Înapoi
Acasă
Biblia
REACȚIA CATOLICĂ FAȚĂ DE REFORMĂ

Conciliul de la Trent care și-a început dezbaterile pe 22 iunie, în anul 1546, reprezintă reacția catolică împotriva reformatorilor. O înțelegere corectă a concepției catolice a îndreptățirii nu este posibilă fără o cunoaștere a hotărârilor luate la Trent.

Conciliul a luat în considerare următoarele chestiuni asupra îndreptățirii: (1) Este îndreptățirea doar de natură exterioară (judiciară; de declarare a noastră neprihăniți), sau are loc și o lucrare interioară (de sfințire)? (2) Care este legătura dintre credință și faptele bune? (3) Are voința omenească un rol activ în îndreptățirea noastră? (4) Ce legătură există între aceasta și sacramentele catolice ca, Euharistul (așadar, Cina Domnului), botezul și penitența? (5) Poate credinciosul ști cu certitudine că este socotit îndreptățit? (6) Pot oare oamenii să se îndrepte într-atâta încât să-și merite îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu? 24

Pe data de 9 ianuarie în anul 1547, participanții la Conciliu au căzut de acord asupra unei formule finale a doctrinei îndreptățirii: întâi, deși mai mulți membrii ai Conciliului au recunoscut un element extern (venit din afară; n.tr.) al îndreptățirii (prin aceasta apropiindu-se de reformatori asupra acestui punct), consensul la care au ajuns a fost, "opinia că un păcătos poate fi socotit îndreptățit doar prin merit sau credință...este respinsă." Astfel, "îndreptățirea fiind definită prin devenirea omului neprihănit și nu doar socotirea acestuia ca atare..." (cu sublinierile din original).25

În al doilea rând, Trentul a privit îndreptățirea (justificarea) ca având două sensuri (cel de-al doilea corespunzând doctrinei reformate a sfințirii), faptele bune fiind considerate de acest consiliu ca o condiție a îndreptățirii finale. Ca prin urmare, este posibil, și necesar (într-un al doilea sens) să se țină legea lui Dumnezeu.

În al treilea rând, luând în considerare păcatul originar, Trent afirmă că acesta a afectat rasa umană. Ca prin urmare, omul nu-și poate dobândi propria lui mântuire. Voința liberă a omului, deși nu este distrusă, este slăbită de Cădere. De aceea se spune că, "dacă cineva afirmă că voința liberă a omului mișcată și atrasă de Dumnezeu nu cooperează supunându-se lui Dumnezeu care cheamă și slobozește...acela să fie anatema."26 (Este important să se precizeze că "anatema" constituie o hotărâre concretă de excomunicare, nu doar o condamnare automată). De aceea, conform unui autor catolic, "păcătosul într-adevăr cooperează cu acest har, cel puțin în sensul de nu-l respinge deliberat".27

Desigur, majoritatea protestanților sunt de acord cu acest lucru. Însă, mulți protestanți, îndeosebi calviniști vor adăuga imediat (cum de altfel o fac și catolicii "tomiști" - deci, după Toma Aquinas), că Dumnezeu este Cel ce stimulează această cooperare și că o face fără a încălca voința liberă a omului.

În cel de-al patrulea rând, subiectul sacramentelor a fost discutat cu ocazia Celei de-a Șasea Ședințe (3 Martie, 1547). Pentru a putea să înțelegem aceste pronunțări, trebuie reamintit că Trent a definit îndreptățirea în două feluri. Și anume, în "prima" și "cea de-a doua" fază, pe care erudiții catolici le numesc îndreptățirea inițială și îndreptățirea progresivă. Botezul lucrează în "prima" fază (supranumită și, îndreptățirea/justificarea "inițială"), aceasta devreme ce ei susțin că puterea de a învinge păcatul primar ne este transmisă ("mediată") prin actul botezului. Atât Euharistul (Cina Domnului) cât și penitența privesc cea de-a doua fază, sau justificarea "progresivă", o asemenea îndreptățire (sau, neprihănire) spunându-se că este "sporită" prin a lua parte la aceste sacramente.

După aceea, mai există și o "a treia" fază "finală" a îndreptățirii prin care, dacă nu s-a comis păcatul de moarte, se poate intra în ceruri.

În al cincelea rând, datorită sublinierii reformatorilor a siguranței mântuirii, Conciliul de la Trent a fost forțat să se exprime și asupra subiectului acesta. McGrath susține că atunci s-a emis "o condamnare clară (răspicată) a doctrinei luterane a siguranței, considerată în opoziție față de cuvenita umilință creștină".28 Cu toate acestea, condamnarea respectivă privește "certitudinea infailibilă" despre care mulți teologi catolici spun că nu este necesară și care nici măcar nu este posibilă. De fapt, "dogmele romano-catolice au accentuat că respingerea de către Roma a asigurării personale a mântuirii, nu înseamnă proclamarea unei religii a unei neîncetate neliniști".29

Pentru romano-catolici, "există o poziție intermediară între siguranța credinței și îndoială. Aceea poziție este una de certitudine morală care exclude orice anxietate sau disperare."30 De aceea, despre creștini se poate spune că au o relativă, dar nu absolută (infailibilă), certitudine a mântuirii.

În al șaselea rând, Trent afirmă că justificarea noastră inițială trebuie privită ca un "dar". Astfel spre surpriza multor protestanți vine crezul romano-catolic ce spune că, "dacă spune cineva că omul poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale...fără harul divin prin Hristos Isus, să fie anatema."31 În plus, "nici unul dintre acele lucruri ce preced justificarea, fie că este vorba de credință sau de fapte, cuceresc harul îndreptățirii. Căci dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte, altfel, așa cum spune apostolul, harul nu mai este har."32

În concluzie, se cuvine să indicăm că atunci când teologii catolici citează Iacov 2:24 spunând că, "noi suntem îndreptățiți prin fapte", nu se referă la aceea justificare inițială ce are loc la botez, primită prin har. Mai degrabă, aceștia se referă la justificarea progresivă (sau, creșterea în neprihănire) pe care protestanții o numesc sfințire. De partea cealaltă, Trent afirmă totuși că faptele sunt necesare mântuirii atât în sensul progresiv, cât și cel final. Acest Conciliu de la Trent este cel ce a transformat în dogmă faptul că, "prin faptele sale bune, omul îndreptățit poate avea într-adevăr dreptul să primească o răsplată supranaturală de la Dumnezeu."33 Asupra acestui punct evanghelicii nu pot fi de acord cu catolicii.

O CRITICĂ PROTESTANTĂ A CONCILIULUI DE LA TRENT

Cu toată recunoașterea cuvenită a rădăcinilor augustiniene comune în privința mântuirii prin har, între crezurile protestanților și catolicilor privitoare la justificare există unele diferențe importante. Din nefericire, bine-intenționatei, dar nereușitei declarații intitulate "Evanghelicii și Catolicii, alături" (o tentativă de reunire a acestor două mari segmente divizate ale Creștinismului, din anii trecuți; n.tr.) , îi lipsește precizia tocmai în aceste domenii, vorbind în schimb despre un crez comun ce spune că "suntem îndreptățiți prin har și prin credință."34 Însă ceea ce nu s-a reușit să se observe în actul de mai sus este exact subiectul asupra căruia s-a concentrat Reforma, și anume că Scriptura învață și protestanții afirmă, că noi suntem mântuiți prin har și doar prin credință (sola fide). Devreme ce acesta a fost însăși strigătul de luptă al Reformei, nu este de mirare că mulți evanghelici au refuzat să semneze declarația de unitate mai sus-menționată pe motiv că ea trădează Reforma.

BAZA BIBLICĂ PENTRU ÎNDREPTĂȚIREA LEGALĂ

Pentru a putea să apreciem contribuția semnificativă a reformatorilor este necesar să examinăm cadrul biblic al termenului îndreptățire. După cum vom vedea există baze biblice solide pentru doctrina protestantă a justificării legale.

Originea doctrinei justificării legale (cât și cea a altor doctrine ale Noului Testament) se găsește în Vechiul Testament. Astfel, în ce privește cuvântul evreiesc hitsdiq, de regulă tradus ca "îndreptățit", se poate spune că este "utilizat într-un mod legal sau juridic, sugerând nu că face drept, sau justifică, ci că declară din punct de vedere juridic că cineva este în armonie cu legea."35 George Eldon Ladd afirmă că, "neprihănit este cel ce este judecat drept (Ex.23:7; Deut.25:1); adică, cel ce a fost achitat la judecată și repus într-o relație dreaptă cu Dumnezeu".36

Întorcându-ne la Noul Testament, găsim că verbul grecesc tradus "a îndreptăți/justifica" este dikaioo. Acest cuvânt este folosit într-un mod legal sau juridic de către Pavel, indicând declararea păcătosului ca fiind drept (neprihănit) (vezi, Rom.3-4). Așa cum observă Anthony Hoekema, "opusul condamnării, nu este 'a face drept' ci 'a declara drept'." Ca prin urmare, prin termenul dikaioo Pavel sugerează "atribuirea legală a neprihănirii lui Hristos, păcătosului ce crede", sau altfel spus, "socotirea în seama păcătosului ce crede, a neprihănirii lui Hristos".37

Când un om este îndreptățit, Dumnezeu îl pronunță pe acesta achitat de datoria (păcatului) lui, în avans față de judecata finală. De aceea, "neprihănirea rezultată nu înseamnă perfecțiune etică; este desăvârșire în sensul că Dumnezeu nu-i mai ține omului în seamă păcatele sale (2Cor.5:19)".38 Astfel în Noul Testament ni se spune că, "îndreptățirea reprezintă actul declarativ al lui Dumnezeu prin care, pe baza satisfacerii aduse de moartea ispășitoare a lui Hristos, El declară că credincioșii au împlinit toate cerințele, față de ei, ale legii (Sale; n.tr.)" (sublinierile vin din original).39

Incompatibilitatea dintre merit și har

Majoritatea criticilor îndreptate împotriva concepției catolice a justificării se axează pe ideea de merit ridicată de Conciliul de la Trent la nivelul de dogmă infailibilă. Deși catolicii ar dori să ne amintească că această doctrină a meritului ar trebui privită în contextul harului,40 aceștia trec cu vederea faptul că Scriptura ne învață că harul lui Dumnezeu și faptele meritoase ale omului se exclud reciproc (vezi, Rom.11:6).

Noul Testament se adresează cu claritate împotriva dobândirii mântuirii (fie a îndreptățirii, sau a sfințirii) ca și "plată" (sau, răsplată) pentru faptele făcute. Scriptura insistă că pentru daruri nu se poate lucra (face fapte), ci doar pentru o plată (Rom.4:4-5).

"Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire." (Rom.4:4-5)

Cum harul înseamnă un favor (o bunătate) nemeritat, plata bazată pe fapte este meritată (câștigată). De aceea, după cum harul și faptele nu sunt totuna, tot așa nici plata nu este dar!

Viața veșnică este un dar care nu poate fi câștigat (meritat)
Conciliul de la Trent a declarat cu claritate că "acelora care se străduiesc" (literar, "lucrează bine") 'până la sfârșit' (Mat.10:22), și care se încred în Dumnezeu, le este oferită viața veșnică atât ca și har făgăduit prin Hristos Isus fiilor lui Dumnezeu, cât și ca 'recompensă' ...care le va fi acordată pentru faptele lor bune și datorită meritului lor."41

Prin contrast Biblia afirmă clar și răspicat că, "plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom.6:23). În plus, în directă contradicție cu poziția catolică, Biblia garantează că viața veșnică este o posesiune actuală a tuturor celor ce cred. Isus a spus: "Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimes, are viața veșnică (la timpul prezent), și nu vine la judecată, ci a trecut (chiar acum) din moarte la viață" (Ioan 5:24). Același adevăr este repetat în Scriptură de nenumărate ori (vezi, Ioan 3:36; 1Ioan 5:13, etc.). Cu toate acestea, concepția romano-catolică ne spune că omul trebuie să aștepte o îndreptățire finală pentru a știi dacă are viața veșnică și dacă nu va vedea judecata lui Dumnezeu.

În întreaga Evanghelie a lui Ioan se enunță o singură condiție a mântuirii și a obținerii vieții veșnice - și anume, credința (Ioan 3:16, 36; 5:24; 20:31, etc.). Dacă mântuirea nu ar fi doar prin credință, atunci tot mesajul lui Ioan ar fi o amăgire deoarece afirmă că există o singură condiție pentru mântuire, pe când catolicismul ne spune că sunt două: credința, plus faptele! Într-adevăr, Ioan declară lămurit că singura "lucrare/faptă" necesară mântuirii este să crezi: "Isus le-a răspuns: ,,Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela, pe care L-a trimes El." (Ioan 6:29). Nu mai este nimic altceva ce putem face pentru mântuirea noastră. Isus a făcut totul (Ioan 19:31).

Este adevărat că toți cei ce au fost mântuiți prin harul lui Dumnezeu și prin credință (Efes.2:8-9) vor fi răsplătiți pentru faptele lor făcute în Hristos (1Cor.3:11; 2Cor.5:10). Însă aceste răsplăți pentru slujirea adusă nu au nimic de a face cu a fi în ceruri, ci privesc doar statutul pe care-l vom avea acolo. După cum Isus a spus, unii dintre cei mântuiți vor împărăți peste zece cetăți, iar alții peste cinci (Luca 19:17, 19). Însă, toți credincioșii vor fi în Împărăția Lui.

Creștinii lucrează (deci, fac fapte bune) fiindcă sunt mântuiți, nu pentru a fi mântuiți

Ca și rezultat al mântuirii și nu pentru obținerea ei

Descris în termeni tradiționali catolicismul refuză să recunoască diferența importantă dintre a face fapte pentru mântuire și a face fapte ca și urmare a mântuirii. Noi nu facem fapte pentru a obține mântuirea, ci mai degrabă facem fapte pentru că deja am primit-o. Putem spune că, Dumnezeu este cel ce înfăptuiește mântuirea în noi prin îndreptățirea noastră, dar că noi ne făptuim (adică, o atestăm cu faptele noastre) mântuirea prin sfințirea noastră (Filipeni 2:12-13). Dar, nici îndreptățirea și nici sfințirea nu o putem merita (dobândi) prin faptele noastre, ci ne este dată prin har.

În pofida faptului că percepția catolică a mântuirii nu elimină îndreptățirea credinciosului din punctul de vedere al legii, totuși conceptul catolic de merit al omului o neagă. Când nu se face această deosebire între îndreptățirea legală și sfințirea practică, faptele bune pe care catolicii cred că trebuie să le facă pentru sfințire tind să ascundă faptul că pentru îndreptățirea lor, faptele nu sunt totuși necesare.

Desigur, faptele bune sunt necesare în viața de creștin. Însă protestanții au definit necesitatea lor într-o manieră mult mai biblică și mai echilibrată. Astfel ei afirmă că deși suntem mântuiți doar prin credință, credința care ne mântuiește nu rămâne niciodată singură, ci în mod inevitabil va produce fapte bune. Cu alte cuvinte, suntem mântuiți prin credință, dar pentru fapte. În felul acesta faptele nu constituie o condiție a îndreptățirii noastre, dar sunt un rezultat (o urmare; n.tr.) a acesteia. De aceea, omul ce este cu adevărat mântuit va arăta lucrul acesta prin faptele lui bune. Dacă însă în viața lui nu se găsesc aceste fapte bune, atunci avem toate motivele să credem că-i lipsește și credința mântuitoare.

Așa cum a spus-o Iacov, "credința fără fapte este moartă". O asemenea credință nu poate mântui. "Poate doar credința (intelectuală, inactivă, neroditoare) să-l mântuiască?" Doar acea credință ce produce fapte bune poate mântui. Astfel, noi nu suntem mântuiți (și nici nu primim viața veșnică) prin fapte, dar suntem mântuiți de acea credință ce produce (rodește) fapte bune.

Păstrarea doctrinei pure a harului lui Dumnezeu

Noi concluzionăm prin a observa că protestanții respectă deosebirea biblică clară dintre îndreptățirea (justificarea) legală și sfințirea practică, prin care îngăduie să se vadă mult mai limpede care este calea mântuirii și păstrează doctrina harului (lucru pretins de asemenea și de catolici) sub o formă mult mai pură. Odată ce credincioșii știu că se află pe o poziție dreaptă înaintea lui Dumnezeu (cu alte cuvinte, sunt justificați), prin credință, fără fapte, mințile acestora nu sunt preocupate de faptele pe care trebuie să le facă pentru a ști că le sunt iertate toate păcatele lor (din trecut, prezent și viitor), și că sunt pe calea spre Cer.

Deși catolicismul recunoaște că există un act inițial de îndreptățire (pe care unii îl recunosc ca fiind chiar legal), acesta susține că omul trebuie să facă fapte pentru a evita păcatul mortal și a dobândi justificarea finală înaintea lui Dumnezeu, considerând în felul acesta că faptele sunt totuși necesare pentru mântuire. Lucrul acesta este contradictoriu învățăturii biblice a mântuirii doar prin har și numai prin credință, bazată doar pe fapta lui Hristos. Iar, în ciuda protestelor catolicilor, o asemenea concepție nu induce credinciosului siguranța mântuirii prin care "noi știm...că avem viața veșnică" (1 Ioan 5:13), și prin care noi suntem inseparabil legați de Dumnezeu de dragostea Sa credincioasă (vezi, Rom.8:1, 36-39).

CONCLUZIE

Reformatorii protestanți au reafirmat învățătura biblică a îndreptățirii legale prin care un om poate fi declarat neprihănit de Dumnezeu, doar pe baza credinței acestuia. Făcând acest lucru principiul susținut de ei, al "mântuirii doar prin credință" a adus o mai clară justificare biblică concepției augustiniene comune a "mântuirii doar prin har", îmbrățișate atât de catolici cât și de protestanți. Chiar dacă Roma a susținut crezul esențial al mântuirii prin har, poziția ei față de îndreptățire (justificare), transformată în dogmă prin consiliul de la Trent, eclipsează harul pur al lui Dumnezeu, dacă nu cumva în practică, îl neagă cu desăvârșire.


1 Acest material este preluat din cartea publicată de Norman L.Geisler și Ralph E.MacKenzie, Roman Catholics and Evangelicals: Agreements and Differences (Baker, 1995), editată pe larg de Elliot Miller.
2 Tertullian, De Paenitentia 2; 1.323.44-6.
3 Pelagius - călugărul și teologul britanic care a negat doctrina păcatului originar, și în consecință nevoia omului de a primi harul divin și mântuirea. Webster Dictionary C1995 Zane Publishing, Inc. C1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.
4 O excelentă analiză istorică a acestei perioade se poate găsi în cartea lui Alister McGrath, Iustitia Dei: A History of the Christian Doctrine of Justification, vol.1 (Cambridge Press, 1986), pag.1-23.
5 Augustine, City of God, 10.8
6 Henry Denzinger, The Sources of Catholic Dogma, traducere Roy J.Deferrari după a 30-a ediție a lui Henry Denzinger's Enchiridion Symbolorum (St. Louis: B.Herder Book Co., 1957), "Grace" Can.3.176, pag.76.
7 Semi-pelagianismul a afirmat că omul coopera cu Dumnezeu prin a face el însuși primii pași spre mântuire.
8 McGrath, pag.110
9 Sau, "Why God Became Man?" The Library of Christian Classics, vol.X, editat și tradus de, Eugene R. Fairweather (Philadelphia: Westminster Press, 1951).
10 Vezi, de exemplu, Toma Aquinas, Summa Theologiae, 2a2ae. 2, 4, din The Basic Writings of Thomas Aquinas, editată de Anton C. Pegis (New York: Random House, 1944), pag.1079
11 Aquinas, 2a2ae. 2, 6 ad 1.
12 Citat de R.H. Bainton, Here I Stand: A Life of Martin Luther (Nashville: Abington, 1978), pag.65
13 Martin Luther, Explanations of the Ninety-fife Theses, publicată în august 1518.
14 Peter Toon, Justification and Sanctification (Westchester, IL: Crossway Books, 1983), pag.58.
15 Bernard M.G. Reardon, Religious Thought in the Reformation (London: Longman, 1981), pag.190.
16 Jean Calvin, Institutes, III, I XV, pag.4
17 Idem, 2, i.
18 J.K.S. Reid, traducere, Calvin: Theological Treatises, vol.22, The Library of Christian Classics (Philadelphia: Westminster Press, 1954), articolul 5.
19 Calvin, 21, XI, 2.
20 Alister McGrath, Iustitia Dei: A History of the Christian Doctrine of Justification, vol.2 (Cambridge: Cambridge Press, 1986), pag.36.
21 Reardon, pag.196
22 Colin Brown, Christianity and Western Thought, vol.1 (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1990), pag.165.
23 Harold O.J. Brown, The Protest of a Troubled Protestant (New Rochelle: Arlington House, 1969), pag.107.
24 McGrath, pag.69.
25 idem, pag.72. Cuvintele "doar" și "numai" din aceste citate indică că la Trent nu s-a respins justificarea legală definită astfel.
26 Denzinger, 814, 258.
27 H. George Anderson, Justification by Faith (Minneapolis: Augsburg Press, 1985), pag.34
28 McGrath, vol.2, 78.
29 Gerrit C. Berkouwer, The Conflict with Rome (Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1958), pag.115
30 Bernhard Bartmann, Lehrbuch der Dogmatik, II, pag.109. Citat și în pag.115.
31 "Trent", vezi, Denzinger, 811, pag.258.
32 Idem, cap.8, pag.801, 252.
33 Ludwig Ott, Fundamentals of Catholic Dogma (Rockford, IL: Tan Books and Publishers, 1960), pag.264.
34 "Evangelicals and Catholics Together: The Christian Mission in the Third Millennium", forma finală (29 martie 1994).
35 Anthony A. Hoekema, Saved by Grace (Grand Rapids: Eerdmans, 1989), pag.154.
36 George Eldon Ladd, A Theology of the New Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1974), pag.440.
37 Hoekema, 154.
38 Ladd, 446.
39 Millard J. Erickson, Christian Theology ((Grand Rapids: Baker Book House, 1986), pag.956.
40 Vezi, Avery Dulles, S.J., din Anderson, pag.274.
41 Denzinger, 809, pag.257.

* Taken from the "Christian Research Journal", winter 1995, originally entitled, "What think ye of Rome?", pag.24

Citarea sau republicarea, sub orice formă, a acestui material, nu este permisă fără contactarea noastră la adresa de mai jos! Răspunderea pentru traducere și adaptare, revine subsemnatului.

TEODOR MACAVEI


1 | Doctrine