Suntem conduşi
Rick Warren, pastorul bisericii comunităţii din Saddleback Valley, în Orange County, California, a scris cartea fundamentală care promovează conceptul evanghelizării şi creşterii conduse de piaţă a bisericii. Biserica condusă de scopuri [The Purpose-Driven Church], în care trebuie să recunoaştem că există un număr considerabil de sfaturi practice şi folositoare, cu toate acestea conţine o filozofie a nevoilor pe care le simt oamenii, lucru care, în opinia mea, subminează valoarea întregii cărţi. Poziţia lui Warren este că, pentru a-i putea câştiga pe cei pierduţi, trebuie să începem mai întâi cu nevoile pe care le simt aceştia (p. 197 şi următoarele). El scrie: "[Pentru că] oricine poate fi câştigat pentru Hristos dacă descoperi cheia către inima acelei persoane" (p. 219). Pentru a descoperi care sunt nevoile pe care le simt locuitorii din Saddleback Valley, el a organizat un sondaj de opinie printre cei care nu mergeau la nici o biserică (p. 139). Odată ce nevoile au fost descoperite, s-a implementat un program care să câştige comunitatea oferindu-L pe Isus Hristos, Evanghelia şi Biserica drept mijloace pentru împlinirea acelor nevoi. Warren este atât de devotat acestei abordări încât în statutul bisericii din Saddleback există următoarea declaraţie: "Această biserică există pentru binele locuitorilor din Saddleback Valley, ca să se îngrijească de împlinirea nevoilor spirituale, fizice, emoţionale, intelectuale şi sociale ale acestora" (p. 220).
Pentru a sprijini această filozofie, Warren face două lucruri. Mai întâi Îl aduce pe Isus ca model de câştigare a celor pierduţi prin intermediul nevoilor simţite de aceştia (vezi p. 197 şi următoarele). Din nefericire pentru poziţia lui Warren, pasajele pe care acesta le foloseşte sunt înţelese şi aplicate greşit, ele pur şi simplu nu ne învaţă că Isus s-a apropiat de cei pierduţi prin intermediul nevoilor pe care aceştia le simţeau. Dimpotrivă, în evanghelizarea făcută de Isus, El întotdeauna a mers direct la inima nevoii reale a ascultătorilor săi - păcatul care îi separa de Dumnezeu (de ex. Ioan 3, 4; Marcu 10:17-31) (în contrast cu singurătatea, imaginea negativă despre propria persoană, lipsa de împlinire, etc.). În continuare, Warren se apără spunând: "Începerea unui mesaj cu nevoile pe care le simt oamenii este mai mult decât o metodă de marketing! Se bazează pe adevărul teologic că Dumnezeu alege să Se descopere omului ţinând cont de nevoile noastre" (p. 295). Warren nu oferă nici o dovadă teologică pentru această afirmaţie pentru că, desigur, nu există nici una. Apostolii ar fi fost absolut uimiţi să descopere că învăţăturile lor, care Îl aveau în centru pe Dumnezeu, au fost răstălmăcite pentru a pune în centrul lor omul.
Această abordare a vieţii creştine, orientată către nevoi, este atât de predominantă în tabăra celor "sensibili la căutători" încât zicala "Găseşte o nevoie şi împlineşte-o, găseşte o rană şi vindec-o" a devenit motto-ul lor neoficial. Os Guinness observă: "Puţini sunt aceia care nu sunt de acord că învăţătura de creştere a bisericii reprezintă o trecere de la dimensiunea verticală la cea orizontală, de la teologic la practic, de la profetic la prietenos cu căutătorii, de la etern la relevant şi contemporan, de la întâietatea închinării la întâietatea evanghelizării, de la prioritatea ucenicizării creştine în toate domeniile vieţii la prioritatea slujirii spirituale a bisericii în cadrul bisericii. Însă ce se întâmplă atunci când descoperim că principiile atât de lăudate şi accentuate sunt pur şi simplu greşite, dacă le privim din punctul de vedere al Scripturii? Ce se întâmplă dacă 'nevoia' de mâine este tocmai lucrul trecut cu vederea astăzi? (La masă cu diavolul [Dining with the Devil], de Os Guinness, p. 84).
Continuând linia întrebărilor lansate de Guinness ne-am putea întreba: Ce oferă în realitate bisericile noii paradigme, astfel încât să atragă mari mulţimi de oameni? Este această ofertă acelaşi vechi mesaj (mesajul biblic) într-un nou ambalaj, sau este o mutaţie a originalului autentic? Dacă se dovedeşte a fi o mutaţie, ce efect are ea în prezent şi ce efect va avea asupra bisericii moderne?
Noul mesaj
A. W. Tozer ne avertiza cu zeci de ani în urmă despre un vânt nou care suflă pe câmpiile bisericii evanghelice:
Dacă înţeleg eu bine, crucea evanghelicalismului popular nu este crucea Noului Testament. Ea este, mai degrabă, o podoabă nouă şi strălucitoare pe pieptul creştinismului încrezător şi materialist. Vechea cruce ucidea oamenii; noua cruce îi distrează. Vechea cruce condamna; noua cruce amuză. Vechea cruce distrugea încrederea în firea pământească; noua cruce o încurajează.
De ne-ar vedea Tozer acum...
În următorul articol vom examina care este mesajul Evangheliei. Însă acum vrem să privim la problema tot mai des discutată a nevoii (sau nevoilor) omenirii. Ce cred eu că s-a întâmplat este că biserica evanghelică a devenit un reflector al timpurilor noastre în loc să fie un dezvăluitor al adevărului. "Problema nu e că creştinii au dispărut, ci credinţa creştină a devenit atât de deformată. Sub influenţa modernismului, noi, creştinii moderni, suntem literalmente capabili să câştigăm lumea în timp ce ne pierdem sufletele" (Guinness, p. 43).
O istorisire personală
Cum s-a ajuns aici? Ce a reuşit să ne schimbe mesajul dintr-o forţă într-o farsă? O mare parte a răspunsului o putem găsi în acceptarea aproape în întregime a psihologiei de către comunitatea creştină. Primul meu contact cu încercarea de infiltrare a psihologiei în biserică a avut loc în 1972, ultimul meu an la colegiul biblic. În timp ce mă pregăteam pentru lucrarea de pastorat la Institutul Biblic Moody, m-am cufundat în studiul Scripturii şi al teologiei. Pentru că eram în ultimul an, a trebuit să fac un curs de "consiliere pastorală", care s-a dovedit a fi aproape identic cu un curs de psihologie pe care l-am făcut la Universitatea din Virginia. În acelaşi an mi s-a cerut să fiu supraveghetor la dormitorul internatului. În timpul pregătirii pentru această funcţie, am fost instruiţi cu privire la ultimele tendinţe în psihologia populară, tendinţe care, apropo, au ajuns în prezent la grămada de gunoi a psihologiei. Însă pe atunci îmi amintesc cât de uimit am fost să constat că, aparent, toate studiile mele despre Scriptură nu au reuşit să mă pregătească suficient ca să mă ocup de problemele reale cu care urma să mă confrunt în viitoarea mea slujire. Studiul biblic şi cunoştinţele dobândite erau foarte bune pentru mântuire şi sfinţire, însă se părea că "acolo, în lume", existau anumite probleme care necesitau ceva mai mult decât soluţiile "simpliste" descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura, dacă priveai mai atent, avea nevoie de ajutorul lui Freud. Insuficient pregătit să folosesc noile cunoştinţe, le-am lăsat deoparte. Mai târziu, la începutul lucrării ca pastor, am decis să obţin masteratul în psihologie, pentru a-i putea ajuta pe oameni în problemele lor "reale". Însă imediat mi-a fost cât se poate de clar că ceva nu era deloc în regulă. Aproape tot ce învăţam la cursurile de psihologie contrazicea Scriptura. În concluzie, mi-am încheiat cariera de aşa-zis pastor/psiholog şi m-am întors la studiul Scripturii, care s-a dovedit de-a lungul anilor mai mult decât adecvată pentru orice nevoie şi problemă cu care m-am confruntat. Între timp, cufundat în slujirea mea şi în studiul Scripturii, se pare că am ignorat deturnarea bisericii evanghelice de către psihologie din anii 1970 şi 1980. Într-o zi m-am trezit, la fel ca Rip Van Winkle din nuvela lui Washington Irving, ca să descopăr că lumea mea, lumea bisericii, s-a schimbat, iar eu am rămas în urmă. Unde s-au dus toţi? Cele mai multe biserici vorbeau de-acum despre familii disfuncţionale, imagine neadecvată despre propria persoană, dependenţă, programe în 12 paşi, şi nevoi, multe, multe nevoi pe care biserica se presupunea că trebuie să le împlinească. Din ce în ce mai mulţi creştini îşi luau filozofia de viaţă din emisiunile lui Oprah şi Sally Jesse decât de la Isus şi Pavel.
Când liderii creştini au văzut această metamorfoză a poporului lui Dumnezeu, o metamorfoză la crearea căreia au ajutat şi ei, puteau fie să strângă frâiele, să denunţe această caricatură a credinţei creştine şi să se pocăiască de partea pe care au avut-o la naşterea ei, sau puteau să urce la bord şi să se alăture paradei. Recunoscând că asta vroiau oamenii de-acum, asta aşteptau, asta au fost instruiţi să "aibă nevoie", cei mai mulţi lideri creştini au ales a doua abordare. Daţi-le creştinilor psihologia populară orientată spre împlinirea nevoilor, pe care au ajuns să o iubească, au decis ei, însă modificaţi-o puţin, adăugând puţină Scriptură şi câteva referinţe la Isus - aşa nu vor descoperi că ceea ce înghit nu e deloc creştinismul biblic, ci o pervertire aproape de nerecunoscut. Nu contează dacă această abordare a fost calculată sau a fost adoptată din naivitate, rezultatul e acelaşi: o comunitate creştină psihologizată care nu mai recunoaşte diferenţa dintre învăţăturile Scripturii şi cele ale lui Carl Rogers (psiholog american, unul din fondatorii abordării umaniste a psihologiei), şi nu îi mai pasă de această diferenţă.
Deoarece creştinul nu se mai deosebea de-acum de necreştin în ce priveşte filozofia, amândoi s-au îndrăgostit de limbajul încărcat de termeni psihologici, iar ofensa crucii a devenit mult mai puţin ofensatoare. Pentru unii a fost nevoie doar de un mic pas (cazul lui Robert Schuller, după cum vom vedea) ca să dezvolte o biserică psihologizată pentru un Harry (după cum îl numesc cei din Willow Creek) deja psihologizat. O astfel de biserică îi poate oferi lui Harry aceleaşi lucruri pe care i le oferă societatea seculară, însă mai bine, pentru că Isus e mai bun decât Carl Rogers, Oprah şi Freud la un loc. Astfel se face că - "Bisericile noii paradigme par să aibă succes, nu pentru că oferă o alternativă la cultura noastră modernă, ci pentru că vorbesc cu vocea acesteia, imitându-i mişcările" (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, p. 32).
Puţină istorie
Mişcarea de creştere a bisericii îi datorează mult lui Robert Schuller, care pretinde că este fondatorul mişcării, cel puţin în America, fiind primul care a lansat abordarea condusă de piaţă în creştinism. "Secretul aducerii oamenilor din lume la biserică," spunea Schuller, "este cât se poate de simplu. Aflaţi ce îi impresionează pe cei din comunitatea voastră care nu merg la biserică" apoi daţi-le aceste lucruri (citat din Serviciile pentru căutătorii din Willow Creek [Willow Creek Seeker Services], de G.A. Pritchard, pag. 51). Crezând că predicarea expoziţională este o pierdere de vreme, şi împrumutând filozofia mentorului său, Norman Vincent Peale, Schuller "a început să comunice un mesaj al creştinismului concentrat asupra împlinirii nevoilor emoţionale şi psihologice ale oamenilor" (Pritchard, pag. 53). Schuller şi-a descris filozofia de slujire în cartea sa din 1982 intitulată Preţuirea de sine: Noua Reformă [Self Esteem: The New Reformation], în care a chemat la o schimbare radicală a orientării bisericii de la Dumnezeu către nevoile oamenilor. Cea mai importantă problemă pentru Schuller era să determine prin diverse mijloace care era cea mai adâncă nevoie omenească asupra căreia trebuia să se concentreze biserica. El a decis că cea mai adâncă nevoie a omenirii era preţuirea de sine, o "nevoie", fiindcă veni vorba, care nu e menţionată, nu se face referire la ea, nu e nici măcar sugerată în Scriptură. El a mers mai departe, înfăşurându-şi teologia şi strategia de creştere a bisericii în jurul acestei nevoi extrem de importante. La început, filozofia lui Schuller de creştere a bisericii a fost întâmpinată cu dispreţ şi a fost denunţată de creştinii conservatori de pretutindeni. Însă în timp ce liderii creştini erau în prima linie a frontului teologic împotriva creştinismului orientat către nevoi, ei au fost învăluiţi din toate părţile de pragmatism. Astfel s-a întâmplat că filozofia lui Schuller a avut succes, iar cei care au folosit-o au avut parte de o creştere numerică exponenţială în bisericile lor. În cele mai multe domenii, adevărul nu are nici o şansă împotriva succesului; la fel s-a întâmplat şi în războaiele creşterii bisericii.
Dacă Robert Schuller a fost arhitectul bisericii prietenoase cu utilizatorul, atunci Bill Hybels, pastor în biserica comunităţii din Willow Creek a devenit constructorul. Pornind de la premisa că "Cele mai eficace mesaje pentru căutători sunt acelea care se adresează nevoilor pe care le simt aceştia" (Înăuntrul minţii lui Harry şi Mary, care nu merg la biserică [Inside the Mind of Unchurched Harry and Marry], de Lee Strobel, pag. 214,215), Hybels şi tovarăşii lui s-au hotărât să determine căror nevoi simţite trebuia să li se acorde cea mai mare atenţie. Lider al grupului, Hybels a decis că nu era vorba de preţuirea de sine, deşi nu a respins-o nici pe aceasta, ci împlinirea personală (sau căutarea fericirii), urmată de identitate, companie, căsătorie, familie, eliberarea de stres, semnificaţia şi moralitatea (ibid., pag. 70-73). Pentru Hybels, împlinirea era nevoia simţită care le cuprindea şi le definea pe toate celelalte.
Deoarece, pentru fondatorii bisericii noii paradigme, nevoile simţite sunt forţa motoare din spatele acţiunilor şi atitudinilor oamenilor, şi deoarece creştinismul, argumentează Hybels, este cel mai bun mijloc de rezolvare a problemelor şi de satisfacere a nevoilor de împlinire (ibid., pag. 143), el a dezvoltat evanghelia împlinirii personale. Conform cercetărilor din cartea Serviciile pentru căutătorii din Willow Creek [Willow Creek Seeker Services], de G.A. Pritchard, canonul dinăuntrul canonului la Willow Creek este acela că fiinţele umane pot fi împlinite. Împlinirea impregnează totul la Willow Creek, conducând chiar la o redefinire a păcatului. "În loc să prezinte păcatul doar ca egoism şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, Hybels îl mai descrie şi ca o strategie greşită de obţinere a împlinirii" (ibid., p. 177).
Trebuie să observăm că, deşi această strategie a nevoilor simţite nu este derivată din Scriptură, avându-şi sursele în mod clar în psihologia seculară, cu toate acestea ea va deveni temelia pentru biserica noii paradigme.
Consecinţele
Rezultatul invaziei psihologiei în cultura noastră a fost, după cum observa R. Albert Mohler, acela că "Americanii sunt acum adepţii fanatici ai cultului împlinirii de sine şi al autonomiei personale" (Viitoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, 'Evanghelic': Ce cuprinde un nume? ['Evangelical': What's in a Name?] de R. Albert Mohler, Jr., pag. 40). Rolul bisericii a fost să confrunte duhul veacului, pentru că, aşa cum arată Wells, "Biserica este interesată de adevăr, nu de profit" (Dumnezeu în pustie [God in the Wasteland], de David Wells, pag. 76). Din nefericire, "vindecătorii vremurilor noastre - psihoterapeuţii şi producătorii de reclame - şi-au extins influenţa şi în viaţa bisericii. Vindecătorii noştri seculari au populat biserica cu verişorii lor apropiaţi" (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, pag. 197). Chiar şi "limbajul teologiei a fost înlocuit cu vocabularul terapiei" (Mohler).
Aceşti noi verişori au afectat fiecare aspect al vieţii bisericii. Luaţi închinarea, de exemplu. Pastorul noii paradigme, Wes Dubin, intră în ofensivă atunci când sunt criticate serviciile sale de închinare orientate către divertisment. "Ea (închinarea) nu se rezumă la tristeţe şi judecata de apoi," declară el, "în care ne luăm toţi Bibliile şi ne plictisim unii pe alţii; haideţi să le arătăm că ne putem şi distra" (În Numele lui Dumnezeu [In the Name of God], video cu Peter Jennings. Există o vreme şi pentru distracţie în biserică, însă, categoric, "scopul închinării este în mod clar să exprime măreţia lui Dumnezeu şi nu pur şi simplu o eliberare interioară sau, şi mai puţin, amuzamentul. Închinarea este teologică, nu psihologică" (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], pag. 40).
Apoi mai este problema păcatului. Într-o lume psihologică, păcatul este redus la boală şi dependenţă. Păcătosul nu mai este considerat un depravat, ci o victimă. Ce se pierde astfel este capacitatea noastră de a înţelege viaţa, şi pe noi înşine, ca păcătoşi. Atunci când biserica sensibilă la căutători adoptă limbajul şi teologia psihologiei, ea încearcă să ofere reţetele psihologice pentru problemele vieţii, nu pe cele biblice, pentru că, argumentează ea, lumea gândeşte acum în contextul psihologiei iar noi trebuie să fim relevanţi. În loc să provoace şi să înfrunte înţelepciunea lumii, biserica modernă urmăreşte să o sfinţească. Rezultatul este, aşa cum avertiza profetul Ieremia în zilele lui, că ei "Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu" (Ieremia 6:14).
Accentul pus pe psihologie schimbă de asemenea şi punctul central al bisericii. Pritchard are dreptate atunci când spune că "În loc să privească la faţa lui Dumnezeu, această învăţătură le sugerează oamenilor să privească în oglinda distorsionată a psihologiei moderne" (Pritchard, pag. 233). Pritchard afirmă că, pe când participa la serviciile acelei biserici (ibid., pag. 227,235), majoritatea cărţilor vândute în librăria din Willow Creek erau despre psihologie şi autoperfecţionare, în topul vânzărilor fiind cartea "Nu mai sunt codependent [Codependent No More]" de Melody Beattie, o carte categoric anti-creştină. Acest accent pus pe psihologie, "în loc să-i încurajeze pe cei din Willow Creek să Îl cunoască şi să Îl iubească pe Dumnezeu, îi încurajează să se cunoască şi să se iubească pe sine, să dezvolte o puternică preţuire de sine. Scopurile şi mijloacele eticii unei persoane se schimbă, de la o orientare centrată pe Dumnezeu către una centrată pe om... Creştinii din Willow Creek au acceptat contextul psihologic ca fiind fundamental pentru înţelegerea de sine şi ca un ghid de încredere pentru viaţa de zi cu zi" (Pritchard, pag. 234).
Evaluarea făcută de Pritchard influenţei psihologice la Willow Creek este letală. "Ca o ironie, în timp ce Hybels îi evanghelizează pe cei din lume către creştinism, îi evanghelizează în acelaşi timp pe creştini către lume. În timp ce aceia din audienţă care nu merg la biserică (10 procente) se apropie de creştinism, creştinii din audienţă (90 procente) devin adesea mai psihologici şi mai lumeşti... În efortul de a fi relevantă, biserica din Willow Creek, în mod ironic, este în pericol de a deveni irelevantă" (Pritchard, pag. 238-239 - procentele creştinilor şi necreştinilor care participă la serviciile bisericii din Willow Creek sunt estimări bazate pe cercetările autorului).
Critica adusă de Pritchard abordării orientate către nevoi în felul în care înţelegem biserica merită un citat mai lung:
Consecinţele neintenţionate ale acestei abordări sunt acelea că Hybels încorporează în învăţăturile sale de bază părţi mari din perspectiva asupra vieţii a psihologiei americane, arătând că împlinirea este o consecinţă a vieţii creştine. Există o lipsă de evaluare critică în abordarea folosită de Willow Creek pentru relevanţă. Această abordare bazată pe nevoile simţite în cele din urmă le distorsionează creştinismul.
O abordare mai biblică pentru preocuparea curentă a americanilor în legătură cu împlinirea este să o numim idolatrie, pentru că asta este. Isus nu garantează celor care Îl urmează că se vor simţi împliniţi. De fapt, în repetate ocazii, se afirmă exact opusul: "Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea" (Ioan 15:19); "N-am venit să aduc pacea, ci sabia" (Matei 10:34); "Dacă m-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni" (Ioan 15:20). Tentaţia de a spune că creştinismul va satisface toate nevoile unui om şi îi va asigura împlinirea nu este loială creştinismului biblic (Pritchard, pag. 200 - sublinierea îmi aparţine).
Eşecurile neintenţionate ale celor din Willow Creek sunt rezultatul unei utilizări necritice ale diverselor unelte şi idei culturale (marketing, psihologie, mijloacele mass-media). În particular, greşelile lor îşi au rădăcina într-o înţelegere superficială a culturii americane şi o stăpânire insuficientă a teologiei creştine (Pritchard, pag. 207).
Experţii sensibili la căutători vor să apere marketingul ca o unealtă pe care o folosesc pentru a-i atrage pe mai mulţi dintre cei asemenea lui Harry, care nu merge la biserică, să audă Evanghelia. Metodele se schimbă, mesajul rămâne acelaşi - acesta a clişeul. Ce nu par să înţeleagă în naivitatea lor este că mesajul în cele din urmă va fi modelat de metodă. Acest lucru e adevărat în special în ce priveşte marketingul, pentru că el "modelează felul în care cineva priveşte lumea. Oamenii devin 'consumatori' şi 'audienţe ţintă'. Aceşti consumatori au 'nevoi simţite', pe care 'cercetarea' le descoperă cu scopul de a modifica 'produsul' pentru a împlini aceste nevoi" (Pritchard, pag. 244).
Există o diferenţă subtilă, dar totuşi importantă, între biserica Noului Testament şi biserica noii paradigme. Biserica, ne învaţă Noul Testament, trebuie să Îl slăvească pe Dumnezeu şi să-i înveţe pe oameni cum să-I fie plăcuţi. În acest proces, s-ar putea ca nevoile să fie împlinite, însă scopul bisericii nu este să împlinească nevoile oamenilor (cu excepţia nevoii evlaviei). În biserica modernă, nevoia domneşte; Dumnezeu există ca să împlinească nevoile lui Harry. Harry vine la Hristos, nu ca să Îl slăvească, ci pentru a găsi împlinirea şi fericirea promisă pentru viaţa lui. Atunci când Harry este atras printr-o filozofie a nevoilor simţite, el nu va rămâne atunci când se renunţă la folosirea acestei abordări. În alte cuvinte, dacă Harry este atras la biserică pentru a primi ceva, pentru a-şi satisface firea, el nu va rămâne în biserică când şi dacă va descoperi că Hristos îl cheamă să-şi dea viaţa pentru El (Matei 16:25). Rezultatul este că bisericile ridicate pe mlaştina superficialului trebuie să rămână superficiale dacă speră să-i păstreze pe Harry şi pe Mary.
Rezumat
David Wells a pus întrebările potrivite pentru aceste biserici sensibile la căutători: "Îndrăzneşte oare Biserica să devină relevantă devenind biblică? Este ea gata să rupă legăturile cu obiceiurile culturale ale timpului şi să-şi propună ceva cât se poate de absurd, cum ar fi recuperarea atât a cuvântului cât şi a semnificaţiei păcatului?" (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], pag. 199). "Mă tem că au fost semănate de-acum seminţele liberalismului total, iar în generaţia următoare aceste seminţe vor ajunge cu siguranţă la maturitate" (ibid., p. 205). Sunt de acord cu ultimul paragraf din cartea Pierderea virtuţii: "Avem nevoie de credinţa veacurilor, nu de reconstrucţia unei credinţe condusă de terapie sau inspirată de comercial. Nu ne putem mulţumi cu nimic mai puţin decât această credinţă, pentru că fără ea lumea noastră postmodernă va pieri de foame din cauza lipsei Cuvântului lui Dumnezeu" (ibid., pag. 209).
Tradus de Florin Vidu