Când am început studiul nostru despre doctrina predestinării şi a alegerii, vă amintiţi că am început cu paginile scrisorii lui Pavel către Efeseni, pentru că acolo Apostolul foloseşte acest cuvânt "predestinare". Am explicat atunci că, dacă vrem să luăm Biblia în serios, trebuie să avem o doctrină a predestinării, într-un fel sau altul. Pentru că ideea predestinării n-a fost inventată de Calvin, de Luther sau de Augustin. E un cuvânt din Noul Testament şi e un concept din Noul Testament. Dar, pe măsură ce ne luptam cu întrebarea "De ce Dumnezeu îi alege pe unii oameni iar pe alţii nu? Cum se face că unii oameni primesc harul Său iar alţii primesc dreptatea Sa?", am văzut, sper, că nimeni nu primeşte nedreptate din mâinile lui Dumnezeu şi că e privilegiul suveran al lui Dumnezeu să-Şi reverse mila Sa, harul Său, peste cei pe care El îi consideră potriviţi, indiferent care ar fi motivul pentru care o face.
Vreau să ne întoarcem acum la acel capitol de început din Efeseni pentru a explora această idee, de ce Dumnezeu acordă har unora iar altora nu. Care e motivul? Pavel ne-a spus deja că nu se bazează pe vreun lucru făcut de noi. Nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, nici de cine face ceva, ci depinde în totalitate de scopul lui Dumnezeu. Haideţi să vedem ce ne spune Pavel încă o dată în primul capitol din Efeseni. Privim din nou la versetul 3 din capitolul 1 al cărţii Efeseni:
"Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte (aici găsim cuvântul) să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui."
Care e scopul aici? Să demonstreze slava harului Său. Asta ni se descoperă aici. Pentru că prin harul Său El ne-a acceptat în Prea Iubitul Lui. Iar apoi citim mai departe în versetul 7:
"În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, (din nou) după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos."
Nu văd cum ar fi putut Apostolul să clarifice mai mult lucrurile. Nu pot nicidecum să înţeleg de ce controversele privitoare la suveranitatea harului continuă şi azi în istoria Bisericii. Dar apoi privesc în urmă la propria mea experienţă şi văd cum m-am luptat cu acest lucru atât de mulţi ani. Însă nu cred că e o idee obscură. Nu văd cum ar fi putut Pavel să o explice cu mai multă claritate decât o face aici în Efeseni şi mai târziu în Romani.
Din nou, însă, întrebarea este: "Dacă Dumnezeu îi alege pe unii oameni să fie obiectele harului Său mântuitor, dar nu dă aceeaşi binecuvântare, acelaşi favor altor oameni, şi dacă îi alege pe unii să primească acest beneficiu imens iar alţii nu-l primesc, fiind lăsaţi deoparte, nu e evident atunci că Dumnezeu e arbitrar, sau capricios, sau cu toane? Poate că nu e nedrept, dar cu siguranţă aici pare să fie arbitrar."
Daţi-mi voie să răspund la această întrebare - şi nu vreau să vin cu jocuri de cuvinte înaintea voastră - dar haideţi să ne oprim o clipă ca să definim ce înţelegem prin cuvinte ca "arbitrar", sau "capricios", sau "a fi cu toane". O persoană care e arbitrară face ceea ce face fără vreun motiv anume. Pur şi simplu o face. Dacă îi întrebi pe aceşti oameni de ce au făcut acel lucru, îţi vor răspunde: "N-am avut nici un motiv. Am făcut-o dintr-o toană." A fost un capriciu, o dispoziţie de moment. Nu avem prea mult respect pentru oamenii capricioşi, care fac lucruri fără vreun motiv anume. De fapt, dacă într-adevăr o fac fără motiv, atunci ar trebui să fie internaţi într-un ospiciu. Pentru că ne-am confrunta cu o formă de nebunie.
Îi vom atribui lui Dumnezeu acest fel de comportament viciat, lipsit de virtute? Vom spune despre El că e arbitrar şi capricios? Unii vor răspunde: "Trebuie s-o faci, Sproul, pentru că te-ai străduit să demonstrezi ideea că Dumnezeu îi alege pe oameni fără să vadă în ei vreun motiv, cunoscut mai dinainte sau de alt fel." E adevărat. Ne trudim să arătăm că motivul pentru care sunteţi aleşi de Dumnezeu nu se găseşte cu nici un chip în voi. Privind în mine, Dumnezeu nu va putea găsi vreun motiv pentru care să mă mântuiască, nu-i aşa? Doar dacă va găsi în mine un merit sau o neprihănire pe care o am în mai mare măsură decât alţi oameni. Şi aşa ne-am întors din nou la mântuirea prin fapte, înapoi la legalism. Nu, nu. Noi afirmăm în mod clar că harul Său ne este dat nu pe baza vreunui motiv care se găseşte în noi. Dar faptul că în mine nu se găseşte nici un motiv nu înseamnă că în spatele acţiunilor lui Dumnezeu nu există nici un motiv. Pe de o parte, Biblia afirmă cu tărie că motivul pentru alegerea noastră nu se găseşte în noi, dar, în acelaşi timp, asta nu înseamnă că Dumnezeu e cu toane, capricios sau arbitrar, pentru că ni se repetă din nou şi din nou că Dumnezeu are un motiv pentru aceasta.
Există două cuvinte care se repetă în această privinţă. Unul este "sfatul voii Sale". Acest cuvânt, "sfat", are de-a face cu înţelepciunea, sau planul, sau modul de gândire al lui Dumnezeu. În sfatul lui Dumnezeu, chiar cuvântul "sfat" sugerează inteligenţă şi o motivaţie inteligentă pentru acţiune. Dumnezeu nu voieşte nimic în afara sfatului voii Sale. O persoană complet arbitrară nu are un sfat - nu acceptă nici un sfat - nu ascultă de nici un sfat - pur şi simplu o face. De aceea, chiar cuvântul "sfat" ar trebui să ne atragă atenţia că ideea biblică de aici, a harului suveran al lui Dumnezeu, este înrădăcinată în înţelepciunea lui Dumnezeu - în gândirea Sa, care e desăvârşită. Nu e iraţională, ci este raţională în cel mai înalt grad - departe de a fi arbitrară.
Un alt cuvânt pe care Biblia îl foloseşte frecvent referitor la predestinare şi alegere este cuvântul "scop" [tradus în versiunea Cornilescu prin "plan", "hotărâre" - n.trad.]. În limba greacă folosim cuvântul telos. Unii poate studiaţi filozofia şi ştiţi că filozofia studiază mai multe subdiviziuni diferite ale gândirii. Una este metafizica. Alta este cosmologia. Alta este epistemologia. Alta este etica. Dar una din subdiviziunile studiului filozofiei este ştiinţa teleologiei. Teleologia vine din cuvântul grecesc telos care înseamnă "rezultat, scop sau ţel". Poate că aţi auzit de diversele argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Argumentul cosmologic - care începe cu universul (cosmosul) pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu. Dar unul dintre clasicele argumente persistente pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu a fost numit argumentul teleologic - acela că universul, aşa cum îl cunoaştem, prezintă o anume ordine, un anume model, o anume simetrie care sugerează că e opera unui planificator inteligent. Cuvântul "telos" se referă la rezultate, ţeluri, sau, dacă vreţi, scopuri. Cineva care face ceva într-un mod complet arbitrar nu urmăreşte vreun scop.
Noul Testament ne arată clar că alegerea făcută de Dumnezeu este departe de a fi lipsită de scop; dimpotrivă, există un scop divin în alegerea făcută prin harul lui Dumnezeu. Iar scopurile menţionate sunt, mai întâi, să arate bogăţiile harului Său, să arate îndurarea Sa - adică să descopere ceva despre caracterul Său minunat, şi harul Său face într-adevăr acest lucru. El declară extraordinara, uimitoarea, minunata Sa îndurare.
Mai există şi un alt scop, şi anume de a-L onora pe Hristos. Amintiţi-vă promisiunea făcută lui Hristos, că va vedea rodul muncii sufletului Său şi se va înviora. Vechea teorie pelagiană susţinea că Isus a murit pe cruce sperând că cineva va profita de aceasta şi va fi mântuit. El a spus: "Eu fac lucrarea de ispăşire, dar depinde de voi să vă hotărâţi destinul." În această schemă ar fi teoretic posibil ca Hristos să fi murit degeaba - nimeni să nu fi răspuns vreodată pozitiv la Evanghelie. Hristos ar fi murit şi n-ar mai fi fost cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi. Dar, conform sfatului hotărât al lui Dumnezeu - Dumnezeu a hotărât de la întemeierea lumii că crucea lui Hristos îşi va aduce rodul prevăzut. Şi că Hristos va vedea rodul muncii sufletului Său şi se va înviora. Observaţi că, atunci când Noul Testament vorbeşte despre alegere şi despre predestinare, el vorbeşte întotdeauna despre noi ca fiind aleşi în Prea Iubitul - în Hristos.
Oamenii mă întreabă: "R.C., de ce tu eşti mântuit şi altcineva nu este?" Încă o dată, vom explora această întrebare mai târziu, în mai mare profunzime. Dar atunci când privesc în inima mea şi în sufletul meu, atunci când privesc la viaţa mea, nu pot veni cu un răspuns satisfăcător de ce Dumnezeu s-a deranjat să mântuiască un nenorocit ca mine. Aş vrea să credem cu adevărat cuvintele din "Măreţul Har". Aş vrea să fim cu adevărat uimiţi de harul lui Dumnezeu. Dar ce ne uimeşte în schimb este dreptatea Sa. Harul îl luăm ca pe ceva meritat. Aşa cum am mai spus, am schimbat cântecul lui Henry Higgins [din My Fair Lady - n.trad] doar un pic, în loc de "M-am obişnuit cu faţa ta..." noi cântăm "M-am obişnuit cu harul Său...". Îl presupunem ca subînţeles, şi presupunându-l astfel începem să abuzăm de el. De aceea, cum am mai spus, trebuie să pornească alarma în mintea noastră atunci când începem să credem că merităm harul. Nu mă pot gândi la nici un motiv pentru care R.C. Sproul este un tăciune scos din foc. Dacă Dumnezeu S-ar fi hotărât să mă trateze potrivit cu dreptatea Sa... aşa cum spunea David, "Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare?" Eu n-aş putea rămâne în picioare. Singurul mod în care pot ajunge în Împărăţie, sau în care cineva poate ajunge în Împărăţie, este prin harul suveran al lui Dumnezeu. Şi numai prin acel har. Sola gratia a fost laitmotivul Reformei - prin har şi numai prin har.
Singurul motiv pe care îl găsesc în Noul Testament pentru ca cineva să fie creştin este acela ca Dumnezeu Tatăl să Îşi poată revărsa gloria Sa şi dragostea Sa şi afecţiunea Sa peste Dumnezeu Fiul. Singurul motiv pentru care noi suntem răscumpăraţi, în cele din urmă, nu este din cauza valorii noastre, ci din cauza valorii lui Hristos. Dumnezeu se îndură de mine pentru a-L răsplăti pe Cel ce merită răsplata, pe singurul Său Fiu. Observaţi ciudata intersectare a harului şi dreptăţii. E drept ca Hristos să primească o moştenire - iar noi suntem acea moştenire. Faptul că suntem o moştenire înseamnă har pentru noi - dreptate pentru Hristos. Acesta e scopul.
Noul Testament spune: "De ce alege Dumnezeu? De ce ne-a ales pe noi?" Pentru ca scopul lui Dumnezeu, potrivit cu harul Său, să poată rămâne în picioare. Noi facem tot ce ne stă în putere ca să dărâmăm acel har care stă în picioare şi să eliminăm această doctrină din gândirea noastră. Dar scopul lui Dumnezeu e să înţelegem îndurarea harului. Să-l lăsăm să rămână în picioare. Să avem curajul să îl proclamăm în viaţa Bisericii în mijlocul poporului lui Dumnezeu.
Celălalt lucru asupra căruia aş vrea să vă îndrept atenţia este ceva ce am citit poate prea repede aici în Efeseni. În versetul 5: "Ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după..." Daţi-mi voie să mă opresc aici. "După." Ce înseamnă această expresie, - "după", sau "potrivit cu"? Înseamnă "pe baza". Nu e potrivit cu lucrarea noastră cunoscută mai dinainte, sau potrivit cu meritul nostru, cu neprihănirea noastră, cu alergarea noastră, cu voinţa noastră, cu credinţa noastră sau cu vreun alt lucru al nostru. Baza alegerii este, conform acestui text, "după buna plăcere a voii Sale... după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi".
Haideţi să vorbim despre această expresie pentru o clipă. Ne întoarcem la arbitrar. Eu fac ceva ce pare să fie arbitrar sau capricios, şi voi întrebaţi: "De ce ai făcut asta?" Eu răspund: "Păi, nu ştiu. Am făcut-o pentru că mi-a plăcut s-o fac." Ei bine, şi acesta e un motiv pentru a face ceva, nu-i aşa? O faci pentru că îţi place. Chiar îi numim capricioşi sau cu toane pe oamenii care fac ce vor, fără să ţină cont de ce e bine. Ei îşi fac plăcerea. Fac acel lucru pentru că le place să-l facă.
Acesta e un răspuns pe care Biblia îl oferă la întrebarea "De ce" cu privire la alegere. Motivul alegerii este potrivit cu plăcerea lui Dumnezeu. Dumnezeu alege să se îndure de anumiţi oameni pentru că Îi face plăcere să fie îndurător faţă de unii oameni şi nu faţă de toţi. Dumnezeu găseşte că alegerea Îi face plăcere. Atunci spun: "OK, acum am aflat secretul. Dumnezeu e capricios şi arbitrar într-un fel demonic, diabolic, pentru că tot acest joc pe care îl joacă - alegându-i pe unii, respingându-i pe alţii, mântuindu-i pe unii şi condamnându-i pe alţii - nu e altceva decât o divină comedie."
Din nou, avem tendinţa să întunecăm planurile prin cuvântări fără pricepere, apropiindu-ne în acest punct periculos de mult de hula împotriva Duhului Sfânt. Pentru că am scos un cuvânt din text - acela că Dumnezeu face această alegere după ce fel de plăcere? După "buna" plăcere a voii Sale. Acest cuvânt schimbă totul. Pentru că nu există noţiunea de plăcere rea a voii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-Şi găseşte plăcerea în răutate. Nouă ne place să facem răul. De fapt, de aceea păcătuim - pentru că e atât de plăcut pentru noi. Dacă n-ar fi plăcut, nu am fi ademeniţi şi ispitiţi să-l facem. Dar în Dumnezeu nu există o voie rea. Singurul lucru care I-a plăcut întotdeauna lui Dumnezeu este bunătatea. Şi singura plăcere pe care a avut-o vreodată este o bună plăcere. Iar singurul scop pe care l-a avut vreodată este un scop bun. De aceea, să nu sugerăm vreodată că, în misterul harului Său, El e cu toane, capricios sau arbitrar. Doar pentru că motivul mântuirii noastre nu se găseşte în noi, asta nu înseamnă că motivul e nerezonabil, iraţional, sau că Dumnezeu este fără scop, fără sfat, sau fără bunătate.
Gânduri la încheiere
Uneori această doctrină dificilă a alegerii devine foarte uşoară, nu-i aşa? Cât de greu ne este să ne imaginăm că ceea ce Îi place lui Dumnezeu e întotdeauna bun? Sau că scopurile Lui sunt întotdeauna bune? Sau că, indiferent care ar fi motivul pentru care El acordă har unora şi nu altora, acest motiv trebuie să fie bun? Nu-i greu deloc, nu-i aşa? Ce e greu de conceput este o plăcere rea în Dumnezeu. Sau o acţiune arbitrară a lui Dumnezeu - să-ţi imaginezi Creatorul suveran făcând ceva fără vreun scop anume. Sau făcând ceva fără să ia în calcul propria Sa omniscienţă, infinita Sa cunoaştere, înţelegerea Sa desăvârşită a tuturor lucrurilor. Desigur, misterul rămâne şi va exista câtă vreme vom privi într-o oglindă, în chip întunecos. Dar acest lucru nu mai este un mister în acest punct. Ştim, şi eu cred că înţelegem, că Dumnezeu nu este arbitrar, Dumnezeu nu acţionează fără un scop şi Dumnezeu nu face nimic nedrept sau întinat. Problema e că nu întotdeauna ne plac deciziile lui Dumnezeu. Nu suntem întotdeauna de acord cu sfatul lui Dumnezeu. Iar uneori m-am surprins spunându-mi: "Dacă eu aş fi Dumnezeu, aş face aşa sau aşa." Dar apoi trebuie să mă opresc din drum şi să spun: "Ia stai puţin, ce gând arogant!" Pe de altă parte, nu e oare un lucru bun acela că nu eu sunt Dumnezeu? Lucrurile ar fi cu mult mai rele decât par să fie acum în această lume.
Tradus de Florin Vidu