Înapoi
Acasă
Biblia

Paradoxuri


O, Dumnezeule neschimbător, sub convingerea Duhului descopăr că, cu cât lucrez mai mult, cu atât mai rău sunt, cu cât știu mai mult, cu atât știu mai puțin, cu cât sunt mai sfânt, cu atât sunt mai păcătos,
cu cât iubesc mai mult, cu atât am mai mult de iubit. O, nenorocitul de mine!
O Doamne, am o inimă răzvrătită și nu pot sta înaintea Ta; sunt ca o pasăre înaintea unui om.
Cât de puțin iubesc adevărul Tău și căile Tale! Neglijez rugăciunea, gândindu-mă că m-am rugat destul și cu râvnă, știind că Tu mi-ai mântuit sufletul. Dintre toți ipocriții, nu lăsa ca să fiu un ipocrit evanghelic,
care păcătuiește mai mult pentru că harul e din belșug, care spune poftelor că sângele lui Hristos le curăță,
care argumentează că Dumnezeu nu-l poate arunca în iad, pentru că e mântuit, un om care iubește predicarea evanghelică, biserica, creștinii, dar trăiește fără sfințenie.
Mintea mea e ca o găleată fără fund, fără pricepere spirituală, fără dorință după Ziua Domnului,
Întotdeauna învățând dar niciodată ajungând la adevăr, întotdeauna la fântâna Evangheliei dar niciodată păstrând apa ei.
Conștiința mea nu este convinsă de păcat și nu simte remușcarea, crede că nu are de ce se pocăi. Voința mea este fără puterea deciziei sau a hotărârii. Inima mea este fără dragoste, plină de spărturi. Memoria mea nu ține minte, așa că uit imediat lecțiile învățate, iar adevărurile Tale se preling în afară. Dă-mi o inimă zdrobită dar care totuși să ducă acasă apa harului.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Umblarea Creștinului