Înapoi
Acasă
Biblia

Călătorie Fără Bagaje

James Boice


Cu toții cunoaștem povestea Sfântului Francis de Assisi. El a fost un om care avea din toate din belșug dar care a luat în serios aceste porunci ale lui Hristos și a dăruit tot ce avea. A dăruit totul săracilor. A dat până și hainele de pe el. Apoi, după ce a primit niște haine vechi, îmbrăcat numai cu acestea el a plecat în pădure plin de bucurie și lăudându-L pe Dumnezeu în gura mare. Ei bine, știm toate acestea și presupun că îl admirăm pentru ce a făcut, dar nu facem ca el. De fapt, noi ne petrecem cea mai mare parte a timpului, cel puțin acea parte a timpului care nu e consumată de necesități cum ar fi dormitul și mâncatul, ne petrecem cea mai mare parte a timpului făcând bani. Iar dacă suntem cât se poate de cinstiți în privința aceasta, în general vom recunoaște că nu facem bani ca să putem dărui mai mult altora. De cele mai multe ori îi facem pur și simplu ca să-i cheltuim pentru noi. Astfel se face că suntem deranjați atunci când citim porunci ca aceasta sau când Hristos ne spune, așa cum a făcut-o atât de clar, ,,oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu". O parte a problemei pe care o avem atunci când vorbim despre acest subiect al averii și relația ei cu ucenicia, este că multe din versete, cel puțin la o citire superficială, par să se contrazică între ele. Am pomenit textul din Marcu 6 unde Isus, instruindu-și ucenicii pentru prima lor călătorie misionară, le-a spus ,,să nu ia nimic". Dar ne aducem aminte că la ultima Cină, în timp ce le reamintea anii petrecuți împreună și învățăturile pe care li le-a dat, El a spus: ,,Când v-am trimis fără pungă, fără traistă, și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?" ,,De nimic", i-au răspuns ei. Ne-am fi așteptat ca în acest moment El să continue și să spună: ,,Ei bine, aveți încredere în Mine și la fel să faceți tot restul vieții voastre." În schimb, Domnul a spus: ,,Acum, dimpotrivă, când plecați într-o călătorie, să nu uitați să luați cu voi o traistă și o haină în plus..." și așa mai departe. Prin cuvintele Sale părea să contrazică ce a spus mai devreme.

Luați un alt exemplu. Avem întâmplarea cu tânărul bogat care a venit la El și care, ne spune Scriptura, Isus l-a iubit. Acesta era un om sincer interesat de lucrurile spirituale. El L-a întrebat pe Isus: ,,Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?" Și Isus a început să-l învețe. El a spus: ,,Ei bine, știi ce spune Legea, să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta, să nu preacurvești, să te închini Domnului"... toate aceste lucruri. El a repetat cele zece porunci. Tânărul a răspuns, și putem fi siguri că a făcut-o cu cea mai mare sinceritate și seriozitate: ,,Învățătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea mea." În acest moment Domnul nostru i-a spus: ,,Da, dar îți mai lipsește un lucru. Vinde tot ce ai, dă la săraci și apoi vino și urmează-Mă." Ni se spune că tânărul a plecat plin de întristare, căci avea multe avuții.
Ei bine, cunoaștem această întâmplare și totuși suntem conștienți în același timp că Isus a spus aceste cuvinte tânărului bogat. El nu le-a spus lui Petru, lui Iacov, lui Ioan sau celorlalți. Le-a spus acelui om pentru că, e evident acest lucru, dragostea pentru avere era cea care îl împiedica să devină un ucenic. Astfel, în cazul lui era necesar să renunțe la acele lucruri pe care le-a adunat. A fost o poruncă foarte clară. Dar nu înseamnă că se aplică tuturor.

Sau, din nou, ne gândim la cazul lui Anania și Safira, cei doi care au fost condamnați de Dumnezeu și au fost pedepsiți cu moartea. Ei au luat o proprietate pe care o aveau în acele zile de început ale Bisericii, când oamenii obișnuiau să facă astfel de lucruri, au vândut-o iar banii i-au adus și i-au dat Apostolilor, prefăcându-se că dau totul, când de fapt ei au păstrat o parte din bani pentru ei înșiși. Pentru aceasta au fost judecați. Cu toate acestea, e semnificativ faptul că, în contextul acelei întâmplări, Petru, care era purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu cu acea ocazie, l-a mustrat pe Anania pentru păcatul lui și i-a spus: ,,Anania, atunci când ai avut pământul, oare n-ai avut tu dreptul să-l păstrezi? Iar când l-ai vândut, n-au fost banii aceia ai tăi? Nu puteai să faci cu ei ce vroiai?" Vedeți, Petru de fapt stabilea aici dreptul la proprietatea privată. Dreptul de a deține proprietăți. Trebuie să înțelegem că Anania și Safira au fost judecați nu pentru că au refuzat să dăruiască tot ce aveau, ci pentru că au jucat rolul unor ipocriți. Au mințit, spunând că au dat totul, când de fapt n-au făcut-o.

Mulți Psalmi vorbesc în cei mai aleși termeni despre bogății, sugerând că omul evlavios va prospera.
Psalmul 25, versetele 12 și 13: ,,Cine este omul, care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă. El va locui în fericire..."

Psalmul 112, versetele 1-3: ,,Lăudați pe Domnul! Ferice de omul care se teme de Domnul, și care are o mare plăcere pentru poruncile Lui! Sămânța lui va fi puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat. El are în casă bogăție și belșug, și neprihănirea lui dăinuiește în veci."

Psalmul 144:13: ,,Grânarele noastre sunt pline, și gem de tot felul de merinde; turmele ni se înmulțesc cu miile, cu zecile de mii, în câmpiile noastre..."

Și totuși, pe de altă parte, Scripturile, după cum știm, sunt literalmente pline cu avertismente în privința bogățiilor. Episcopul J.C. Ryle, un mare episcop evanghelic din Anglia într-o generație anterioară, spune astfel:
,,Oare degeaba a spus Isus pilda cu bogatul neînțelept și l-a învinuit că n-a fost bogat față de Dumnezeu? Oare degeaba menționează El în pilda semănătorului înșelăciunea bogățiilor ca un motiv pentru care sămânța Cuvântului nu aduce roade? Oare degeaba spune El: ,,Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte"? Oare degeaba spune El: ,,Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei la rândul lor pe tine, și să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut"?"

Și așa mai departe. El continuă cu un lung, lung paragraf format dintr-o serie de versete pe aceași temă. Când Ryle ajunge la sfârșit, el spune: ,,Nu există oare o izbitoare și dureroasă deosebire între acest limbaj și obiceiurile și sentimentele societății față de bani?"

Deci, așa cum am spus, cel puțin la suprafață, aparentul conflict dintre versetele Scripturii constituie o problemă pentru noi. Și totuși, știm că Scriptura nu se contrazice pentru că Dumnezeu nu se contrazice. Și mai știm, și vedem într-adevăr cât se poate de clar atunci când studiem cu atenție aceste texte, că problema nu e în text. Problema e în noi înșine. Altfel spus, problema e în atitudinea pe care o avem față de bani. Nu există nici o îndoială că Dumnezeu a creat o lume bogată și variată pentru ca noi să ne bucurăm de ea. Despre aceasta vorbesc primele două capitole din Geneza. Tot ce vedem, tot ce avem, Dumnezeu le-a făcut pentru primul bărbat și pentru prima femeie. Ei trebuiau să se bucure de ele și să le stăpânească în calitatea lor de vice-regi ai lui Dumnezeu pe pământ. Totuși, păcatul a intrat în lume și, ca rezultat al acestui fapt, ce trebuia să fie o binecuvântare a devenit o capcană și o cursă pentru suflet. Îmi amintesc că Mark Talbot a vorbit despre ceva săptămâna aceasta. El a spus: ,,Dumnezeu ne-a creat cu dorințe. Nu e nimic rău în asta. Problema e că noi avem nenumărate dorințe. Altfel spus, întotdeauna vrem mai mult. Iar pentru că dorințele noastre sunt infinite, există un singur lucru care, în ultimă instanță, poate satisface toate acele dorințe, iar acesta e Însuși Dumnezeu."
Augustin spunea: ,,Inimile noastre sunt neliniștite și nu-și găsesc odihna până nu se odihnesc în Tine."
Asta înseamnă că atunci când ne concentrăm atenția asupra lucrurilor, când facem ca lucrurile materiale să ia locul lui Dumnezeu, încercând să umplem vidul sufletului cu posesiunile noastre, ei bine, am făcut din ele niște idoli în fața cărora ne închinăm. Nu-l poți iubi și pe Dumnezeu, și pe bani. Nici unul care iubește banii nu poate fi un slujitor și un ucenic al lui Isus Hristos.

Acum, trebuie să privim la această problemă a averilor în ansamblul ei. Trebuie să facem acest lucru din perspectiva uceniciei. Ce vom spune despre ele? Ei bine, sunt multe lucruri negative care pot fi spuse și care trebuie spuse. Punctul de pornire este faptul că, așa cum am mai amintit, averile ne sunt dăruite de către Dumnezeu. Așa spune și Iacov, ,,orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Dumnezeu ne dă toate lucrurile din belșug ca să ne bucurăm de ele. Dacă avem viață, aceasta e de la Dumnezeu. Dacă avem sănătate, aceasta e de la Dumnezeu. Dacă avem trupuri, sunt de la Dumnezeu. Dacă avem minți, sunt de la Dumnezeu. Și toate acestea sunt bune, iar Dumnezeu ni le-a dat să ne bucurăm de ele. Sunt două lucruri în privința aceasta care trebuie spuse. Unul este că Dumnezeu e Cel care ne-a dat aceste lucruri. Trebuie să reținem asta. Pentru că Dumnezeu este suveran și pentru că Dumnezeu e suveran în darurile Sale, la fel ca în orice altceva, înseamnă că Dumnezeu va dărui mai mult unora și mai puțin altora, iar asta nu înseamnă nedreptate.
Când Isus a rostit pilda talanților, El a arătat cât se poate de clar că stăpânul, atunci când a plecat, a dat cinci talanți unuia, doi talanți altuia și un talant celui de-al treilea. Problema din relatare nu constă în faptul că unul a avut cinci, altul doi iar al treilea a avut unul, ci în aceea că ultimul nu și-a folosit talantul. Vedeți, creștinismul nu e de partea egalitarismului, ci de cea a responsabilității. Aceasta înseamnă că, deși Dumnezeu nu își împarte în mod egal darurile Sale bune, posesiunile și bogăția Sa, cu toate acestea, toți oamenii sunt responsabili de ce fac cu ce au primit de la El. Astfel, dacă ne-a dăruit puțin, suntem responsabili să folosim ce am primit. Dacă ne-a dat mai mult, suntem responsabili să folosim multul pe care ni l-a dat.

Acesta e al doilea lucru. Suntem responsabili. Altfel spus, există această problemă a răspunderii. Ne întoarcem acum la întrebare, și aceasta e: Care ar trebui să fie perspectiva realistă a creștinului în ce privește averea? Vreau să sugerez câteva lucruri.
În primul rând, recunoștința. Recunoștința e deosebit de importantă. Unul din semnele evlaviei e recunoștința. Prin urmare, dacă Dumnezeu ne-a dat lucruri să ne bucurăm de ele, așa cum cu siguranță a făcut-o, unul din semnele evlaviei e să le primim de la El și să fim recunoscători pe măsură ce le primim. Asta implică mai multe lucruri. Mai implică și umilință. Pavel vorbește despre asta în 1 Corinteni. El spune: ,,Vedeți, vă lăudați cu ce aveți ca și cum nu le-ați fi primit. Dar tot ce aveți ați primit de la Dumnezeu." Astfel, el spune: ,,Dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?"
Vedeți, acesta e unul din lucrurile pe care le face averea. Când cineva e binecuvântat de Dumnezeu cu lucruri materiale, apare un mare pericol. Pentru că la început spunem: ,,O, ce bun e Dumnezeu cu mine! Uite ce mi-a dat! Îți mulțumesc, Doamne!" Ceva mai târziu, începem să spunem: ,,Da, nu-i așa că e minunat că El mi-a dat priceperea să adun atât de mult!" Puțin după aceea, spunem: ,,Nu-i așa că sunt grozav pentru că am reușit să adun toate aceste lucruri?" Și astfel uităm să fim recunoscători, nu mai suntem smeriți și nu ne amintim că Dumnezeu e cel care ne dăruiește până și capacitatea de a câștiga banii necesari pentru pâinea zilnică.
Apoi urmează mulțumirea. Cu alte cuvinte, să fii mulțumit cu ce ai. Dacă nu ești mulțumit cu ce ai, nu ești cu adevărat recunoscător. Dar, dacă ești recunoscător, ești mulțumit și poți spune, dimpotrivă: ,,Mie îmi dai aceasta, Doamne? O, Doamne, îți mulțumesc! Nu m-am așteptat la asta. E un dar minunat!" Astfel ești mulțumit cu ce ți-a dat. Deci, acesta e primul lucru, recunoștința.

Acum, al doilea lucru este perspectiva. Am spus că averea este darul lui Dumnezeu și acest lucru e adevărat, dar trăim într-o lume materialistă. Într-o lume materialistă avem tendința să ne pierdem perspectiva. Un aspect al pierderii perspectivei este să credem că averea e un scop în sine. E adevărat, nu facem întotdeauna aceasta în sens filosofic. Știm că există Dumnezeu. Dar într-un sens practic avem tendința să credem că averea e un scop în sine. Nu vrem să renunțăm la ea pentru că, de fapt, mult sub suprafață, acolo unde funcționăm de fapt în subconștientul nostru, ne încredem mai mult în lucrurile pe care le-am acumulat decât în Dumnezeu. Trebuie să înțelegem că e posibil, așa cum a spus Însuși Isus Hristos, să facem cea mai dezavantajoasă afacere, să câștigăm întreaga lume dar să ne pierdem sufletul. Și, în același timp, e posibil să ne salvăm sufletul și să pierdem toate lucrurile, făcând astfel cea mai bună afacere din lumea aceasta.
Un alt lucru pe care trebuie să-l înțelegem în legătură cu averile, dacă încercăm să păstrăm o perspectivă biblică și corectă în ce le privește, este că averile sunt periculoase. Mă gândesc la relatarea lui Hristos despre omul bogat și Lazăr. Aceasta cere o analiză atentă. Avem aici un bogat care a pierit. Și mai avem un sărac, care a fost dus în sânul lui Avraam. Textul nu ne spune că săracul a intrat în slavă pentru că era sărac, nici că bogatul a pierit pentru că era bogat. Nu spune deloc așa ceva. În cer sunt mulți oameni bogați. Mulți săraci au ajuns în iad. Dar nu ne putem opri sentimentul, în timp ce citim această relatare, că deși nu averile bogatului l-au condamnat, cu siguranță ele l-au împiedicat să caute acele elemente care ar fi putut contribui la mântuirea lui. Și-a neglijat sufletul ca să păstreze lucrurile pe care le avea.
Mă gândesc și la ce a spus Domnul Isus Hristos despre bani, când a zis: ,,Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și banilor."

Al treilea lucru despre care trebuie să vorbim atunci când ne referim la perspectiva creștinului asupra averilor este administrarea. Prima, recunoștința; a doua, perspectiva; iar a treia, administrarea. Pentru că, vedeți, lucrurile care ni s-au dat nu ne sunt date pur și simplu pentru conservare sau pentru acumulare, să le adunăm ca să ne simțim în siguranță. Ni s-au dat să le folosim. Cu alte cuvinte, ne-au fost date ca să le folosim ajutându-i pe alții. Mă întreb cât oare din timpul nostru îl petrecem gândindu-ne la aceste lucruri? O, poate că ne înșelăm singuri gândindu-ne că ce avem, avem într-adevăr pentru binele altora și poate că intenționăm cu adevărat să le folosim cândva la ajutorarea altora. Dar dacă privești la evidența cheltuielilor, le aduni și compari suma de bani cheltuită pentru ajutorarea altora cu cea pusă deoparte sau cheltuită pentru tine, vei înțelege unde ți-e inima și mintea și care sunt de fapt loialitățile tale. Încercăm să adunăm comori pe pământ și, așa cum a spus Isus, descoperim că, dacă nu le mănâncă moliile și rugina și nu le fură hoții, ni le ia statul prin impozite și taxe. Singurul mod în care poți avea o comoară durabilă e să aduni comori în cer. Și singurul mod în care poți aduna comori în cer este, într-un mod după voia lui Dumnezeu, să folosești pe pământ acea comoară care ți s-a încredințat deja.
Mă întreb dacă te-ai gândit la asta și te-ai întrebat ce faci cu banii tăi? Dacă îi cheltuiești pentru tine, s-au dus și vor pieri odată cu tine. Dar dacă îți cheltuiești banii pentru altcineva, aceia vor rămâne. Vor rămâne pentru totdeauna, pentru că sunt înregistrați în registrele cerului. Știți, sunt unii oameni la care privim în viața aceasta și spunem, ei bine, n-au ajuns oameni mari. N-au făcut niciodată mulți bani. Cu siguranță n-au fost de succes aici. Mulți astfel de oameni vor trece într-o zi prin porțile de mărgăritar ale cerului și vor descoperi acolo o bogăție enormă, strânsă în cer pentru că acum au folosit în cel mai bun mod ce li s-a dat. Alții, care au acumulat mult aici jos, într-o zi vor sta săraci înaintea lui Isus Hristos, pentru că n-au folosit ce au primit ca administratori în serviciul Lui.

Mai vreau să spun un lucru. Vorbim despre avere și importanța ei. Și averea este importantă, și felul în care o folosim e important. Dar ce vreau să spun e că sunt lucruri mult mai importante. Unul dintre ele cel puțin, este libertatea. Cu alte cuvinte, să fii eliberat de lucruri. Lucrurile au tendința să ne lege de pământ. În privința aceasta, am fost foarte impresionat de modul în care A.W. Tozer explică întâmplarea când Avraam trebuia să-l jertfească pe fiul său Isaac. El arată la începutul relatării sale cât de important și cât de drag a devenit Isaac pentru Avraam. Desigur, acest lucru era un adevăr evident. Isaac era fiul promisiunii. Era fiul miracolului. Era cel prin care Dumnezeu a promis că va binecuvânta toate popoarele și în care era nădejdea mântuirii personale a lui Avraam, pentru că din Isaac, în cele din urmă, avea să vină Mesia, Mântuitorul lumii. Și totuși, spune Tozer, analizând istorisirea, pe măsură ce trecea timpul, ce a fost un mare dar pentru Avraam fără îndoială că a devenit prea scump pentru el. Acest lucru amenința să îl eclipseze pe Însuși Dumnezeu. În acest moment Dumnezeu a intervenit și i-a poruncit: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria, și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune." Tozer descrie lupta care trebuia să se fi dat în inima și în mintea lui Avraam. Cu siguranță că Avraam s-a luptat cu această problemă la nivel intelectual. Dar mai mare decât lupta intelectuală era lupta pentru ascultare care se dădea înăuntru. Cum putea Avraam să facă așa ceva? Cum putea Avraam să-și jertfească fiul? Și totuși, asta i-a spus Dumnezeu să facă. Știm că Avraam a trecut testul. Ni se spune în al 22-lea capitol din Geneza că s-a trezit dis de dimineață, a pus șaua pe măgar, a tăiat lemnele, a luat doi slujitori și pe fiul său și a plecat spre Muntele Moria. Când a ajuns acolo, a construit un altar. Și-a legat fiul. A ridicat cuțitul și l-ar fi ucis dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în acel moment ca să-i oprească mâna. Dumnezeu l-a lăudat pe Avraam. Iar Tozer are un paragraf minunat în care îl descrie pe acest mare om al lui Dumnezeu stând mândru, înalt și măiestos pe munte. Un om care, într-un test de care sperăm să nu avem parte nici unul dintre noi, a fost gata să renunțe literalmente la tot de dragul ascultării față de Dumnezeu. În acel moment, spune Tozer, Avraam nu mai avea nimic, pentru că a dat totul lui Dumnezeu. Stătea acolo singur, fără nimic, pe munte. Nimic? A, da, spune Tozer. Avraam încă era bogat. Avraam încă se putea bucura de oile sale, caprele, măgarii și de turmele sale de vite. El încă își avea soția, prietenii și, mai presus de toate, îl avea lângă el pe Isaac, cel pe care îl iubea. Vedeți, el avea totul. Și totuși nu avea nimic. Pentru că era dezlegat de toate aceste lucruri. Atât de mare era dorința lui să aparțină în totalitate lui Dumnezeu.
Astfel călătorește fără bagaje în slujba lui Hristos. Ce ni se cere este să fim dezlegați de avere. Și să avem ochii ațintiți asupra lui Isus, privind nu către o cetate construită aici cu bogăție omenească ci către o cetate ale cărei temelii sunt puse de Însuși Domnul și Stăpânul nostru.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Umblarea Creștinului