Când am privit la doctrina creaţiei divine am observat că atunci când Dumnezeu a făcut lumea şi tot ce cuprinde ea, la sfârşitul fiecărei etape din lucrarea de creaţie, la fel ca un pictor care face un pas înapoi ca să-şi admire opera, Dumnezeu a privit la lucrarea mâinilor Sale şi a binecuvântat-o, spunând: "Iată un lucru bun." Dar, dacă privim la natură astăzi, din perspectiva noastră, nu vedem aceeaşi bunătate răspândită în univers, aşa cum a văzut-o Dumnezeu imediat după creaţie, pentru că lumea pe care o vedem noi astăzi este o lume căzută. Într-adevăr, noi o privim prin ochii unor oameni căzuţi. Ştim că există lucruri disperat de greşite în lumea în care trăim. Îmi amintesc cum cu mulţi, mulţi ani în urmă, când Billy Graham era în punctul culminant al lucrării sale publice, el obişnuia să se refere frecvent la păcat şi spunea din nou şi din nou în predicile sale: "Problema cu care ne confruntăm în viaţă este păcatul, PĂCATUL." Apoi, arătând către inimă, spunea: "Iar acesta vine de aici." Îmi amintesc cum, auzind aceste cuvinte ca un tânăr ce eram, cât de multă dreptate îi dădeam.
Atât de multe din problemele de care ne lovim în această lume sunt rezultatul direct al căderii omului. De fapt, cred că rareori ne oprim să contemplăm măsura, adevărata măsură a impactului pe care păcatul îl are asupra lumii. Pentru că, dacă privim la Scriptură, aceasta ne va spune că păcatul nu e doar o problemă a omului, o problemă izolată sau o problemă ce se rezumă la relaţiile noastre personale; dimpotrivă, păcatul a avut ca rezultat o dezordine cosmică. În cuvintele Scripturii, lumea, sau universul, suspină şi suferă durerile naşterii, aşteptând răscumpărarea fiilor lui Dumnezeu. Motivul pentru aceasta, dacă ne amintim din nou studiul despre creaţie, este că atunci când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, El i-a aşezat într-un rol de stăpânitori ai restului pământului. Prin urmare, atunci când ei au devenit corupţi, stricăciunea lor a afectat toate lucrurile peste care stăpâneau. Observăm că atunci când Dumnezeu a rostit blestemul asupra lui Adam şi Eva după căderea lor, acel blestem a afectat şi pământul, a afectat creşterea plantelor din agricultură, pentru că de-acum lumea a devenit rezistentă la mâinile creaturii căzute pe care noi o numim om.
Deci, ceea ce se întâmplă în această dezordine cosmică este, într-un cuvânt, înstrăinarea. Sau, dacă putem alege un alt cuvânt cu aceeaşi semnificaţie, acela ar fi îndepărtarea. Aceste două cuvinte sunt foarte importante pentru înţelegerea biblică a mântuirii, pentru că mântuirea este prezentată în Biblie sub forma împăcării. Ca să fie nevoie de o împăcare, trebuie să existe mai întâi o înstrăinare sau o îndepărtare, care să facă necesară împăcarea. Multe din capitolele de la începutul Vechiului Testament sunt dedicate prezentării rădăcinilor istorice ale acestei probleme a înstrăinării şi îndepărtării. Vedem cum căderea omului are ca rezultat, mai întâi de toate, o înstrăinare şi o îndepărtare între om şi natură. Şi, aşa cum am menţionat ceva mai devreme, întreaga ordine din creaţie a fost afectată de păcat.
În al doilea rând, există o înstrăinare între om şi Dumnezeu. Chiar ieri dădeam un interviu unui post de radio din Boston când directorul din studioul de acolo m-a rugat să prezint într-o propoziţie definiţia mântuirii. I-am amintit de un mesaj pe care l-am rostit în urmă cu mai mulţi ani la Asociaţia Distribuitorilor de Carte Creştină, mesaj care i-a surprins pe unii atunci când am spus că în definitiv Dumnezeu este Cel de care noi suntem mântuiţi. Pentru că problema imediată pe care mântuirea o adresează este înstrăinarea şi îndepărtarea noastră de Dumnezeu, care este neprihănit, care este sfânt, şi care a decretat că va judeca lumea şi Îşi va turna mânia peste cei ce nu se pocăiesc până la sfârşit. Deci, descoperim că suntem, prin firea noastră, aşa cum spune şi Scriptura, duşmani ai lui Dumnezeu. Această cădere care a avut loc a provocat o înstrăinare între fiinţele umane şi Creatorul lor. Lucrul acesta e adesea trecut cu vederea în societatea noastră care are o perspectivă mai optimistă în ce priveşte relaţia naturală dintre Dumnezeu şi lume. Îi auzim pe unii spunând că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi necondiţionat. Iar atunci când oamenii aud aceste cuvinte, ei spun: "Ei bine, atunci nu am de ce să mă tem de un Creator care mă iubeşte necondiţionat." Astfel există tendinţa să se ignore pericolul clar şi iminent al realităţii acestei înstrăinări. De fapt, o mare parte a Scripturii este dedicată prezentării paşilor pe care Dumnezeu i-a făcut, la iniţiativa Sa, pentru a vindeca această problemă. La aceasta se rezumă răscumpărarea. La aceasta se rezumă mântuirea. Să aducă împăcarea între părţile înstrăinate. Dar dacă aceste părţi nu se împacă, ele rămân înstrăinate. Şi, din nou, prin natura noastră noi ne-am născut într-o stare de înstrăinare şi îndepărtare de Dumnezeu.
Apoi vedem înstrăinarea dintre om şi om. Folosesc intenţionat aici cuvântul "om" la modul generic. Nu mă refer pur şi simplu la oameni, pentru că există o înstrăinare şi o îndepărtare chiar şi între sexe. Avem lupta dintre sexe, războiul dintre sexe cu care toţi suntem familiari. Dar mai vedem şi ura şi violenţa care au loc între fiinţele umane, nu numai la nivelul personal şi individual al relaţiilor destrămate, dar şi la o scară mult mai mare, unde vedem naţiuni ridicându-se unele împotriva altora, şi aşa mai departe.
Înainte de a trece mai departe, daţi-mi voie să spun doar că vedem deja impactul radical pe care păcatul îl are asupra lumii. El afectează natura. Afectează relaţia noastră cu Dumnezeu şi afectează relaţiile dintre noi. Atunci când păcătuim, nu numai că nu Îl ascultăm şi Îl dezonorăm pe Dumnezeu, dar ne rănim şi unii pe alţii. La acest nivel vedem numărul enorm de păcate prin care fiinţele umane sunt rănite de alte fiinţe umane. Există păcatele evidente, cum ar fi crima, furtul, adulterul şi altele din aceeaşi categorie, dar mai sunt şi cazurile în care ne vorbim de rău unii pe alţii, ne urâm unii pe alţii, ne invidiem unii pe alţii pentru averile noastre, şi aşa mai departe. Întreaga gamă a păcatului descrie modul în care rănim alte fiinţe umane şi suntem răniţi la rândul nostru de alte fiinţe umane.
În final, vedem în această înstrăinare şi îndepărtare o înstrăinare a omului de el însuşi. Atât de mult se scrie astăzi despre auto-apreciere, despre demnitatea umană şi despre tendinţa existentă în sistemul şcolar de evitare a măsurilor corecţionale pentru faptele rele, şi aşa mai departe, pentru că nu vrem să rănim eul atât de fragil al copiilor şi să le distrugem sentimentul de auto-apreciere. Cred că lucrurile au fost împinse în acest caz spre o extremă. Dar în spatele întregii mişcări pentru auto-apreciere stă înţelegerea faptului că fiinţele umane au o problemă cu auto-aprecierea. Motivul este acela că odată cu păcatul noi ne-am înstrăinat, nu doar de ceilalţi oameni, dar chiar şi de noi înşine. Îi auzim astfel de atâtea ori pe oameni spunând: "Mă urăsc" sau "Mi-e scârbă de mine. Mă dispreţuiesc", pentru că e foarte greu să ne minţim singuri cu atâta convingere încât să negăm şi să ştergem răutatea pe care o găsim, nu doar în ceilalţi, ci şi în noi înşine.
Aş putea spune aici într-o paranteză despre Carl Marx care, vorbind nu dintr-o perspectivă creştină ci din propriul său punct de vedere, a arătat că una din cele mai mari probleme ale rasei umane este înstrăinarea sau îndepărtarea existentă între oameni şi munca lor, care implică atâta durere şi luptă pentru câştigarea celor necesare vieţii, în industrie sau în alte domenii în care activăm. Din nou, descoperim rădăcinile acestei situaţii în grădina Eden, unde blestemul lui Dumnezeu a fost rostit asupra omului şi muncii sale. Munca n-a fost un blestem în sine. Omul a fost trimis să muncească încă înainte de cădere. Chiar şi Dumnezeu lucrează, şi găseşte împlinire şi binecuvântare în lucrarea pe care o face. Aceasta a fost intenţia şi în cazul nostru. În Eden nimeni nu a spus "Mulţumesc lui Dumnezeu că e vineri!" Pentru că acolo exista o împlinire reală pe care oamenii o găseau în lucrarea mâinilor lor. Dar, pentru că păcatul e prezent acum şi în piaţă, e prezent şi la locul de muncă, blestemul muncii noastre a adus cu sine o şi mai mare înstrăinare.
Doar am schiţat aceste lucruri pe scurt ca să le putem urmări pe fiecare în parte mai în detaliu. Încerc doar să vă zugrăvesc imaginea în ansamblul ei, ca să puteţi vedea că păcatul e o problemă foarte serioasă şi are efecte devastatoare asupra noastră. Dar haideţi să ne ocupăm puţin de întrebarea: "Ce este păcatul?" Ce este acest lucru pe care noi îl numim păcat? În Scriptură, în Noul Testament, cuvântul grec tradus prin "păcat" este cuvântul harmartia. În limba originală, cuvântul era folosit la tragerea cu arcul şi descria situaţia în care un arcaş nu nimerea centrul ţintei. De exemplu, Pavel ne spune în Romani 3, "Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Această expresie, "a fi lipsit", este o metaforă luată din tragerea cu arcul, atunci când cineva îşi îndrepta arcul spre o ţintă îndepărtată dar nu o ochea cum trebuie şi săgeata cădea departe de punctul ţintit. Nu nimerea ţinta în locul potrivit. Într-un fel, ţinta devine standardul sau norma de măsurare a acurateţei, a preciziei. Aşa că, atunci când nu nimerim ţinta, asta înseamnă pentru noi în sens biblic că nu ne-am ridicat la nivelul standardului. Sau am încălcat o normă. Şi, desigur, norma cu care Scriptura măsoară neprihănirea şi opusul acesteia, păcatul, este norma Legii lui Dumnezeu. Atunci când nu respectăm Legea lui Dumnezeu, când nu nimerim ţinta Legii lui Dumnezeu, când încălcăm o normă sau un standard al Legii lui Dumnezeu, acest lucru defineşte pentru noi păcatul.
Catehismul defineşte păcatul astfel: "Păcatul este orice lipsă de conformare cu Legea lui Dumnezeu sau o încălcare a acesteia." Dacă vom privi la această definiţie, la lipsa de conformare pe de o parte şi la încălcare pe de altă parte, vedem cum cuvântul "lipsă" este exprimat la modul negativ şi "încălcare" este la modul activ sau pozitiv.
Îmi amintesc că atunci când am plecat la şcoală în Olanda, am fost cufundat într-o cultură străină şi nu-mi venea să cred cât de multe erau legile care defineau fiecare aspect al vieţii. Pe atunci, dacă spărgeai o fereastră în casa ta dintr-un sat de lângă Amsterdam, nu puteai înlocui fereastra din propria ta casă fără o permisiune scrisă din partea guvernului central din Haga. Ca unul născut şi crescut în spiritul liberei iniţiative, mi se părea o situaţie sufocantă. Şi, desigur, lucrurile stau aproape la fel şi acum în această ţară. Dar în acele zile, expresia pe care o auzeam din nou şi din nou în Olanda era: "Ai încălcat legea." Şi legile erau peste tot. Oriunde mergeai te loveai de o lege pe care era destul de greu să nu o încalci, dat fiind numărul lor mare.
Dar aceasta e ideea aici, a încălcării unei linii, a păşirii în afara limitei. Şi limita, din nou, e definită de lege. Acesta e sensul pozitiv al încălcării. Dumnezeu îţi spune să nu faci ceva. Opreşte-te aici, la această linie. Tu păşeşti peste linie, încalci acea lege, şi astfel ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu. E o încălcare a legii.
Nu e interesant oare faptul că în terminologia noastră noi echivalăm "păcatul" cu o "încălcare"? Şi totuşi, în afara bisericii poţi vedea în unele locuri semne care spun: "Accesul interzis". Aceste semne nu spun: "Păcatul interzis". Nu există această echivalare acolo, dar vedem legătura dintre încălcarea unei legi şi păcat. Înseamnă să păşeşti peste linia de demarcaţie fără să ţi se permită.
Lipsa de conformare ne atrage atenţia asupra unei absenţe sau asupra unui eşec. Uneori noi facem distincţia dintre păcatele de comitere şi păcatele de omitere. Un păcat de comitere este atunci când facem un lucru nepermis. Un păcat de omitere este atunci când nu facem un lucru pe care suntem datori să îl facem. Vedem astfel că păcatul are atât o dimensiune negativă cât şi una pozitivă.
Acest fapt se poate lega, într-o anumită măsură, de o speculaţie istorică teologică şi filozofică cu privire la însăşi natura răului. Asta e, desigur, poate cea mai dificilă întrebare din punct de vedere filozofic cu care ne confruntăm ca şi creştini. S-a spus că originea răului este călcâiul lui Ahile, punctul vulnerabil al iudeo-creştinismului, pentru că întrebarea evidentă cu care ne confruntăm este: Cum poate un Dumnezeu, care este întru totul neprihănit şi întru totul bun, să aducă la viaţă o lume care este acum căzută? Cum poate Dumnezeu, dacă este Creatorul tuturor lucrurilor, să coexiste cu o lume în care este prezent păcatul? El l-a cauzat? El L-a creat? Îl foloseşte în scopurile Sale? Întrebarea devine, în cele din urmă, aceasta: E ceva în neregulă cu Însuşi Dumnezeu, pentru că e evident faptul că ceva nu e în regulă cu lumea pe care El a creat-o.
Speculând asupra acestei întrebări, în istorie filozofii şi teologii au folosit două cuvinte pentru a defini natura răului, cuvinte importante în această discuţie. Amândouă, din fericire sau din păcate, depinde din ce unghi priveşti, provin din latină. Unul este cuvântul provatio, iar celălalt este cuvântul negatio. Cuvântul latin provatio se traduce "privaţiune", iar negatio se traduce prin "negaţie". Avem deci o privaţiune şi o negaţie. Din nou, păcatul este definit în principal de termenii biblici prin concepte negative. O privaţiune înseamnă lipsa unui lucru. Ceva lipseşte acolo unde este o privaţiune. Am auzit cu toţii cuvinte ca "privare" şi "a fi privat" de ceva.
Lucrurile de care suntem privaţi în starea noastră prezentă de decădere sunt sfinţenia şi neprihănirea. Lucrul de care sufletul nostru duce lipsă este neprihănirea desăvârşită. Ne-am născut într-o stare coruptă, lipsiţi de neprihănirea iniţială pe care au avut-o Adam şi Eva. Vorbim deci despre păcat ca fiind o lipsă a unui anumit nivel de neprihănire sau bunătate, pe care ar fi trebuit să îl avem dar nu îl avem în prezent. Negaţia înseamnă că păcatul sau răul este definit ca un lucru diametral opus neprihănirii şi bunătăţii. Răul este opusul sau negaţia binelui. Observaţi cum Biblia vorbeşte atât de des despre rău şi despre păcat. Ea foloseşte cuvinte ca "lipsă de evlavie" sau "lipsă de neprihănire".
Tradus de Florin Vidu