El, în conformitate cu exemplul prezentat în Sfânta Scriptură. Este periculos, probabil chiar fatal, să credem că "orice merge sau că putem face orice vrem" când se pune problema apropierii de Dumnezeu.
Vedeţi, de asemenea, cazul lui Anania şi al Safirei, din Fapte 5.
6. Este posibil ca, în urmărirea intimităţii cu Dumnezeu, să pierdem din vedere distincţia dintre Creator şi creatură.
Aceasta este, probabil, cea mai mare eroare întâlnită printre mistici, fie ei din perioada medievală a istoriei bisericii sau din zilele noastre. Mulţi dintre mistici au accentuat "uniunea" cu Dumnezeu în aşa măsură încât au estompat distincţia fundamentală dintre om şi Dumnezeu. "Uniunea" noastră cu Dumnezeu este de natură morală, nu metafizică. Cu alte cuvinte, noi nu suntem destinaţi să "devenim Dumnezeu", ci să "devenim ca Dumnezeu" în termenii caracterului, gândirii şi comportamentului moral. În dorinţa noastră de a ne apropia de Dumnezeu nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că El este Dumnezeu, iar noi nu suntem!
7. Este posibil ca, în urmărirea intimităţii cu Dumnezeu, să abuzăm de harul Său.
Ştim că "familiaritatea" noastră cu Dumnezeu a ajuns prea departe atunci când ne descoperim crezând că merităm o asemenea relaţie. Intimitatea cu Dumnezeu este rodul milei divine. Atitudinea noastră în relaţie cu Dumnezeu este una ce trebuie mereu guvernată de înţelegerea faptului că noi merităm doar iadul.
Concluzie:
Două ilustraţii biblice se pot dovedi folositoare:
(1) Istorisirea despre Uza şi David (2 Samuel 6:1-19)
Există o vreme pentru distanţa reverenţioasă cât şi pentru apropierea festivă!
(2) Ioan apostolul s-a spijinit pe pieptul lui Isus (Ioan. 13:23), dar a şi căzut la picioarele Lui ca un om mort (Apoc. 1:9-20).
Tradus de Lacrisa Novac