Islamul

Dintr-o perspectivă creştină

CONŢINUT:

1. ISTORIA ISLAMULUI
2. CE ESTE ISLAMUL?
3. DEFINIŢII
4. SECTE ALE ISLAMULUI
5. CREZURILE ISLAMICE
6. ÎMPARTĂŞIND EVANGHELIA CU UN MUSULMAN

Islamismul, credinţa musulmanilor constituie o tendinţă dominantă în vieţile multor popoare din Orientul Mijlociu, vestul Asiei şi nordul Africii. Impactul acestei credinţe asupra lumii este deosebit de mare. În lumea zilelor noastre, Islamismul este religia care înregistrează cea mai rapidă creştere dintre toate religiile lumii.
Care este trecutul acestei religii? Constituie rapida ei răspândire o dovadă a originii ei divine? Mulţi ar fi înclinaţi să creadă că aşa este, indicând chiar Scriptura pentru a le confirma presupunerea. Astfel, sfatul lui Gamaliel, "dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici, dar dacă este de la Dumnezeu nu o veţi putea nimici" (Fapte 5:33-39), este considerat inspirat fiindcă, vedeţi, Islamul nu s-a "nimicit", iar faptul că cel ce a dat sfatul nu era un creştin, sau că Duhul Sfânt nu a vorbit prin el, este trecut cu vederea! Nu tot ceea ce este scris în Scriptură este adevărul şi vine de la Dumnezeu, odată, fiindcă nu Dumnezeu este cel ce i-a îndemnat pe primii oameni la nesupunere, ci Diavolul (Gen.3) şi apoi, nu Dumnezeu este cel ce l-a ispitit pe Isus Hristos în pustie, ci Diavolul (Matei 4). Dar, Scriptura este extrem de adevărată atunci când ne relatează momentul căderii în păcat sau momentul ispitirii Domnului, inspiraţia ei divină constând în faptul că ne-a descoperit aceste evenimente din istoria umanităţii ca fiind adevărate. Dacă testul originii divine al unei mişcări religioase contemporane l-ar constitui numărul masiv de membrii, rapida ei creştere (înmulţire) sau faptul că până în zilele noastre ea nu s-a "nimicit", atunci cu siguranţă că şi mormonii, Martorii lui Iehova, Noi Apostolicii, şi mulţi alţi sectanţi ar putea pretinde origine divină (ceea ce oricum fac!). Însă, noi ştim, conform Scripturii, că Martorii lui Iehova nu pot fi creştini din moment ce Hristosul lor este un înger (arhanghelul Mihail), un alt Hristos (2 Cor.11:4) decât Fiul etern, necreat, al Dumnezeului cel viu (Matei 16:16), Fiu care are "viaţa în Sine" la fel cum "Tatăl are viaţa în Sine" (Ioan 5:26)! La fel ştim că nici mormonii nu pot fi creştini din moment ce dumnezeul lor are un trup din carne şi din oase, iar ei, la rândul lor, îşi aşteaptă deificarea!
În prezent, toate aceste religii înregistrează o înmulţire impresionantă a numărului membrilor lor, dar acest lucru nu înseamnă deloc că sunt de la Dumnezeu! Pe deasupra ceea ce mai ştim este că Biblia ne avertizează cu privire la apariţia profeţilor falşi şi a Hristoşilor falşi, spunând că nu vor fi puţini, ci mulţi! Că, cei ce-i vor urma pe aceştia, din nou, nu vor fi puţini, ci mulţi! (citeşte Matei 24). Iar numărul mare de membrii sau succesul unei religii, aspecte pe care unii le consideră o dovadă a originii şi a susţinerii lor divine, putem vedea că în Biblie înseamnă mai degrabă contrariul.
Niciodată de-a lungul istoriei lui, Creştinismul nu a fost caracterizat de popularitate. În schimb, Biblia ne explică popularitatea multor religii contemporane prin faptul că, "sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume şi lumea îi ascultă" (1 Ioan 4:5). Dar poate oare purtatul crucii, lepădarea de sine şi iubirea, chiar şi a duşmanilor, să fie populare, poate oare mântuirea numai prin credinţă şi prin har să fie populară într-o lume unde faptele bune sunt trâmbiţate fără jenă la radio şi televiziune (când Isus a spus că milostenia, postul, rugăciunea, etc. să fie făcute în ascuns! Mat.6:1-6) şi când acestea sunt considerate temeiul pe care Dumnezeu iartă şi mântuieşte omul din păcat?
Oricât ar fi de popular şi oricât de repede s-ar răspândi Islamul, aşa cum vom vedea, el nu este de la Dumnezeu şi nu are o origine divină, în ciuda patimii cu care unii ar vrea să-l apere!

În analizarea mişcărilor religioase studierea trecutului istoric este aproape fără excepţie, revelatoare.
După cum se ştie istoria de început a Islamului a gravitat în jurul unui singur personaj central: Mahomed.
Mahomed s-a născut în jurul anului 570 după Hristos, în oraşul Mecca din Arabia. Tatăl său a murit chiar înainte de naşterea sa, iar mama lui, atunci când el era în vârstă de şase ani. Bineînţeles că naşterea sa nu a fost scutită de legendă. Dar dacă nu am cunoaşte influenţa Creştinismului asupra vremii şi asupra "profetului" însuşi, poate povestirii nu i-am fi spus acum, "legendă"!
Astfel se spune că, "noaptea naşterii lui a fost însemnată prin cutremure şi mari evenimente (?!). Palatul puternicului Şosroes se dărâmă complet; îngerii cerului erau în sărbătoare. Duhurile rele şi demonii au observat lumini pe ceruri, care anunţau marea întâmplare. Noul născut era sărac, complet sărac în această lume a deşertului" ("Viaţa, Iubirile şi Profeţiile lui Mahomed, Creatorul Coranului", Th.Martas, Edit."Porţile Orientului",Iaşi 1994). Cu unele diferenţe descrierea naşterii lui Mahomed este izbitor de asemănătoare cu cea a lui Isus Hristos. Dacă nu s-ar fi născut cu 570 de ani după naşterea Domnului Isus, poate nu ar fi numai o legendă, şi atunci relatarea naşterii lui ar fi fost originală.
Pe lângă faptul că naşterea lui Mahomed nu a fost profeţită cu mii de ani mai dinainte ca cea a lui Hristos, el nu s-a născut din fecioară, ca şi Hristos, nu s-a născut din poporul evreu, nu s-a născut sub Legea lui Moise şi în multe alte condiţii pe care trebuia să le împlinească trimisul lui Dumnezeu, condiţii sau profeţii pe care vreau să vi le enumăr, pe scurt.
Astfel, acesta trebuia să fie:

* Sămânţa femeii care trebuia să strivească capul şarpelui.
* Sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov care să binecuvânteze toate neamurile pământului.
* "Profetul asemenea lui Moise" despre care Dumnezeu a spus "să ascultaţi de el!"
* Copilul pe care ni-l va da Dumnezeu şi care va avea o "domnie fără sfârşit".
* Cel care a fost străpuns şi zdrobit pentru păcatele şi fărădelegile noastre şi asupra Căruia Domnul a făcut să cadă nelegiuirea noastră a tuturor.
* "Unsul" care să fie "lepădat" după 483 de ani.
* Cel ce îşi are "obârşia" din veşnicie şi care stăpâneşte peste Israel şi s-a născut în Betleem, etc.

Pentru o şi mai mare detaliere a originii divine a lui Hristos priviţi la lista de mai jos, unde veţi vedea profeţia făcută în Vechiul Testament şi apoi, împlinirea în Noul Testament. Conform acestor profeţii, cine doar poate fi "trimisul lui Dumnezeu"?

PROFETII MESIANICE ÎMPLINITE ÎN ISUS HRISTOS

Mahomed, întemeietorul Islamului nu a împlinit nici una dintre aceste profeţii, după cum ne-o dovedesc locul naşterii lui, vremea sau poporul din care se trage, şi aşa mai departe! De asemenea, ştiut fiind faptul că femeia nu are sămânţă, ci numai bărbatul, Mahomed care s-a născut fireşte, din sămânţa bărbatului, nu poate să fie împlinirea acelei profeţii referitoare la Mântuitorul.
De aceea, pretenţia de concurenţă pe care Islamul o face Creştinismului, este într-adevăr lipsită de confirmare divină.

Mahomed a fost crescut întâi de bunicul său, apoi de unchiul său. Deşi originea lui Mahomed nu este bine cunoscută, totuşi unii cercetători cred că el provenea dintr-o familie foarte respectabilă, fapt care este totuşi incert.
La vârsta de 25 de ani, el s-a căsătorit cu o bogată văduvă în vârstă de 40 de ani numită Khadijah (sau, Kadidja). Norman Anderson ne spune despre viaţa sa următoarele:

"Există dovezi dintr-o tradiţie care cu greu pot fi născocite şi care ne spun că Mahomed a suferit de tânăr, crize de nervi. Cu toate acestea, maturul Mahomed a dat semne de profundă dispoziţie religioasă. El se retrăgea în peşteri pentru izolare şi meditare. Practica frecvent postitul şi era înclinat la visare. Profund nemulţumit de politeismul şi de crudele superstiţii ale oraşului său natal Mecca, el pare să fi devenit foarte convins de existenţa şi transcendenţa unui singur Dumnezeu adevărat. Cât de mult din această convingere el a datorat-o Creştinismului şi Iudaismului, pare imposibil de determinat. Creştinismul monofizit (adică, cel de concepţie că doar o singură natură a existat în întrupare), era pe vremea aceea foarte răspândit în Regatul Arab al lui Ghassan, iar Biserica Bizantină era reprezentată de călugări hermiţi presăraţi în jurul Hijaz-ului, călugări cu care se prea poate ca Mahomed să fi venit în contact. Nestorienii (adică, cei care din intenţia de păstrare a deplinei umanităţi a Mântuitorului, i-au separat natura Sa, de asemenea, pe deplin divină), erau stabiliţi la Al Hira şi în Persia. Iudeii erau puternic reprezentaţi în Al Madina, în Yemen şi în multe alte locuri. În plus nu poate exista nici o îndoială că la un moment dat din viaţa lui el a absorbit multă învăţătură de la surse Talmudice şi că a avut contact cu o anume formă a Creştinismului, părând extrem de probabil ca adoptarea timpurie de către el a monoteismului să poate să-şi aibă originea în urma uneia dintre aceste influenţe."

Chemarea

Aşadar la vârsta maturităţii sale, concepţiile lui Mahomed s-au schimbat. El a ajuns să creadă într-un singur Dumnezeu, Allah, având astfel o credinţă monoteistă. El a respins politeismul idolatru al celor din jurul său. Pe la vârsta de 40 de ani, de acum religiosul Mahomed, a avut prima sa viziune. Aceste revelaţii constituie conţinutul celor relatate în Koran.
La început Mahomed a fost nesigur de sursa acestor viziuni; dacă ele erau divine sau demonice. Însă, soţia lui, Kadidja, l-a încurajat să creadă că acestea proveneau de la Dumnezeu. Mai târziu, ea a devenit primul lui convertit. Totuşi cel mai important convertit din rândul primilor adepţi ai săi a fost un comerciant bogat numit Abu Bakr, care în cele din urmă a devenit şi unul din succesorii lui.
"The Cambridge History of Islam" comentează privitor la revelaţiile lui Mahomed:

"În cursul viziunilor sau la scurt timp după acestea, Mahomed a început să primească "mesaje" sau "revelaţii" de la Dumnezeu. Câteodată i se părea că a auzit cuvinte ce i-au fost adresate lui, însă de regulă el părea să le "fi descoperit pur şi simplu, în inima lui". Oricare ar fi fost "maniera" exactă a revelaţiei, şi mai multe "maniere" au fost enumerate de cărturarii musulmani, ceea ce contează este că mesajul nu a fost produsul minţii conştiente a lui Mahomed. El a crezut că putea cu uşurinţă să facă deosebirea dintre propria sa gândire şi aceste revelaţii."

Mesajele care astfel i-au parvenit lui Mahomed şi care depăşeau mintea lui conştientă, erau la început destul de scurte şi alcătuiau scurte versete încheiate de o rimă obişnuită sau de o asonanţă. Ele erau memorate de către Mahomed şi de către adepţii săi şi recitate ca parte a închinării comune. Mahomed a continuat să primească mesaje la intervale de timp până la moartea lui. În ultimii săi ani, revelaţiile începuseră să fie mai lungi, să aibe versete mult mai lungi şi să se adreseze treburilor comunităţii de musulmani din Medina. Toate, sau cel puţin multe din revelaţii, au fost probabil scrise în timpul vieţii lui Mahomed, de către scribii lui.

Aceste viziuni au marcat începutul chemării profetice a lui Mahomed de către Allah. Mahomed a primit aceste viziuni în timpul următorilor douăzeci şi doi de ani până la moartea sa din anul 632 d.H..

Hijira - Fuga

Noua credinţă a avut parte de împotrivire în oraşul natal al lui Mahomed, Mecca. Datorită respingerii sale din Mecca şi ostracismului vederilor sale, Mahomed şi adepţii săi s-au retras în oraşul cunoscut sub numele de Medina care înseamnă, "Oraşul/Cetatea Profetului", noua denumire dată vechiului oraş, Yatrib.
"Hijira" care înseamnă "fugă", marchează punctul de cotitură din Islam. Toate calendarele islamice marchează această dată de 16 iulie, anul 622 d.H. ca fiind începutul lor. Astfel, anul 630 după Hristos, ajunge să fie anul 8 după Hijira ("în anul al optulea al Hijirei").
În primii săi ani din Medina, Mahomed simpatiza atât cu iudeii cât şi cu creştinii, însă ei i-au respins atât învăţăturile cât şi persoana lui. Din cauza acestei respingeri, Mahomed a schimbat centrul de închinare al Islamului de la Ierusalim la Mecca, unde faimoasa piatră neagră Kaaba a fost înălţată. Mahomed a denunţat toţi idolii care înconjurau Kaaba şi a declarat-o un templu pentru singurul Dumnezeu adevărat, Allah.
Cu atenţia sa îndreptată spre Mecca, Mahomed şi-a dat seama că trebuie să se întoarcă curând acasă. În cele din urmă, profetul izgonit s-a întors în triumf, cucerind cetatea.
Acum Mahomed îşi asigurase în Arabia, ascensiunea politică şi profetică. Oponenţii activi din jurul său au fost trecuţi prin sabie, iar triburile îndepărtate au fost invitate, sub ameninţare, să-şi trimită delegaţi care să le comunice supunerea. Înainte de subita sa moarte din 632, el ştia că era aproape de îndeplinirea intenţiilor lui ambiţioase: unirea tuturor triburilor arabe într-o teocraţie guvernată după voia lui Allah.

În perioada dintre întoarcerea sa la Mecca şi moartea sa, Mahomed a propagat Islamul cu un mare zel. În urma militantismului său şi al adepţilor săi apropiaţi, noua credinţă s-a răspândit cu mare repeziciune în întreaga regiune a Orientului.
Când Mahomed a murit, el nu şi-a exprimat conducătorilor Islamului dorinţa de a numi succesori. Lucrul acesta a rezultat în izbucnirea unei lupte pentru putere între diferitele facţiuni care credeau că propriile metode de a stabili un succesor erau mai bune decât ale rivalilor lor. Principala neînţelegere a apărut între cei ce susţineau că numai din rândurile conducătorilor islamici trebuia să fie ales un calif, şi între cei ce credeau că succesorul trebuia să fie ereditar, adică Ali, ginerele lui Mahomed căsătorit cu singura lui fiică, Fatima.
Acesta a fost începutul fărâmiţării Islamului în toate sectele islamice pe care noi le cunoaştem în prezent. Despre aceste secte ale Islamului vom vorbi în capitolul 5.

Islamul nu este un cult, ci este o mare religie a lumii, deosebit de diferită de Creştinism. Nu este un cult fiindcă un cult înseamnă un grup de oameni polarizaţi în jurul interpretării distincte a Bibliei de către un om sau de către o organizaţie, pe când Islamul pretinde o cu totul altă bază a apariţiei şi autorităţii lui. El este o alternativă spirituală fiindcă oferă oamenilor o altă revelaţie decât Scriptura - Koranul - şi o altă cale de mântuire, decât Isus Hristos - Mahomed. Fiindcă Isus Hristos a spus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; şi nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14:6), a spune oamenilor că pot fi mântuiţi pe o altă cale înseamnă a le oferi o alternativă. Dar dacă Isus este singura Cale de mântuire, prin urmare, nu există o altă alternativă!
De aceea, Islamul este o mare religie a lumii care contestă bazele Creştinismului şi care şi-a început invazia, pe alocuri agresivă, a lumii. Moscheele răsar în multe zone "creştine", iar dacă trăiţi într-o ţară creştină probabil că v-aţi întrebat ce sunt aceste construcţii cu cupole rotunde din unele mari oraşe ale ţării d-voastră!
Din nefericire, cei mai mulţi creştini înţeleg foarte puţin învăţăturile Islamului şi le este teamă să-l împărtăşească pe Hristos musulmanilor. Sper ca acest material să vă ajute să vă pregătiţi să le vorbiţi musulmanilor pe care-i întâlniţi.

"Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mohamed este profetul lui Allah" este marea Shahada, sau "mărturie de credinţă" pe care musulmanii credincioşi o proclamă zilnic în toată lumea. Această declaraţie de credinţă este ceea ce deosebeşte de fapt Islamul de celelalte religii ale lumii, Creştinismul, Iudaismul şi Hinduismul. Între zeci şi se pare, sute de milioane de oameni (sunt convins că la ora scrierii materialului numărul lor real nu suferă scădere!) din toată lumea îl mărturisesc pe Allah ca fiind Dumnezeul lor, iar pe Mohamed, ca profet al lor.
Islamul este una dintre cele patru mari religii ale lumii, pe lângă Creştinism, Iudaism şi Hinduism. În această scurtă evaluare/analiză a Islamismului vom defini cei mai importanţi termeni ai acestei religii, vom menţiona cele mai proeminente secte ale Islamului şi-i vom rezuma învăţătura fundamentală în contrast cu Creştinismul biblic. De asemenea, vă voi oferi nişte sfaturi practice pentru evanghelizarea unui musulman.

În zilele noastre există aşadar milioane şi milioane de oameni care îmbrăţişează credinţa islamică. Numeroase ţări sunt guvernate şi dominate după învăţăturile, practicile şi legile islamice. Mare parte a lumii occidentale este dependentă de naţiunile islamice datorită marii cantităţi de ţiţei importat din sfera lor de influenţă. La ora actuală oraşe occidentale, universităţi şi întreprinderi înregistrează un mai mare aflux de musulmani decât a existat vreodată. Islamul este o forţă religioasă, socială şi politică de care fiecare creştin ar trebui să fie conştient. De aceea, creştinii mai ales, trebuie să se echipeze pentru a aduce o activă apologie credinţei creştine biblice faţă de pretenţiile Islamismului şi să împărtăşească cu dragoste Evanghelia lui Isus Hristos cu adepţii lui Mahomed. Conştienţi de această sarcină haideţi să începem examinarea împreună a Islamului.

Islamul, asemenea multor alte religii îşi are propriul său vocabular care-i descrie crezurile. O scurtă privire asupra unora dintre cei mai importanţi termeni religioşi ai Islamismului va furniza temeiul pentru o discuţie ulterioară a istoriei şi credinţei islamice.

Islam - este numele religiei apărute în urma revelaţiilor şi învăţăturilor lui Mahomed. Islam este termenul arăbesc pentru "supunere".
Musulman - este numele dat celui ce aderează la religia islamică. "Musulman" este un cuvânt arăbesc înrudit cu termenul de Islam şi înseamnă "cel ce se supune". Musulmanul se supune voii lui Allah aşa cum este revelată de către Mahomed.
Allah - este numele islamic pentru Dumnezeu şi este greu de tradus în româneşte, sau în engleză. Un scriitor musulman l-a definit astfel: "Cuvântul înseamnă unicul Dumnezeu care posedă toate însuşirile de perfecţiune şi frumuseţe în infinitatea lor. Musulmanii sunt convinşi că termenul englezesc "God" nu comunică adevărata semnificaţie a cuvântului Allah" (Badru D.Kateregga, şi David W.Shenk, "Islam and Christianity", Grand Rapids, MI:William B.Eerdmans Publishing Company, 1980, pag.1).
Mahomed - a fost numele obişnuit al unui bărbat arab, născut în anul 570 după Hristos, în oraşul Mecca şi care a murit în 632 d.H. El a afirmat/pretins că este profetul care restaurează adevărata religie şi gloria lui Allah în întreaga lume, la fel cum Isus Hristos a fost pe vremea Lui un profet pentru poporul Său. Mahomed înseamnă "acela care este glorificat sau lăudat".
Koran (sau, Quran) - este termenul arăbesc pentru "recitare" şi se referă la culegerea de pretinse revelaţii făcute de Allah prin arhanghelul său, lui Mahomed, păstrate şi considerate de către musulmani ca fiind scripturile islamice. Musulmanii cred în Legea lui Moise, Psalmii lui David, şi în Injil sau Evanghelia lui Isus Hristos. Totuşi, ei cred că scrierile lor sfinte insuflate prin Mahomed le depăşesc pe acestea şi că Biblia folosită de creştini şi de iudei, este o versiune deformată a scripturilor islamice. Ori de câte ori Biblia contrazice Islamul, musulmanii afirmă că Biblia este cea care greşeşte.
Sura - termenul se referă la împărţirea Koranului şi corespunde aproximativ cu termenul nostru, "capitol". Koranul cuprinde 114 revelaţii, fiecare alcătuind o "sura" sau un capitol. Cele mai scurte revelaţii apar primele iar cele mai lungi ultimele. În Koran nu există nici o ordine cronologică a scrierilor.
Hadith - aceasta este o altă formă de literatură islamică care are de asemenea un rol important. "Hadith" este termenul arăbesc pentru "culegere de tradiţii". Aceste obiceiuri furnizează materia primă pentru complicata structură politică şi socială a Islamului.
Calif - este cuvântul arăbesc pentru lider (conducător) şi se referă la principalii lideri ai Islamului şi îndeosebi la succesorii imediaţi ai lui Mahomed.
Ayatollah - se referă la un stăpân spiritual sau lider al Islamului.

Din aceste zeci, chiar sute de milioane de musulmani (din nou vă amintesc că în clipa când citiţi cifrele au devenit mult mai mari, dar nu posed o statistică recentă şi exactă a lor) din întreaga lume, cel mai mare număr de membrii îi are secta Sunni. Aceştia îi acceptă pe cei patru califi care sunt succesorii direcţi ai lui Mahomed. Sunni-ţii practică o formă moderată de interpretare islamică. Nouăzeci la sută dintre musulmanii din Orientul Mijlociu sunt sunni-ţi (de exemplu, 90% din musulmanii egipteni, 90% din musulmanii iordanieni, 90% din musulmanii Arabiei Saudite, şi 98% din musulmanii libieni, sunt sunni-ţi).
Cea de-a doua mare sectă a Islamului este secta Shiită. Deşi este cu mult mai mică decât secta Sunnită, această sectă Shiită este mult mai literară în interpretarea şi aplicarea Koranului, fiind mult mai militantă şi mai fanatică decât secta Sunnită. Nouăzeci la sută dintre musulmanii aflaţi în Iran sunt shiiţi şi sunt conduşi de unii dintre cei mai puternici aiatolahi shiiţi din toată lumea arabă printre care a fost şi Khoumeini.
O altă sectă islamică demnă de luat în seamă este secta Ahmdiyan care a fost fondată în anii 1800. În ultimii patruzeci de ani această mică sectă a produs o sumă de scrieri apologetice împotriva Creştinismului şi Iudaismului. Ahmdiy-eni sunt extrem de vizibili în universităţile americane unde practică intense activităţi de prozelitism printre studenţii americani.
Secta Sufi este secta mistică a Islamului. Sufi-ţii sunt respinşi de majoritatea musulmanilor conservatori. Unele scrieri ale sufi-ţiilor par să respingă strictul monoteism unitarian al islamismului tradiţional în schimbul unei forme de "panteism imanent".

La prima vedere, crezul Islamului pare să fie extrem de compatibil şi de asemănător Creştinismului sau Iudaismului. Adesea oamenii pretind că musulmanii cred în acelaşi Dumnezeu ca şi creştinii doar adăugând că, "numai nu-l acceptă pe Isus Hristos". Totuşi aşa cum vom vedea, Dumnezeul musulman nu este identic Dumnezeului creştin, de aceea cei ce fac astfel de afirmaţii dezvăluie o crasă ignoranţă atât a Islamismului cât şi a Creştinismului.
Islamul respinge doctrinele biblice ale Trinităţii şi ale Dumnezeirii lui Isus Hristos. Să vedem atunci, care este pe scurt, concepţia islamică despre,

Dumnezeu

Pentru musulmani, "Allah" este singurul Dumnezeu adevărat. La ei, nu există o blasfemie de felul "Trinităţii". Isus Hristos este un profet al lui Allah. El nu este Fiul lui Dumnezeu sau Dumnezeu Însuşi (vezi, Sura 4:171). Dumnezeul musulman este inaccesibil omului păcătos. El este atât de perfect şi de sfânt încât El poate comunica cu omenirea numai printr-un lanţ de îngeri şi de profeţi. Dumnezeul musulman este un dumnezeu al judecăţii nu al harului, un dumnezeu, mai degrabă al mâniei decât al dragostei. Dorinţa musulmanului este de a se supune până în punctul în care el poate stăvili braţul judecător al lui Allah, şi poate prin pornirile capricioase ale lui Allah, să moştenească viaţa veşnică într-un paradis pământesc de lăcomie şi de satisfacţie sexuală. Musulmanii nu-l pot concepe pe Dumnezeu ca fiind un Tată iubitor şi milos.
Care este pentru musulmani, imaginea lui Isus Hristos?

Isus Hristos

Aşa cum am menţionat mai sus, Isus Hristos înseamnă pentru musulmani doar unul din numeroşii profeţi ai lui Allah. Isus Hristos a fost profet pentru poporul Său la vremea Lui. Profetul Mahomed îl întrece pe Isus Hristos. Isus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi nici o parte din vreo Trinitate. Isus Hristos nu a ispăşit pentru păcatele nimănui, cu toate că ei afirmă că El a fost fără păcat. Isus Hristos nu a murit pe cruce. Diverse tradiţii islamice afirmă că în mod miraculos Iuda Iscarioteanul l-a înlocuit pe cruce sau că Dumnezeu l-a scăpat miraculos din mâinile romanilor şi ale iudeilor înainte ca El să fi fost crucificat. Majoritatea musulmanilor cred că Isus Hristos a fost luat în ceruri, trupeşte, fără ca El să fi trebuit să moară (Sura 4:157).
După ce am văzut ce anume cred musulmanii despre Dumnezeu şi despre Domnul Isus Hristos cred că este util să înţelegem acum care este concepţia lor despre păcat şi despre mântuire.

Păcat şi Mântuire

În Islam, păcatul şi mântuirea sunt asociate cu două concepţii: fapte şi soartă (kismet). Fiecare musulman care speră să scape de judecata lui Allah trebuie să îndeplinească obligaţiile celor Cinci Stâlpi ai Credinţei (Sura 10:29). Aceste fapte religioase includ:

1. Recitarea Shahada-dei ("Nu este alt dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este profetul lui Allah").
2. Cinci rugăciuni zilnice prescrise (obligatorii) (Salat sau Namaz) în arabă. Aceste rugăciuni includ îngenuncheri şi prosternare în direcţia oraşului sfânt, Mecca.
3. Milostenia (Zakat), care este deosebită de zeciuială devreme ce musulmanilor le este cerut să ofere numai o pătrime din venitul lor ca şi contribuţie caritabilă.
4. Postirea (Saum sau Ruzeh) în timpul întregii luni a Ramadanului când musulmanii trebuie să postească de la orice mâncare şi băutură începând de la răsăritul până la apusul soarelui, ca ispăşire pentru propriile lor păcate din anul precedent (cu toate acestea, după apusul soarelui mulţi musulmani ţin petreceri, iar alţii se trezesc înainte de răsărit pentru a mânca ceva mai mult înainte ca soarele să răsară şi postul să înceapă din nou!!).
5. Pelerinajul (Hajj) la Mecca, cetatea sfântă, cel puţin odată în viaţă pentru fiecare musulman.

Războiul Sfânt (Jihadul) era considerat o condiţie, sau obligaţie a credinţei iar musulmanii de la începutul existenţei Islamului au crezut că era datoria lor sacră de a ucide pe cei ce nu adoptă singura credinţă adevărată. Islamismul contemporan, al zilelor noastre, este mult mai moderat, deşi mulţi shii-ţi doresc restaurarea Jihadului ca fiind unul din elementele fundamentale ale credinţei islamice. Situaţia politică a Orientului Îndepărtat, Apropiat şi Mijlociu demonstrează cu prisosinţă că Jihadul nu este, din păcate, doar ficţiune religioasă. De asemenea, întreaga lume resimte profund răbufnirile acestui fel de război "sfânt", care a şocat atât de mult lumea noastră prin violenţa şi iraţionalul manifestărilor lui.
Astfel, acesta este doar un alt motiv pentru care să-i cunoaştem originile şi să-i înţelegem pe cei ce-l promovează, cu scopul de a-i câştiga pentru Dumnezeul Iubirii şi nu al urii! Nu de alta, dar pentru musulmani, cruciadele reprezintă cam singura imagine a Creştinismului, de care ei au avut parte!

Cele trei subiecte cheie de discuţie dintre un creştin şi un musulman ar trebui să fie, natura iubitoare a lui Dumnezeu, identitatea şi Dumnezeirea lui Isus Hristos şi mântuirea numai prin har fără fapte religioase. Creştinii pot spune musulmanilor că Dumnezeul creştin întrece şi depăşeşte mărginirea şi păcătoşenia omului fiindcă Acestuia îi pasă de oameni şi îi iubeşte în mod individual. Dragostea divină, concept care lipseşte din structura religioasă a Islamului este totuşi esenţială împăcării oamenilor cu Dumnezeu şi acceptării lor de către El. O puternică mărturie a Scripturii în favoarea iubirii lui Dumnezeu este Ioan 3:16, "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică".
În acest verset se găsesc cele mai multe superlative conţinute într-o singură frază a Scripturii.

Cel mai mare motiv: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea"
Cel mai mare iubitor: "Dumnezeu"
Cel mai mare gest: "a dat"
Cel mai mare sacrificiu: "pe Fiul Său"
Cel mai mare privilegiu: "oricine crede în El"
Cea mai mare salvare: "să nu piară"
Cea mai simplă condiţie: "a crede"
Cel mai mare dar: "viaţă veşnică"
Cel mai scump cadou: "Isus"
Cel mai nevrednic primitor: "lumea"

Fără această demonstraţie de dragoste, în trimiterea Fiului lui Dumnezeu, împăcarea cu Dumnezeu ar fi fost irealizabilă din cauza păcatelor oamenilor. Dar, dragostea lui Dumnezeu s-a arătat în faptul că în loc de a trimite întâi judecata, El l-a trimis întâi pe Fiul Său pentru a oferi o şansă acelora care vor crede în El. Dar aceasta nu înseamnă că El nu va mai judeca păcatele, ci numai că cei ce au păcătuit, dar l-au primit pe Isus, vor avea parte de dragostea lui Dumnezeu şi nu de mânia Lui!
Când li se vorbeşte despre Isus Hristos mulţi musulmani refuză să asculte, afirmând că Scripturile noastre sunt deformate şi că nu merită încredere. Această afirmaţie este nefondată fiindcă în zilele noastre există peste 24.000 de manuscrise numai ale Noului Testament dintre care 5.300 sunt manuscrise greceşti scrise de mână. Conform ştiinţei criticismului textual, comparaţiile făcute între aceste manuscrise au stabilit o acurateţe/precizie a textului de 99,5%. Integritatea textului Vechiului Testament este de asemenea atestată de fidelitatea procesului de transcriere, în urma comparării lui cu Sulurile de la Marea Moartă şi prin compararea cu Septuagintul (traducerea în greacă a Vechiului Testament efectuată între anii 280, înainte de Hristos, şi 250 înainte de Hristos, de către 70 de cărturari - de aici, denumirea).
În schimb, în urma comparării Koranului cu Biblia descoperim numeroase inexactităţi şi "anacronisme" (adică, erori în fixarea datelor unor evenimente istorice) . Gleason Archer Jr. prezintă în cartea sa "A Survey of Old Testament Introduction", 13 astfel de erori. Nu pe acestea vi le prezentăm în detaliu în prezentul material însă vă îndemn să comparaţi astfel de contradicţii şi inexactităţi cu relatări ale Bibliei:

Comparaţi,

Chiar fără a poseda multe cunoştinţe biblice, simpla comparare a pasajelor va dezvălui care este textul autoritar cu privire la subiectul respectiv.

Înlăturarea prejudecăţilor dintre musulmani şi creştini
Atunci când sunteţi în situaţia de a-i mărturisi Evanghelia unui musulman este foarte probabil că vă veţi izbi de prejudecăţi născute dintr-o necunoaştere a evenimentelor istorice şi a motivelor care au dus la desfăşurarea cruciadelor, spre exemplu. Bineînţeles că prejudecăţile există de ambele părţi, dar creştinii care au ca roadă dragostea pot să le depăşească, fiindcă "dragostea...nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire..." (1 Cor.13:5,6), ci doreşte mântuirea tuturor oamenilor!
Iată câteva dintre cele mai întâlnite concepţii greşite pe care musulmanii le au despre creştini şi în acelaşi timp, pe care creştinii le au despre musulmani:

1. Concepţii greşite/prejudecăţi cu privire la musulmani
Faptul că toţi arabii sunt musulmani şi că toţi musulmanii sunt arabi, este o prejudecată. Observaţi că, există evrei arabi şi de asemenea, arabi creştini. Că există, musulmani europeni şi musulmani negri (africani).

Faptul că, teroriştii arabi şi radicalii fundamentalişti islamici reprezintă corect Islamul este o prejudecată. Observaţi că, cei mai mulţi musulmani nu susţin violenţa ca o parte normală sau acceptabilă a vieţii.

2. Concepţii greşite/prejudecăţi cu privire la creştini
Faptul că toţi europenii sunt creştini şi că toţi creştinii sunt europeni, este o prejudecată. Observaţi că, o mare parte din aceştia au fost crescuţi şi educaţi în societăţi comuniste care-l neagă pe Isus Hristos şi că le-a fost insuflat un spirit ateu. După aceea, mai sunt alte categorii de europeni care sunt numai membrii nominali ai unei religii dar nu-l cunosc pe Dumnezeu şi nu practică neprihănirea!
Faptul că cruciadele sunt o dovadă a urii creştinilor faţă de musulmani, este de asemenea o prejudecată. Observaţi că cruciadele au urmat unei lungi perioade de expansiune islamică violentă în care au fost distruse mii de biserici din Nordul Africii şi din Orientul Mijlociu. Musulmanii invadaseră Europa cu mult timp mai înainte ca să se organizeze cruciadele şi nu au fost opriţi decât după ce au pătruns adânc în Franţa. După cruciade, musulmanii au atacat Estul Europei şi au fost din nou opriţi, dar la zidurile Vienei. Aceasta este realitatea istorică!

Găsiţi teren comun
Nu trebuie să căutaţi mult fiindcă creştinii şi musulmanii împărtăşesc unele crezuri comune care nu le garantează părtăşia (1 Ioan 1:3), dar care totuşi pot sluji drept punct de plecare al unei discuţii constructive, unei uşi deschise pentru Evanghelie. Reuşita mărturiei creştinilor poate depinde de recunoaşterea acestor puncte comune:

1. Există doar un singur Dumnezeu (Creator şi Păstrător al tuturor lucrurilor).
2. Adevărul este obiectiv, vizibil şi disponibil tuturor oamenilor.
3. Moise, Isus şi Mahomed au fost personaje istorice, reale.
4. Oamenilor le este poruncit să respecte legea morală din inima sau conştiinţa lor.
5. Dumnezeu i-a dat omului Legea (Torah-ul), Psalmii şi Evanghelia.
6. Dumnezeu este mare.

Dumnezeu este un Tată iubitor
Dumnezeul Koranului (Allah) este un dumnezeu al judecăţii şi nu al harului, un dumnezeu al mâniei, nu al dragostei. El nu este descris ca fiind un Tată milos şi iubitor care sacrifică ce-i este mai scump, ci mai degrabă este descris ca fiind un stăpân aspru şi neîndurător. Creştinul ar trebui să sublinieze faptul că Dumnezeul Bibliei ne arată o dragoste părintească, paternă. Că Lui îi pasă de oameni ca indivizi şi că noi putem să-l cunoaştem ca pe un Tată de care să nu ne fie frică: "Şi voi n-aţi primit un duh de robie ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: 'Ava! adică: Tată!'" (Rom.8:15; Gal.4:6)
Isus nu ne mai numeşte robi, ci "prieteni" (Ioan 15:15). Biblia învaţă că Dumnezeu este dragoste. Că cei ce sunt creştini pot avea viaţă veşnică datorită lucrării şi iubirii lui Însuşi Dumnezeu! Ca răspuns la acestea, creştinii i se închină Lui, nu din obligaţie sau din datorie. De aceea, Apostolul Ioan a scris: "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!" (1 Ioan 3:1)
Caracterul de Tată iubitor al lui Dumnezeu ne-a fost ilustrat de Isus prin ceea ce a spus şi a făcut: "Eu sunt Păstorul cel bun (nu asprul Mahomed). Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi" (ceea ce Mahomed nu a făcut niciodată!) (Ioan 10:11).
"Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El" (Ioan 3:17) "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3:16).

Dumnezeu este "mare"
Musulmanii cred că Dumnezeu este mare într-un sens foarte diferit decât creştinii. Există două feluri de măreţii. Spre exemplu, "mare" poate să se refere la:
- un împărat dintr-un palat luxos, departe de problemele zilnice ale poporului său, sau la
- un strălucit student la medicină care lucrează din greu şi care merge la cei mai săraci oameni din ţară pentru a-i vindeca.

Isus Hristos este cu adevărat "mare", pentru că deşi El era Dumnezeu şi El era cel ce trebuia slujit, a renunţat la poziţia Sa pentru a se face slujitorul nostru al tuturora. În timp ce "islam" înseamnă "supunere" unui dumnezeu ce pretinde slujire, Isus Hristos a spus că: "...domnitorii Neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20:25-28).
În religia islamică, piramida măreţiei poate fi descrisă cu termenii: "domnitorii Neamurilor domnesc peste ele". La urma urmei, lupta pentru măreţie şi putere care o caracterizează este o ilustrare a conceptului despre măreţia lui Allah pe care musulmanii îl au. Însă, principiul slujirii tuturora, principiu afirmat de Isus, este devastator pentru religiile unde slujirea este adusă doar vârfului piramidei. De aceea, El a poruncit: "Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru". Astfel, în Împărăţia lui Dumnezeu, piramida măreţiei este răsturnată, este pe dos, încât puterea sau autoritatea se află la bază, nu în vârful ei. Adevărata măreţie este slujirea pe care Dumnezeu ne-a adus-o atunci când El s-a coborât la baza piramidei. El nu a venit să pretindă slujire (supunere), ci să slujească.
El le-a slujit oamenilor fiindcă le-a recunoscut valoarea şi pentru răscumpărarea lor şi-a dat chiar viaţa Lui. În schimb, Allah cere ca oamenii să-şi dea viaţa pentru el.
Tendinţa religiei islamice este de a "domni" peste oameni, fiindcă nu le recunoaşte valoarea şi nu-i apreciază în felul în care Isus Hristos i-a apreciat.

Isus Hristos sau Mahomed?
Deşi musulmanii sunt învăţaţi că Isus este numai un mare profet dar nu Dumnezeu Fiul, unele din versetele Koranului confirmă de fapt, Dumnezeirea lui Isus Hristos. Poate că vi se pare surprinzător, dar dacă procuraţi o traducere a Koranului puteţi verifica şi folosi cu succes următoarele referinţe:

Sura 3:45-47- Isus s-a născut din fecioara Maria.
Sura 19:19- Isus a trăit o viaţă fără păcat.
Sura 3:45- Isus este Cuvântul lui Dumnezeu.
Sura 3:49- Isus a săvârşit multe miracole ca, vindecarea vederii unui orb, vindecarea leproşilor, şi chiar a înviat morţii.

Toate acestea fiind descrieri numai ale lui Dumnezeu. În prezentarea acestor argumente, căutaţi să daţi dovadă de discernământ şi de sensibilitate fiindcă pentru un musulman a crede că Isus Hristos este Dumnezeu înseamnă a comite "păcatul de neiertat" (sau, shirk).
În Koran (sura) 7:158, Mahomed a cerut oamenilor să-l urmeze pe el. După aceea, într-unul din versetele înşirate mai sus el a mărturisit că Isus s-a aflat printre aceia care erau cel mai aproape de Dumnezeu. Şi că El este cinstit (adică, onorat) în această lumea cât şi pe lumea cealaltă (Koran 3:45).
Astfel, musulmanii înţeleg că lucrul acesta înseamnă că Isus a fost fără păcat, sfânt sau neprihănit, atribute pe care ei nu le-au pretins niciodată cu privire la Mahomed. De fapt, în mai multe pasaje din Koran putem citi că Mahomed a fost îndemnat să caute iertare pentru greşelile lui (Sura 16:61; 40:55; 42:5, 30; 47:19; 48:1-2) şi că nici o vietate/creatură vie n-ar fi rămas pe pământ dacă Dumnezeu le-ar fi pedepsit pentru nelegiuirea lor. Putem citi că una din victoriile militare ale lui Mahomed i-a slujit de asigurare pentru iertarea păcatelor sale atât din trecut cât şi din viitor. Pentru ca un musulman să nege aceste lucruri înseamnă a nu cunoaşte ceea ce propria lui scriere sfântă afirmă. Despre Mahomed nu se spune că a fost fără păcat, în timp ce despre Isus se spune acest lucru şi pe deasupra că este viu în ceruri, aproape de Dumnezeu, în prezent!
Contrastul dintre cei doi poate fi şi mai reliefat prin a menţiona că mormântul lui Mahomed se află astăzi în Medina, pe când Hristos este viu în ceruri şi împreună cu Dumnezeu.
În Koran (2:253; 3:45-49; 4:158, 171; 5:49; 19:33; 89:22) se observă că Isus este numit Mesia, că a fost născut din fecioară, că este printre cei neprihăniţi şi printre cei mai aproape de Dumnezeu. De asemenea că, a primit putere de la Duhul Sfânt, că a făcut toate aceste miracole deja menţionate, că şi-a proorocit propria Sa moarte şi înviere, că a fost numit Cuvântul lui Dumnezeu şi un Spirit de la Dumnezeu. Se mai spune că El (Isus) se va întoarce împreună cu miile de îngeri pentru a judeca lumea.
Toate aceste descrieri scot în evidenţă o clară imagine a unui Hristos care a fost mai mult decât un profet şi că a fost chiar în termeni ai Koranului, superior lui Mahomed.

Deci, chiar folosind Koranul puteţi dovedi unui musulman că Isus Hristos este mai mare decât Mahomed. Dacă nu posedaţi o copie a lui, puteţi cel puţin să-i indicaţi musulmanului cu care staţi de vorbă câteva dintre aceste versete ale Koranului care contrazic ceea ce sunt învăţaţi, dar care îi obligă să facă o alegere între Isus Hristos şi Mahomed. Să aleagă viaţa sau moartea!
Reverendul Pfander, care a fost înainte un musulman, a scris în 1935, "The Balance of Truth", o carte recunoscută ca fiind de referinţă pentru evanghelizarea musulmanilor, a formulat acest îndemn:

"Alegerea este între: Cel care a făcut bine (Isus) sau cel care este numit Profetul cu Sabie (Mahomed); între Cel ce-a spus, "Iubeşte-ţi duşmanii" (Isus) şi cel ce-a zis, "Ucide-ţi duşmanii şi duşmanii lui Dumnezeu"; între Cel ce s-a rugat pentru duşmanii Săi (Isus) şi cel ce a făcut ca cei ce l-au denigrat să fie ucişi (Mahomed)."

BIBLIOGRAFIE:

"The Kingdom of the Cults", de Walter Martin. Bethany House Publishers, Minneapolis, Minnesota 55438, 1985.
"A Ready Defense", de Josh McDowell. Here's Life Publishers - 1990.
"The Facts on Jesus the Messiah", de John Ankerberg & John Weldon. Harvest House Publishers - 1993.
"The Christian Research Journal" (summer 1993) "Witnessing to Muslims" - part 2, de Don McCurry.
"Lecture on Islam" (winter 1994) - Calvary Chapel Bible School from Austria.

Apologetică