În lucrare există două tendinţe extreme. Una este de a te izola de contactul cu oamenii. Călugărul şi hermitul sunt ilustraţii ale ei; aceştia s-au izolat de bunăvoie de oameni pentru a fi mai mult cu Dumnezeu. Desigur, au dat greş. Timpul nostru petrecut cu Dumnezeu este de folos doar atunci când îi irosim nepreţuitele beneficii, pe alţii. Vremea noastră nu este caracterizată de mult interes, nici în Dumnezeu şi nici în oameni. Nu tânjim după aşa ceva. Noi ne închidem în bibliotecile noastre, devenim studenţi, şoareci de biblie (-tecă - n.tr.), făuritori de predici, remarcaţi pentru cunoştiinţe, pentru concepţii şi predici, dar unde sunt oamenii, unde este Dumnezeu în asta? Ochii care nu se văd, se uită. Predicatorii care sunt mari gânditori, mari cărturari, trebuie să fie şi cei mari în rugăciune, sau altfel devin cei mai mari ipocriţi, devin nişte profesionişti reci, nişte raţionalişti, ultimii predicatori dintre ultimii în ochii lui Dumnezeu.
Cealaltă tendinţă este de a populariza complet lucrarea. El nu mai este deloc, omul lui Dumnezeu, ci este un om de afaceri, un om popular. Acesta nu se roagă pentru că lucrarea sa este către oameni. Dacă i-ar putea mişca pe oameni, să le stârnească un interes, o senzaţie în favoarea religiei, sau un interes faţă de lucrarea Bisericii, el ar fi satisfăcut. Relaţia lui persoanală cu Dumnezeu nu reprezintă un factor în lucrarea lui. Rugăciunea ocupă un loc neînsemnat sau nici unul în planurile sale. Dezastrul şi ruina unei astfel de lucrări nu se pot calcula într-o aritmetică pământească. Ceea ce predicatorul este în rugăciunea lui către Dumnezeu, pentru el însuşi sau pentru oamenii săi, este şi în puterea lui pentru binele real al oamenilor, este în adevărata lui credincioşie, adevărata lui fidelitate faţă de Dumnezeu sau om, atât aici cât şi în veşnicie.
Fără multă rugăciune, este imposibil ca predicatorul să-şi păstreze spiritul în armonie cu natura divină a înaltei sale chemări. Ideea că predicatorul se poate menţine singur în formă prin îndeplinirea datoriei sale şi prin laborioasa lui fidelitate faţă de truda şi rutina lucrării, este o gravă greşeală. Chiar şi producerea de predici, sarcină grea şi istovitoare ca artă, ca îndatorire, ca muncă sau ca plăcere, va abate şi împietri inima, şi o va duce în rătăcire, dacă rugăciunea lui Dumnezeu este neglijată. Cum omul de ştiinţă îl "pierde" pe Dumnezeu în natură, tot aşa predicatorul îl poate "pierde" pe Dumnezeu în predica lui.
Rugăciunea împrospătează inima predicatorului, o ţine acordată la Dumnezeu şi sensibilă la oameni, îi ridică lucrarea din aerul rece al profesionalismului, fructifică rutina şi pune în mişcare fiecare rotiţă cu uşurinţa şi puterea ce aparţine doar unei ungeri divine.
Spurgeon spune că, "bineînţeles că predicatorul trebuie să se distingă mai mult decât alţii ca fiind un om al rugăciunii. El trebuie să se roage ca un creştin de rând, altfel ar fi un ipocrit. Dar el trebuie să se roage mai mult decât un creştin de rând, pentru că altfel s-ar descalifica din slujba pe care o are. Dacă voi ca şi lucrători nu vă rugaţi, sunteţi de compătimit. Dacă deveniţi neglijenţi în devoţiunea sacră, nu doar voi veţi trebui să fiţi compătimiţi ci şi oamenii voştri, iar ziua când veţi fi făcuţi de ruşine şi zădărniciţi, nu va întârzia. Toate librăriile şi bibliotecile pe care le avem sunt deşertăciune în comparaţie cu cămăruţele noastre de rugăciune. Perioadele noastre de rugăciune şi post de la Tabernacol (Tabernacolul din Londra, localul bisericii unde Spurgeon a predicat - n.tr.), au fost într-adevăr nişte zile unice; niciodată poarta cerului nu a fost atât de larg deschisă, niciodată, inimile noastre nu au fost mai aproape de Gloria centrală".
Rugăciunea care face o lucrare să se roage nu este rugăciune puţină presărată cum este un condiment presărat pe mâncare ca să-i dea gust, aromă, ci această rugăciune trebuie să fie în carne şi oase, întruchipată, curgând ca sângele prin vine. Rugăciunea nu este o îndatorire meschină, pusă într-un colţ, şi nici o performanţă de o masă, compusă din fragmentele de timp răpite de la treabă şi de la alte ocupaţii ale vieţii, ci ea trebuie să însemne partea cea mai bună a timpului nostru, ei trebuie să i se dedice miezul şi puterea lui. Nu poate să însemne timpul din cămăruţă absorbit de studiu sau cel înghiţit de îndatoririle pastorale. Acest timp trebuie să fie întâi timpul din cămăruţa de rugăciune, apoi cel din studiu şi activităţi, care să fie împrospătat de rugăciunea în taină. Rugăciunea care schimbă lucrarea cuiva trebuie să dea nuanţă vieţii acestuia. Să o caracterizeze. Rugăciunea care dă culoare şi contur caracterului nu este făcută de recreere, în grabă, de joacă. Ea trebuie să intre cu putere în viaţa şi inima cuiva aşa cum au intrat în viaţa lui Hristos, "strigătele puternice şi lacrimile", trebuie să aducă sufletul într-o agonie a dorinţei, ca cea a sufletului lui Pavel, trebuie să fie un foc şi o forţă lăuntrică ca "rugăciunea cu mare putere şi fierbinte" despre care vorbeşte Iacov, sau să fie de asemenea natură ca atunci când este pusă în cădelniţă şi ridicată ca tămâia înaintea lui Dumnezeu, să producă mari răsturnări spirituale şi revoluţii.
Rugăciunea nu este ca un obicei pe care-l deprindem în timp ce suntem încă legaţi de şorţul mamei şi nici nu este decentul sfert de minut în care ne rugăm la cină, ci este munca cea mai serioasă a anilor noştri cei mai serioşi. Ea ne ia mai mult timp şi apetit decât dineurile noastre cele mai lungi şi mai bogate. La rugăciunea care însoţeşte propovăduirea noastră trebuie să se lucreze mult. Caracterul rugăciunii noastre va determina caracterul propovăduirii noastre. Rugăciunea "slabă" va face predicarea noastră să fie "slabă". Rugăciunea face ca predicarea să fie puternică, îi dă ungerea şi o face să rămână. În fiecare lucrare care a făcut mult bine, rugăciunea a constituit întotdeauna o treabă serioasă.
Predicatorul trebuie să fie în primul rând şi mai ales, un om al rugăciunii. Inima lui trebuie să treacă prin şcoala rugăciunii şi să o absolve cu brio. Doar la şcoala rugăciunii poate învăţa inima lui să predice. Nici o învăţătură nu poate compensa lipsa rugăciunii. Nici sinceritatea, nici studiul şi nici darurile nu-i pot suplini lipsa.
A le vorbi oamenilor din partea lui Dumnezeu este un lucru mare, însă a-i vorbi lui Dumnezeu pentru oameni, este şi mai mare. Cel ce n-a învăţat cum să-i vorbească bine lui Dumnezeu pentru oameni, nu le va vorbi niciodată bine şi cu un real succes oamenilor, din partea lui Dumnezeu. Pe lângă toate acestea, cuvintele fără rugăciune din amvon şi venite de la el, sunt cuvinte ce vor ucide.