Îmi amintesc când eram în liceu, am citit o carte despre al doilea război mondial şi despre războiul din Pacificul de Sud unde Marinarii americani au fost chemaţi pentru a asalta front după front. În locuri ca Guadalcanal, Tarawa, Iwo Jima şi aşa mai departe. Şi îmi amintesc şi un mic detaliu din cartea pe care o citeam care spunea că în timpul acestor aterizări în Pacificul de Sud timpul mediu cât se aştepta să trăiască un locotenent în Marină ce trebuia să-şi conducă trupele în zona de luptă, era de aproximativ 5 minute şi jumătate. Şi nu ştiu de ce acest detaliu mi-a rămas în minte atât de mulţi ani, dar după ce am devenit profesor de seminar am ajustat această statistică puţin. Am spus că timpul mediu de care are nevoie un student de seminar pentru a se implica într-o dezbatere sau o contrazicere despre predestinare, după ce soseşte în campus, este 5 minute şi jumătate. Deci, poate că ar trebui să-i ordinăm locotenenţi în misiune mai degrabă decât pastori.
Dar, evident nu există nici o doctrină în credinţa creştină care stârneşte mai multe dezbateri şi mai multe contraziceri decât cea a predestinării. Aşa cum spun, când veniţi în campusul unui seminar teologic, veţi găsi o anumită plăcere răutăcioasă, un fel de fascinaţie înnăscută pe care studenţii o au cu această doctrină specifică şi care a alimentat atât de multe discuţii nocturne cu privire la credinţă.
Acum, oamenii nu numai că sunt împărţiţi semnificativ pe baza vederilor lor cu privire la această chestiune, dar sunt de asemenea profund divizaţi faţă de cum ar trebui tratată această doctrină. Unii sunt convinşi, ca religia în general şi politica, nu ar trebui să fie discutată niciodată în companie politicoasă; că predestinarea este doar una dintre acele probleme controversate care sfârşeşte întotdeauna în contrazicere neevlavioasă şi discuţie sau dezbatere inutilă ce nu are nici o valoare de zidire spirituală pentru oamenii care sunt angajaţi în ea. Alţii, pe cealaltă parte, adoptă poziţia că doctrina predestinării este profund importantă pentru perspectiva completă pe care o avem în legătură cu relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu mântuirea noastră, încât ar fi o chestiune de neglijare răutăcioasă să ignori sau să minimalizezi în orice fel importanţa ei. Acum, eu nu iau poziţia aceasta. Eu aş spune, împreună cu Martin Luther, că doctrina predestinării este, ceea ce Luther a numit, cor ecclesia. Aceste cuvinte latine înseamnă... cuvântul cor este în latină pentru inimă şi ecclesia este cuvântul latin pentru biserică. Şi astfel, ceea ce spune Luther aici numind predestinarea cor ecclesia este că doctrina predestinării este inima bisericii. Acum, dacă cunoaşteţi cât de cât ceva despre Martin Luther, veţi şti că el a existat în timpuri de extravaganţe şi afirmaţii exagerate şi hiperbole şi poate vă gândiţi că acesta este un exemplu clar a implicării reformatorilor în hiperbole.
Mă întreb câţi oameni astăzi, dacă îi întrebaţi dacă predestinarea este inima bisericii, chiar miezul ei, câţi oameni ar fi de acord cu aceasta? Ce aţi spune despre asta? Aţi crede, de exemplu, că doctrina predestinării este chiar în centrul credinţei creştine? Cred că mi-am descoperit deja poziţia mea. Mi-am dat cărţile pe faţă. Cred că este. Nu ştiu despre o altă doctrină care demonstrează mai clar dependenţa noastră strânsă de harul şi mila divină cum o face doctrina predestinării. Nu ştiu o altă doctrină mai mângâietoare pentru lupta personală a credinţei pe care o îndurăm fiecare decât doctrina alegerii.
Acum, sunt de acord, preaiubiţilor, cu Luther şi Edwards şi Calvin şi Augustin şi sfinţii din istorie care cred că doctrina predestinării nu a fost un lucru periferic, secundar sau terţiar, ci aparţine chiar în inima înţelegerii noastre despre creştinism. Că imediat ce au afirmat cu putere acest lucru, ei au oferit sfaturi înţelepte despre grija pe care o necesită această doctrină. Pentru că această doctrină poate fi atât de uşor distorsionată. Este atât de uşor să fie înţeleasă greşit. Şi neînţelegerile care apar în urma doctrinei predestinării pot fi neînţelegeri care ne conduc într-o vedere atât de distorsionată despre Dumnezeu încât Dumnezeu devine aproape demonic. Sau această doctrină ne poate conduce într-o vedere atât de exaltată a omului încât omul devine demonic în căutarea lui de a fi Dumnezeu. Se riscă multe lucruri aici în această doctrină. Şi cum am spus, sunt momente când e dificil să fim extraordinari în sensibilitatea şi în grija noastră în tratarea acestei probleme.
Nu ştiu de câte ori mă aflu în situaţii în care, la fel ca şi la interviurile de la radio, programe în care publicul sună şi aşa mai departe, unde stau într-un studio radio şi au aceste linii deschise unde oamenii pot suna şi pune diferite întrebări. Şi această întrebare a apărut chiar când ceasul intrase în zona roşie (adică, atunci când mai rămăseseră mai puţin de 60 de secunde), şi am ştiut că orice răspuns voi da, trebuia prin natura cazului, să fie extrem de scurt. Nu ştiu de câte ori am fost în această situaţie când ultima persoană ce suna mă întreba despre predestinare. Şi ştiu că am mai puţin de 60 de secunde. Şi ştiu că acea persoană a aşteptat răbdătoare pentru ocazia de a pune această întrebare şi ultimul lucru pe care vor să-l audă de la mine e că nu pot răspunde sau că încerc să evit răspunsul. Uneori trebuie să o fac. Şi toţi cei ce mă cunosc ştiu că eu sunt foarte binevoitor să discut această doctrină atât timp cât este necesar şi aşa mai departe. Dar, dacă trebuie să dau o explicaţie referitoare la predestinare în 60 de secunde sau mai puţin sau să fiu perceput ca cineva care încearcă să evite să răspundă la întrebare, aleg a doua variantă decât prima. Şi eu le spun oamenilor, prefer să nu spun nimic, să nu dau nici un răspuns întrebării tale datorită constrângerii timpului, decât să dau un răspuns superficial care ar ridica mai multe întrebări decât ar putea răspunde şi care te-ar conduce într-o serioasă confuzie.
Şi astfel, la începutul acestei serii în care vom studia doctrina predestinării, vreau să fie clar că vom parcurge cu mare grijă şi nu vom trage concluzii pripite. Încă văd imaginea lui Lance Ito în mintea mea. După fiecare sesiune a procesului lui O. J. Simpson când dădea pauză juriului pentru prânz sau altceva, le dădea instrucţiuni specifice juraţilor, ştiţi, să nu discute aceste lucruri între ei, să nu tragă concluzii şi aşa mai departe. Şi nu puteam să uit de câte ori această responsabilitate era dată juriului.
Acum, vă voi da şi eu o responsabilitate. Dacă vă veţi îmbarca alături de mine pentru următoarele zile în acest studiu al predestinării, vă consider răspunzători de aceasta, să aveţi grijă şi dacă pierdeţi o sesiune, să încercaţi să obţineţi o înregistrare a acesteia sau ceva pentru ca să nu facem acest lucru incomplet, în bucăţele şi fragmente şi să ajungem în tot felul de dificultăţi. Pentru că studiem ceva ce, cred eu, este profund important pentru înţelegerea noastră cu privire la caracterul lui Dumnezeu şi harul lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Şi totuşi, este o problemă uşor inflamabilă. Şi una prin care mulţi oameni au ajuns la ruină prin lipsa de grijă şi discernământ în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Deci, cu aceste principii de bază, haideţi să începem această prelegere, mai înainte de a intra în definiţiile predestinării. Permiteţi-mi să spun aceasta, că din punct de vedere istoric, fiecare denominaţiune, fiecare biserică de fapt, care s-a format vreodată, care a avut o mărturisire de credinţă sau crez, şi-a dezvoltat o doctrină anume referitor la predestinare. Daţi-mi voie să reformulez. Fiecare creştin care a trăit vreodată are o anumită doctrină a predestinării. Nu putem spune, "păi prezbiterienii cred în predestinare şi metodiştii nu. Sau episcopalienii cred în predestinare şi romano-catolicii nu cred." Nu aşa stau lucrurile. Fiecare biserică are o anumită doctrină a predestinării. Acum, nu fiecare biserică are aceeaşi doctrină a predestinării. Nu fiecare creştin e de acord cu toţi ceilalţi creştini în ceea ce priveşte înţelegerea pe care o au despre predestinare. Dar, motivul pentru care spun că toate bisericile au o anumită doctrină a predestinării şi toţi creştinii au o doctrină a predestinării este pentru că Biblia are o doctrină a predestinării. Şi orice trup bisericesc sau orice creştin care încearcă să ia în serios conţinutul Noului Testament, mai devreme sau mai târziu trebuie să se confrunte cu doctrina predestinării. Pentru că, la început, cuvântul "predestinare" nu a fost inventat de Sfântul Augustin, sau de Luther sau Calvin. Este un cuvânt care se găseşte în Noul Testament. Deci nu este ceva care a apărut în mod ciudat în vreo mişcare din istoria bisericii separat de era apostolică. Cuvântul în sine, "predestinare", este un concept biblic. Şi dacă te laşi convins de autoritatea Scripturii, atunci recunoşti că dacă te vei supune cuvântului apostolic, atunci şi tu trebuie să ai o anumită înţelegere a doctrinei predestinării. Acesta este primul punct.
Al doilea este, că această doctrină nu este învăţată într-un colţ. Vă amintiţi atunci când Pavel a fost judecat pentru viaţa sa în faţa împăratului Agripa şi Festus? Şi Pavel a depus mărturie pentru convertirea sa şi pentru adevărul creştinismului şi a chemat pe împărat să creadă în Hristos şi în învierea Sa? Şi Pavel a spus, "Ştiu că tu crezi că aceste lucruri pentru că aceste lucruri nu au fost făcute în ascuns." Creştinismul nu este o religie misterioasă care are anumite ritualuri ascunse pe care numai cei iniţiaţi le cunosc şi toţi ceilalţi nu au nici o idee despre ce se întâmplă în aceste societăţi secrete. Şi când este vorba de doctrina predestinării aici, vorbim despre o doctrină despre care nu numai Biblia vorbeşte şi învaţă dar o face deschis. Nu numai deschis, iubiţilor, ci frecvent. Şi nu numai frecvent ci, în părerea mea, clar. Deci, dacă este deschisă, dacă este frecventă şi dacă este clară, atunci cu siguranţă trebuie să o luăm în serios şi să o cercetăm minuţios.
Daţi-mi voie să vă îndrept atenţia spre o secţiune din Noul Testament unde se menţionează acest concept al predestinării. Deschideţi vă rog Bibliile la epistola lui Pavel către biserica din Efes, Epistola către Efeseni, la primul capitol. Daţi-mi voie să citesc la începutul acestui capitol introducerea pe care apostolul o face. Vă voi ruga să vă folosiţi imaginaţia. Să presupunem că sunteţi membru al unei comunităţi creştine, nu din America secolului douăzeci, ci că sunteţi un credincios din primul secol. De fapt, chiar tânjeşti după un cuvânt de la Hristos; o învăţătură plină de autoritate. Şi că ştii faptul că apostolul principal al neamurilor este Saul din Tars. Acum, cuvântul tocmai a venit la tine din partea păstorului bisericii tale din Efes că un predicator călător tocmai a sosit în oraş cu un manuscris, adresat tuturor creştinilor din Efes, care vine chiar de la apostolul Pavel. Şi astfel, se organizează o adunare specială în comunitate unde va fi citită această epistolă. Eşti şi tu în acest grup şi o auzi pentru prima oară. Nu ai avut niciodată vreo contrazicere despre predestinare. Nu ai fost niciodată implicat într-o discuţie teologică. Eşti doar un creştin nou-nouţ din Efes. Foloseşte-ţi imaginaţia. Ce doresc este un răspuns direct. Ascultaţi cum începe.
"Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Hristos Isus:
Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos."
Cum numim noi aceasta? Introducerea. Salutul în care Pavel se identifică, salutările sale. Şi acum începem textul.
"Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii..."
Amintiţi-vă că sunteţi în Efes şi că prima afirmaţie din cuprinsul epistolei pe care tocmai ai auzit-o de la apostolul însuşi, face o referinţă la faptul că tu ai fost ales de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Asta chiar că îţi atrage atenţia. Pavel nu va include acest lucru chiar la sfârşitul epistolei sale ca şi cum ar fi un post script conclusiv, neştiinţific. El îl include chiar la început. Ei bine, el nu a terminat.
"ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui..."
Punct. Ai auzit? "...Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui..."
Punct. Ce nu e în regulă cu imaginea asta? Nu e punct aici. V-am păcălit. Este o virgulă. Versetul cinci.
"ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui."
Haideţi să ne mutăm la versetul 11.
" În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după Hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voiei Sale..."
Vedeţi că la fiecare pasaj al acestei epistole, Pavel se avântă în adâncimile şi bogăţiile doctrinei predestinării. Şi el o face punctul central al învăţăturii sale. Pentru că conţinutul acestei predestinări nu constă în cursul stelelor. El nu vorbeşte aici în termenii generali ai supravegherii providenţei asupra universului în suveranitatea Sa peste legile naturale. El vorbeşte despre mântuire. El vorbeşte despre o mântuire predestinată prin care, de la întemeierea lumii, noi care suntem credincioşi, am fost ordonaţi de Dumnezeu ca să fim mântuiţi.
Acum, ce concluzie trebuie să tragem noi din asta? Acesta este subiectul la care vom privi în zilele ce urmează. Doream doar să stabilesc regulile de bază astăzi, ca să înţelegem că aceasta este o doctrină importantă, că este o doctrină periculoasă, dar că este un concept biblic pe care trebuie să-l abordăm dacă dorim să creştem în maturitatea în Hristos.
Cât de importantă este doctrina predestinării pentru credinţa ta sau pentru gândirea ta? Ştiu că atunci când am devenit creştin, nu era prea importantă pentru mine. Credeam că aceasta era ceva ce doar teologii trebuie să discute. Simţeam ceva ca şi acel orb din naştere care îşi depunea mărturia. Nu ştiam nimic despre teologie. Spuneam şi eu ca şi el, tot ce ştiu este că odată am fost orb şi acum văd. Doream să păstrez lucrurile simple. Dar întrebările continuau să apară, de ce unii oameni cred în Hristos şi alţii nu vin la credinţă? Şi asta mă deranja. Şi cu cât citeam mai mult Scripturile şi cu cât mă loveam tot mai mult de această doctrină a predestinării, cu atât mai mult mă luptam. Şi trebuie să vă mărturisesc, că în primii cinci ani ai vieţii mele creştine, am urât această doctrină. Şi m-am luptat cu ea. Şi când eram la seminar, am avut un mic cartonaş pe biroul meu şi am scris pe acest cartonaş următoarele cuvinte. "Ţi se cere să crezi şi să predici şi să înveţi ceea ce Biblia spune că este adevăr. Nu ceea ce crezi tu că trebuie să fie." Aceasta era o notă pentru mine pentru a permite Bibliei să îl supună pe R. C. Sproul la critică decât R. C. Sproul să critice Scriptura. Şi în final, cu greu, m-am conformat doctrinei predestinării. Dar nu îmi plăcea. Am spus, "Bine Doamne, dacă acest lucru e adevărat, voi face excepţie dar nu trebuie să îmi placă." Dar imediat ce am văzut-o, am început să-i văd dulceaţa. Excelenţa şi mângâierea sa. Şi acum trebuie să-mi petrec viaţa pocăindu-mă pentru cei cinci ani de rezistenţă pe care i-am avut. Dar sper că în acest studiu veţi ajunge să priviţi aceste doctrine de har ca pe o mare mângâiere şi o dulceaţă minunată pentru buzele voastre.
Tradus de Cristian Coţovan